Cum Şchioapa,-ntîmplător, dădu în
cale de cele-o sută de peruci regale
În
timp ce Gelsomino doarme (fără a bănui că tocmai în somn îi vom descoperi o
nouă aventură, despre care o să vă povestim mai departe), hai să ne ducem cît
ne-om duce pe urmele celor trei lăbuţe roşii ale Şchioapei.
Capetele
de peşte şi osul de solă îi păreau delicioase. Era pentru întîia oară cînd ea
lua ceva în gură. Cîtă vreme stătuse desenată pe zid, nu înţelesese ce vrea
să-nsemneze acea foame. Era apoi prima noapte pe care o mîţă ca ea şi-o
petrecea într-un parc regesc.
„Păcat
că nu e şi Gelsomino aici, îşi zise pisica. Ai fi putut să-i tragă o serenadă
regelui Giacomone, să-i prefacă toate geamurile în cioburi."
Ridicînd
ochii asupra palatului, ea văzu, tocmai sus, la ultimul etaj, un rînd de
geamuri luminate.
„Regele
Giacomone se pregăteşte precis de culcare. Nu vreau să pierd acest
spectacol." Şi cu mlădieri elastice, de mîţă, Şchioapa se caţără de la un
etaj la altul şi se uită pe fereastra unui salon, care nu era de fapt altceva
decît anticamera dormitorului Maiestăţii Sale.
Două
şiruri nesfîrşite de feciori, servitori, curteni, şambelani, amirali, miniştri
şi alte oficialităţi se înclinau la trecerea lui Giacomone, care era ditamai
namila de om mătăhălos şi urît, urît de te speriai. Văzu totuşi şi două lucruri
tare frumoase la el: părul des, în cîrlionţi, de o învăpăiată culoare
portocalie şi o cămaşă de noapte violetă, cu numele lui brodat pe piept.
La
trecerea sa, toţi se înclinau şi murmurau respectuoşi :
— Bună ziua, Maiestate. Vă urăm o zi
fericită, Sire. Giacomone se oprea din cînd în cînd să caşte şi-ndată un
curtean îi punea, din bună creştere, mîna la gură. Apoi Giacomone îşi relua, bolborosind, mersul:
— In această dimineaţă chiar că n-am chef
să dorm. Mă simt proaspăt ca un pepene verde.
Fireşte,
el voia să spună tocmai dimpotrivă, dar se obişnuise într-aşa măsură să-i pună
pe alţii să-ndruge minciuni, încît le pocnea şi el cît dînsul de mari şi era
cel dintîi care le credea.
— Maiestatea Voastră are o minunată faţă,
demnă de luat la palme, observă, înclinîndu-se, unul dintre miniştri. Să fi
văzut ce privire îi aruncă Giacomone, dar — cum între timp îşi aminti că sensul
acelor vorbe însemna că are o mutră de toată frumuseţea — el surise, căscă şi
se întoarse să salute cu un gest al mîinii mulţimea. Îşi strînse apoi poalele
cămăşii de noapte, care era de culoare violetă, şi se retrase în camera lui de
culcare.
Şchioapa
schimbă fereastra, ca să-şi poată continua observaţiile.
De
îndată ce rămase singur, Maiestatea Sa Giacomone alergă în faţa oglinzii şi-şi
pieptănă îndelung, cu un pieptănaş de aur, minunatu-i păr portocaliu.
„Asta
chiar că-i îndrăgostit de părul lui, cugetă Şchioapa, şi de fapt are şi de ce:
părul îi este, într-adevăr, frumos. Cine ştie cum s-a întîmplat ca un om cu un
asemenea păr să ajungă pirat. Trebuia să se fi făcut muzician sau pictor."
În
clipa aceea Giacomone aşeză pieptenele pe măsuţă, prinse cu delicateţe două
şuviţe de la tîmple şi, cît ai număra pînă la trei, cu o singură mişcare a
mîinii, îşi scoase ceva de pe cap, rămînînd chel ca un castron. Nici măcar
pieile roşii de pe timpuri nu şi-ar fi scalpat cu mai multă repeziciune
musafirii ca Giacomone.
„E
perucă!" murmură ca năucită Şchioapa.
Frumoasele
plete portocalii nu erau altceva decît cîrlionţii unei peruci; sub ea, capul
Maiestăţii Sale arăta de o respingătoare culoare roz, pe alocuri cu umflături
şi negi pe care Giacomone şi-i pipăia suspinînd abătut.
Apoi
regele deschise un dulap, la vederea căruia Şchioapa holbă şi mai tare ochii.
Acolo se găsea o colecţie de peruci de toate culorile: blonde, albastre,
negre, pieptănate ales, în fel şi chip. Lui Giacomone, care în public nu apărea
decît cu peruca portocalie, acasă, şi îndeosebi în pat, îi plăcea să şi le
schimbe, mîngîindu-se astfel de mîhnirea pe care i-o pricinuia chelia. El n-ar
fi avut, la urma urmelor, nici un motiv să se ruşineze de căderea părului;
aproape tuturor persoanelor cumsecade le pică părul de la o anumită vîrstă. Dar
aşa era firea lui Giacomone, nu putea să-şi sufere capul fără această podoabă.
Sub
ochii Şchioapei, Maiestatea Sa încercă, una după alta, zeci de peruci,
plimbîndu-se prin faţa oglinzii şi admirîndu-se; se privea din faţă, din
profil, îşi examina ceafa cu ajutorul unei oglinjoare, în sfîrşit, se purta
întocmai ca o primadonă înainte de a intra pe scenă. În cele din urmă găsi,
după gustul său, o mică perucă violetă, de aceeaşi nuanţă cu cămaşa lui de
noapte şi şi-o potrivi bine pe chelie. Se urcă apoi în pat şi stinse lumina.
Şchioapa
se plimbă pe pervazul ferestrelor palatului regal încă vreo jumătate de oră,
de colo pînă colo, curioasă. Fără îndoială, asta nu era o îndeletnicire pentru
o persoană binecrescută; se ştie că nu stă frumos să tragi cu urechea pe la
uşi, darămite să stai cocoţată, plesnind de curiozitate, pe la ferestrele altora.
Bineînţeles, voi nu v-ați îndeletnicit niciodată cu asemenea lucruri, fiindcă
nu sînteti nici mîțe, nici echilibrişti. Şchioapei îi plăcea să se uite
îndeosebi la unul dintre şambelanii care, înainte de a se culca, îşi scotea
uniforma de curtean, aruncînd în toate părţile barbişoane, decoraţii, săbiuţe.
Şi ştiţi ce-şi punea în schimb? Vechile lui haine de pirat: o pereche de pantaloni
strînşi la genunchi, o cămaşă cu pătrăţele şi o bandă neagră cu care îşi
acoperea ochiul drept. În costumul acela, bătrînul pirat se căţăra nu în pat
cum v-aţi aştepta, ci în vîrful baldachinului, care era mult mai înalt: piratul
avea nostalgia vîrfului de catarg. Aprindea apoi o pipă de cîţiva gologani şi
trăgea lacom un fum, a cărui duhoare o făcea pe Şchioapa să se străduie din
cale-afară să nu strănute.
„Ia
te uită, priveşte — îşi zise observatoarea noastră — puterea adevărului pînă
şi unui pirat bătrîn îi face rău, îndemnîndu-l să se lepede de năravurile de
acum."
Şchioapa
cugetă că ar săvîrşi o imprudenţă să doarmă în parc, riscînd să fie surprinsă
de vreo santinelă şi se întoarse, sărind zidul centurii de fortificaţii, în
piaţa principală a oraşului. Se întîmplă să cadă chiar pe locul unde poporul se
aduna să asculte discursurile rostite de regele Giacomone.
În
căutarea unui oarecare adăpost unde să-şi petreacă noaptea, Şchioapa se uită
împrejur şi simţi deodată, în vîrful lăbuţei drepte, o uşoară mîncărime.
„Ciudat,
murmură pentru sine pisica. Mă tem că de la Maiestatea Sa m-am ales cu ceva
purici. Sau poate chiar de la bătrînul pirat!..."
Dar
nici în clin nici în mînecă n-avea mîncărimea ei cu purecii: lăbuţa o mînca,
vreau să zic, o sîcîia, din cu totul altă pricină. Îşi cercetă cu toată atenţia
lăbuţa şi zise:
„Am
înţeles, trebuie să fie nevoia mea de a scrie pe pereţi. Îmi amintesc limpede
că şi ieri seara am simţit acelaşi lucru, cînd datorită lui Gelsomino am reuşit
să cobor pe pămînt. Îi voi lăsa acestui rege al mincinoşilor un mesaj".
Şi
Şchioapa se apropie cu băgare de seamă de faţada palatului, uitîndu-se bine în
toate părţile, să vadă dacă nu cumva santinelele ar putea-o descoperi. Dar cum
în acea lume toate erau pe dos, santinelele dormeau buştean şi sforăiau. Din
cînd în cînd, cîte un caporal de rînd trecea să se convingă dacă nu e vreo
santinelă trează.
„Cu
atît mai bine" — se bucură Şchioapa şi cu lăbuţa ei de cretă roşie, cu
lăbuţa din dreapta — se înţelege —scrise pe zidul palatului, chiar pe o latură
a porţii principale:
REGELE
GIACOMONE ARE PERUCĂ!
„Scrisul
acesta se potriveşte numai aici, zise dînsa, după ce îl privi cu încordare.
Acum trebuie să scriu acelaşi lucru şi de partea cealaltă a porţii."
Într-un
sfert de oră, mîţa repetă scrisul de o sută de ori, încît pînă la urmă obosise,
aşa cum oboseşte şcolarul după ce şi-a terminat de înşirat pe caiet o pedeapsă
primită la şcoală!
„Şi
acum, să facem nani!" mai zise Şchioapa şi plecă.
Chiar
în mijlocul pieţii se înălţa o coloană de marmură cu fel de fel de imagini ale
isprăvilor regelui Giacomone, toate născocite, fireşte. Se vedea Giacomone
împărţind averile sale săracilor, Giacomone înfrîngînd pe duşmani, Giacomone
inventînd umbrela, ca să-şi apere supuşii de ploaie.
În
vîrful coloanei era destul de mult loc pentru ca o pisică doar cu trei labe să
poată trage un pui de somn, ferită de orice primejdie.
Şi
Şchioapa se caţără în creştetul capitelului, agăţîndu-se de sculpturi,
răsucindu-şi coada în jurul paratrăsnetului, ca să nu cadă, şi adormi chiar
mai înainte de a-şi închide ochii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu