Întîi o cuvîntare-aprinsă şi-apoi Şchioapa este
prinsă
În zori,
pisica fu trezită de un bubuit ca de cataractă. „S-o fi întîmplat vreo
revărsare de ape, cîtă vreme am dormit?" se întrebă îngrijorată Şchioapa
şi, aplecîndu-se de pe coloană, văzu piaţa plină de lume.
Nu-i trebui
mult ca să priceapă că toată mulţimea aceea se adunase spre a citi mesajul
scris chiar de persoana ei pe faţada palatului:
REGELE
GIACOMONE POARTĂ PERUCĂ!
Cel mai
mic adevăr face, în ţara mincinoşilor, mai mult zgomot chiar decît o bombă
atomică. De pe toate străzile se revărsau alţi şi alţi oameni, atraşi de gălăgie
şi rîsete. Noii veniţi avură la început impresia că e vorba de o sărbătoare:
— Ce s-a întîmplat? Am învins în
vreun război?
— Mai grozav, mai grozav!
— I s-a născut vreun fiu Maiestăţii
Sale?
— Mai grozav, mai grozav!
— Atunci, fără îndoială, că au fost desfiinţate
impozitele!
În cele din
urmă şi noii veniţi citeau mesajul Şchioapei şi izbucneau în rîs. Gălăgia şi
rîsetele îl deşteptară pe regele Giacomone care stătea în patul său îmbrăcat
într-o cămaşă de noapte de culoare violetă. Suveranul se repezi pe fereastră,
îşi frecă mîinile şi se înveseli:
— Ce frumuseţe! Ia numai uitati-vă cum mă iubeşte
poporul meu! Au venit puhoaie de oameni să-mi ureze noapte bună. Repede,
repede, curteni, şambelani, amirali, alergaţi de-mi aduceţi hlamida şi sceptrul,
vreau să ies pe balcon, să rostesc un discurs.
De
fapt, pe curteni îi cam încercau bănuielile.
— Să meargă întîi careva să vadă ce anume se
petrece.
— Maiestate, dar dacă o fi izbucnit, mai știți,
vreo revoluţie?
— Ia mai încetaţi, voi nu-i vedeţi
cît sînt de veseli?
— Da, dar nu stim de ce sînt
veseli.
— E clar, pentru că peste cîteva clipe eu le voi
tine o cuvîntare. Unde e secretarul meu?
— Sînt aici,
Sire.
Secretarul
regelui Giacomone avea întotdeauna sub braţ o geantă îndesată pînă la refuz,
doldora cu discursuri gata doar să fie rostite. Erau de toate felurile:
instructive, emoţionante, distractive, de la primul pînă la ultimul, care mai
de care umplut cu minciuni. Secretarul deschise geanta şi scoase de acolo o
coală pe care scria: Discurs
despre cultivarea orezului.
— Nu, nu, nimic în legătură cu
chestiunile alimentare. I-ar putea trece cuiva prin minte că e flămînd şi m-ar
asculta fără plăcere.
— Discurs despre Născocirea
Căluşeilor de Lemn, citi
din nou secretarul.
— Asta ar putea merge. Toţi ştiu că
eu sînt cel ce
a născocit căluşeii de lemn. Înainte
de a fi ajuns regele căluşeilor de lemn, ei nici nu se legănau.
— Maiestate, am încă un discurs: DESPRE CULOAREA PĂRULUI.
— Minunat, e discursul care ne
trebuie! exclamă Giacomone, mîngîindu-şi peruca. El apucă paginile şi alergă
numaidecît în balcon. La apariţia Maiestăţii Sale, izbucniră nişte zgomote care
puteau fi sau mari aplauze sau hohote de rîs. Cîţiva curteni, dintre cei mai
bănuitori, îsi dădură seama că e vorba de rîsete şi deveniră şi mai miraţi. Giacomone, dimpotrivă, luă acele zgomote drept
aplauze, mulţumi supuşilor săi cu un surîs galeş, apoi începu să dea citire
discursului. Să
nu vă aşteptaţi aici să-l
citiţi şi voi aşa cum a fost el rostit: n-aţi înţelege nimic dintr-însul, pentru că toate lucrurile
v-ar fi redate pe dos. Eu vi le voi traduce si vă voi rezuma înţelesul discursului,
întemeindu-mă foarte pe aducerea aminte a lui Gelsomino.
Zise,
aşadar, cu aproximaţie, regele Giacomone:
— Ce înseamnă un cap fără păr? Ca o grădină fără
flori!
— Bravo! strigă mulţimea. E adevărat! E
adevărat! Acest cuvînt „adevărat" îi făcu bănuitori şi pe curtenii cei mai puţin înclinaţi
spre aşa ceva. Dar Giacomone îşi continuă liniştit discursul:
— Înainte
de a ajunge regele acestei ţări, oamenii îşi smulgeau părul din pricina
disperării. Cetăţenii rămăseseră cheli unul după altul şi peruchierii rămăseseră
şomeri.
— Bravo! strigă un cetăţean. Trăiască peruchierii
şi trăiască perucile!
Giacomone
rămase o clipă descumpănit. Aluzia aceea la peruci îl tulbură pînă în adîncul
inimii. Totuşi, alungîndu-şi bănuielile, reîncepu:
— Cetăţeni, să vă spun acum de ce părul de
culoare portocalie e mai frumos decît cel de culoare verde.
În acel moment, un curtean,
gîfîind, îl trase pe Giacomone de mînecă şi îi şopti ceva la ureche.
— Maiestate, s-a întîmplat ceva
îngrozitor.
— Hai, vorbeşte odată!
— Făgăduiţi-mi mai întîi că n-o să mi se taie limba
dacă vă voi spune adevărul.
— Îţi făgăduiesc.
— Cineva a scris pe ziduri că Măria Voastră
poartă perucă şi de aceea rîde mulţimea.
De
uimire, Giacomone lăsă să-i cadă din mîini paginile discursului, care coborau
acum în serpentină deasupra capetelor mulţimii, şi care nimeriră în mîinile tuturor şi-a copilaşilor în
special. Dacă i-ar fi spus cineva că palatul regal arde, monarhul nu s-ar fi
înfuriat mai tare. El dădu poruncă jandarmilor să evacueze piaţa. Apoi ordonă
să i se taie limba curteanului care — hotărîndu-se să-l informeze — îi adusese ştirea.
Sărăcuţul găgăuţă, în graba lui ceruse îndurarea de a i se lăsa limba, uitînd
însă că pentru a-i rămîne întreagă limba ar fi trebuit să ceară să nu i se taie
nasul. Astfel, în cazul cel mai rău, regele i-ar fi retezat poate numai nasul,
iar limba îi rămînea.
Dar
mînia lui Giacomone nu se potolise. O proclamaţie care făgăduia o sută de mii
de taleri falşi aceluia ce va pîrî pe făptaşul jignirii aduse maiestăţii sale
a fost cu mare repeziciune împrăştiată în tot regatul. Chiar la picioarele
coloanei din piaţa palatului fu înălţată o ghilotină, cu cuţitul gata de-al ucide pe nesocotitul scrib.
„Vai de mine
şi de mine,
se zbîrli Şchioapa, retrăgîndu-se
pe capitel şi pipăindu-şi gîtul; nu ştiu cum se zice teamă în limba mincinoşilor, dar dacă
s-o fi zicînd curaj, mă simt foarte curajoasă."
Din prevedere,
rămase însă toată ziua cocoţată în refugiul ei de sus. Către seară totuşi, cînd
fu destul de sigură că nu va avea de-a face cu cineva, se coborî de pe coloană,
uitîndu-se de o sută de ori în jur, înainte de a cuteza să facă un pas.
Cînd ajunse pe pămînt, labele ei
de dinapoi ar fi vrut să înceapă repede să alerge, dar ghinion! — i se ivi din
nou, la lăbuţa cea dreaptă, din faţă, acea supărătoare mîncărime cunoscută.
„Asta-i, ce
să-i faci, bombăni Şchioapa, ca să scap de această mîncărime voi fi iar forţată
să scriu undeva ceva neplăcut pentru regele Giacomone. Se pare că dacă te-ai
născut pe pereţi nu te poţi lipsi de a duce o viaţă în care trebuie să
mîzgăleşti în dreapta şi-n stînga. Dar, pe de altă parte, aici nu se văd
pereţi. Voi scrie, aşadar, tocmai sus."
Şi chiar pe
cuţitul ghilotinei, cu creta cea roşie de la lăbuţa ei, mîţa întocmi un nou
mesaj către populaţie, privitor la regele Giacomone:
PERUCA
MAIESTĂŢII SALE
E-UN
ADEVĂR, NU-S VORBE GOALE !
Trecîndu-i
apoi de îndată mîncărimea, Şchioapa observă cu nelinişte că lăbuţa i se mai
scurtase cu cîţiva centimetri.
— Îmi mai
lipseşte o labă, murmură ea,
şi dacă mi-aş consuma-o şi pe asta, făcînd pe scriitoarea, cu ce o să mai
umblu?
— Pînă una alta, zise atunci o voce de la
spatele ei, te voi ajuta eu.
Dacă ar fi
fost numai vocea, Şchioapa ar fi putut-o lua poate la fugă, dar vocea avea două
braţe straşnice, două mîini vînjoase care au şi făcut-o ostatecă. Mîinile şi vocea aparţineau unei
doamne cam înaintată în vîrstă, înaltă de aproape doi metri, uscăţivă şi severă
...
— Mătuşa Pannocchia!
— Da, chiar eu, şopti bătrîna doamnă; iar mătăluţă vei veni acum cu mine. O să
te învăţ eu să mai furi cina pisicilor mele şi să mai mîzgăleşti cu cretă pe ziduri.
Şchioapa se
lăsă dusă, fără împotrivire, sub mantaua mătuşii Pannocchia, supusă, îndeosebi şi pentru că în poarta
palatului îşi făcuseră, tocmai atunci, apariţia cîţiva jandarmi.
„Ce noroc că
mătuşa Pannocchia a sosit ea mai întîi, gîndi Şchioapa; tot e mai bine în
mîinile ei decît în ghearele lui Giacomone..."
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu