Mătușa Pannocchia o duse acasă şi-o culcă în jeţ. Ba chiar o
legă de el cu ac şi aţă, ca şi cum ar fi fost un desen fixat pe o faţă de masă.
—
Mătuşă Pannocchia, zise Şchioapa, aţi fi putut, cel
puţin, să alegeţi un fir albastru, care s-ar fi potrivit mai bine cu blana mea.
Ăsta portocaliu e tare urît; mi-aminteşte de peruca lui Giacomone.
—
Nu trebuie să vorbim despre peruci, ripostă mătuşa
Pannocchia. Cel mai bun lucru e să stai locului şi să nu ştergi putina ca în
seara trecută. Tu eşti o făptură rară şi de la tine mă aştept la lucruri neobişnuite.
—
Nu-s decît o mîţă, zise cu modestie Şchioapa.
Şchioapa
începea s-o îndrăgească pe bătrîna doamnă care, fără îndoială, o salvase de
gardian şi care nu mai putea răbda mîţele ce lătrau.
—
Oricum, continuă mătuşa Pannocchia, la pisici ne vom
gîndi mîine. Astă-seară avem noi altceva de făcut.
— Şi se apropie de un dulăpior
cu rafturi, de unde trase o carte, arătîndu-i Şchioapei titlul:
TRATAT
DESPRE CURĂŢENIE.
—
Şi acum, îi aduse la cunoştinţă mătuşa Pannocchia,
aşezîndu-se într-alt jeţ din faţa Şchioapei, îţi voi citi de la primul pînă la
ultimul capitol.
—
Cîte pagini sunt, mătuşica?
—
Nu-s multe: abia dac-or fi opt sute douăzeci şi patru,
înţelegînd că am socotit şi tabla de materii, de care însă te voi scuti.
Capitolul
întîi:
Pentru ce nu trebuie să-ţi scrii numele pe ziduri. Numele e un lucru preţios, nu
e de aruncat în drum. Faceţi un portret frumos şi veţi putea să vă puneţi semnătura
pe el. Ciopliţi o statuie frumoasă, şi numele vostru va sta bine încrustat pe
piedestal. Fabricaţi o maşină de toată frumuseţea, şi veţi avea dreptul s-o
botezaţi cu numele vostru. Numai făpturile care nu au nimic bun în ele şi
niciun loc mai ca lumea să-şi însăileze numele, numai ele ţin să şi-l întindă
pe pereţi...
—
De acord, rosti cu solemnitate Şchioapa. Tocmai de
aceea eu nu mi-am scrijelit pe ziduri numele meu, ci pe acela al regelui
Giacomone.
—
Taci şi ascultă capitolul doi:
De ce nu trebuie să scrii pe
ziduri numele prietenilor tăi...
— Am un singur prieten, zise Şchioapa. Ba chiar şi pe
acela l-am avut şi l-am pierdut. Capitolul ăsta nu vreau să-l ascult, fiindcă
nu vreau să mă cuprindă melancolia.
— O să-l asculţi chiar dacă
nu-ţi place, fiindcă şi aşa n-o să te poţi mişca de aici.
În acel moment zbîrnîi clopoţelul şi mătuşa Pannocchia
se ridică, pentru a se duce să deschidă. Intră o fetiţă ca pînă-n zece ani: că
era o fetiţă, se putea băga de seamă după pieptănătura „coadă de cal",
altfel ar fi putut părea chiar băieţel, fiindcă era îmbrăcată cu o pereche de
pantaloni de cow-boy şi cu o cămaşă în pătrăţele.
— Romoletta! exclamă Şchioapa în
culmea surprizei.
Fata o privi gînditoare.
—
Unde ne-am cunoscut?
—
Dar bine, continuă Şchioapa, aproape s-ar putea spune
că tu eşti mama mea. Culoarea ce o am, oare nu-ţi aminteşte de nimic?
—
Ba îmi aminteşte, răspunse Romoletta, de o bucată de
cretă pe care am luat-o odată împrumut din sertarul tablei de la şcoală.
—
Împrumut? întrebă mătuşa Pannocchia. Şi învăţătoarea
ştia?
—
Nu am avut răgaz să-i spun, vorbi răspicat Romoletta.
Sunase chiar atunci clopoţelul de amiază.
—
Foarte bine, zise Şchioapa, mai că s-ar putea crede
că aş fi odrasla acelei mici bucăţele de cretă. Ba mi se pare că tocmai de
aceea şi sunt o pisică instruită: vorbesc, citesc, scriu şi fac socoteli.
Desigur, ţi-eram mai recunoscătoare dacă mi-ai fi desenat şi toate cele patru
lăbuţe; dar şi aşa sunt mulţumită.
—
Şi eu sunt mulţumită că te revăd, surise Romoletta.
Cine ştie cîte lucruri n-oi fi avînd să-mi povesteşti!
—
Aici toţi sunt mulţumiţi, se amestecă mătuşa Pannocchia
în vorbă, toţi, afară de mine. Aveţi, după cît se pare, amîndouă nevoie să
învăţaţi ceea ce stă scris în cartea mea. Romoletta, aşază-te aici.
Fetiţa îşi apropie un scăunel
de celelalte două jeţuri şi se ghemui, strîngîndu-şi sub ea picioarele. După
ce-şi scoase ghetele, le zvîrli cît colo. Mătuşa Pannocchia reluă lectura la
capitolul trei, care lămurea pentru ce nu trebuie să scrii pe ziduri insulte
la adresa trecătorilor.
Şchioapa şi Romoletta ascultau cu multă atenţie:
Şchioapa, fiindcă era legată şi nu putea face altceva, Romoletta — dimpotrivă —
cu un aer şiret, al cărui înţeles îl veţi pricepe foarte curînd.
Ajungînd la capitolul zece, mătuşa Pannocchia începu
să caşte. De la început căscase ea, cam la fiecare pagină; dar acum căscaturile
deveniseră, încetul cu încetul, tot mai dese; cîte trei la fiecare pagină, cîte
patru, apoi una la fiecare două rînduri... una la fiecare rînd... una de
fiecare cuvînt... Şi, în cele din urmă, le puse capac un căscat mai lung decît
altele, iar cînd gura bătrînei se reînchise, în acelaşi timp şi genele ochilor
ei buni se închiseră.
—
Aşa se întîmplă mereu, zise răspicat Romoletta pe la
jumătatea cărţii mătuşica adoarme.
—
Şi noi trebuie să aşteptăm acum pînă se trezeşte?
întrebă Şchioapa. M-a cusut aşa de strîns, că dacă mi-ar veni să casc, n-aş
putea deschide nici măcar gura. Dacă ai şti cît sunt de grăbită să pornesc în
căutarea unui amic pe care nu l-am mai văzut de ieri seară!...
— Las' pe mine, zise Romoletta.
Cu multă delicateţe, fără cel
mai mic zgomot, luă o pereche de foarfece şi tăie firele. Şchioapa se întinse
din toate încheieturile ei, sări jos să-şi dezmorţească lăbuţele şi trase aer
în piept cu o nespusă părere de bine.
— Cît ai clipi, şopti Romoletta,
ne vom şi căra prin bucătărie.
În bucătărie, întunericul era
mai negru decît smoala, dar într-un colţ, aşa cam pe unde s-ar fi putut afla
chiuveta, într-un colţ străluceau patrusprezece flăcărui verzi.
— Simt parcă miros de mîţă,
spuse Şchioapa; ba chiar de-a binelea este mirosul a şapte mîţe!
— Hm, sunt pisicile mătuşii
mele.
Dinspre chiuvetă izbucniră în
acelaşi timp şapte rîsete vesele.
—
Surioară dragă, rosti o voce. Pe lîngă că eşti şchioapă,
nici nu vezi bine? Cum de nu bagi de seamă că suntem cîini ca şi tine?
—
Ptiu, mîţe mincinoase! exclamă Şchioapa, înfuriindu-se
de-a dreptul. Norocul vostru e că n-am răgaz să mă opresc, altfel v-aş învăţa
eu, silindu-vă cu ghearele, să mieunaţi. Iar mătuşa Pannocchia mi-ar da chiar
îngăduinţa s-o fac...
— Ham! lătrară în cor cele şapte
pisici.
Şchioapa străbătu bucătăria
şontîcăind şi se duse să se ghemuiască în faţa celor şapte colege ale sale.
— Miau, zise ea cu o mutră provocatoare.
Cele şapte pisici se mîhniră.
—
Ati auzit? sări cea mai mică dintre dînsele. Miaună
într-adevăr şi ştie să miaune.
—
Desigur, şi nu-i rău de loc pentru un cîine.
—
Miau, repetă Şchioapa, miau, miau, miau!
—
O fi una care face imitaţii la radio, gîndi cea mai
bătrînă dintre cele şapte, nu-i daţi atenţie. Vrea s-o aplaudăm. .
—
Miau, făcu din nou Şchioapa.
—
Drept să spun, mormăi alta dintre cele şapte, şi mie
mi-ar plăcea să pot mieuna aşa de bine. Căci dacă vreţi să ştiţi, m-am săturat
să tot latru. Ori de cîte ori latru, mă cuprinde o spaimă care face să mi se
zbîrlească pielea pe mine.
—
Măi cap de bostan, zise Şchioapa, ştii de ce
te-n-spăimînţi? Fiindcă eşti mîţă şi nu cîine!
—
Nu mă supăra acum. E mare lucru că stăm şi te
ascultăm. De fapt cine ştie cine oi fi.
—
Sunt, ca şi tine, o pisică.
—
Pisică sau cîine, mie mi-ar place să miaun.
—
N-ai decît să încerci, zise Şchioapa. Să vezi şi tu
cum vine asta. Ai să simţi în gură un gust mai dulce decît...
—
Mai dulce decît laptele pe care ni-l dă mătuşa
Pannocchia? întrebă cea mai mică dintre cele şapte.
—
De o sută de ori mai dulce.
—
Eu mai că aş vrea să încerc, rosti entuziasmată cea
mai mică.
—
Miau, miau, mieună ispititor Şchioapa. Curaj,
surioarelor mîțe, învăţaţi să mieunaţi.
Şi în timp ce Romoletta se
ţinea de pîntece rîzînd, cea mai mică dintre cele şapte pisici începu să scoată
un sfielnic mieunat. A doua îi ținu isonul, niţel mai tare, a treia se uni cu ele în
cor; după o clipă, toate cele şapte mîţe mieunau ca şapte viori, aţîţate de
vocea puternică a Şchioapei.
—
Ei, cum vi se pare?
—
Într-adevăr, e dulce!
—
Mai dulce decît laptele cu zahăr!
— Vai! exclamă alarmată
Romoletta, o s-o treziţi pe mătuşa Pannocchia. Vino după mine, Şchioapa!
Dar era prea tîrziu pentru precauţii. Mătuşa Pannocchia
se trezise şi răsărise în uşa bucătăriei. Se auzi cum se învîrte comutatorul şi
deodată apăru, brăzdată de năvala lacrimilor de fericire, faîa bătrînei doamne.
— Pisicuțele mele! În sfîrșit! În sfîrșit!... Şchioapa şi Romoletta
reuşiseră între timp să ajungă în curte. Cele şapte mîţe rămaseră o clipă
nehotărîte: privind la stăpîna lor, ele mieunau pe nerăsuflate, neştiind ce să
gîndească despre şiroaiele de lacrimi care i se iviseră stăpînei sub pleoape.
Cu toatele se uitară la uşă şi se hotărîră s-o apuce într-acolo. Una după alta,
mîţele se năpustiră în curte, fără să înceteze o clipă a mieuna.
Mătuşa Pannocchia ieşi în urma
lor, ştergîndu-şi lacrimile.
— Bravo vouă! Bravo vouă! spunea
mereu. Bravo! Iar mîţele îi răspundeau: miau! miau!
Dar cineva nevăzut de nimeni urmărea acest spec-tacol
neobişnuit. Era domnul Calimero, stăpînul casei, care se restrînsese cu
locuinţa în mica mansardă numai să poată închiria şi ultima dintre încăperile
ultimului etaj. Era un om nesuferit, urît ca o iscoadă. De mai multe ori domnul
Calimero îi interzisese mătusii Pannocchia să țină animale în casă, dar
bătrîna doamnă, fireşte, nu-i dase ascultare.
— Eu plătesc, îi răspunsese ea, şi aşa de-ajuns de
scumpă chirie. Şi-n casa mea primesc pe cine-mi place.
O bună parte din timpul său liber, Calimero şi-l petrecea spionînd de
la ferestruica mansardei lui, să vadă cu ce se îndeletnicesc locatarii săi. Aşa
se întîmplă că în seara aceea el zări pisicile, le ascultă mieunînd şi o auzi
pe mătuşa Pannocchia care le încuviinţa obrăzniciile, spunîndu-le în repetate
rînduri, cu glas tare: Bravo! Bravo!
„Am reuşit să aflu, zise Calimero frecîndu-şi mulţumit
mîinile. De aceea umblă toată ziua bătrîna vrăjitoare, să adune cîinii
vagabonzi: să-i înveţe, nici mai mult nici mai puţin, decît să miaune! De data
aceasta îi vin eu de hac. Am să scriu numaidecît o scrisoare către
ministru."
Şi, închizînd ferestruica, luă o pană, luă hîrtie, luă şi călimara şi
aşternu următoarele rînduri:
DOMNULE MINISTRU,
Se întîmplă lucruri de
necrezut, care pun la grea încercare răbdarea cetăţenilor. Doamna mătuşă
Pannocchia a făcut aceasta şi aceasta etc, etc. Semnat:
Un prieten al minciunii
Puse apoi scrisoarea în plic şi fugi cu ea la poştă.
Dar, culmea ghinionului, tocmai cînd Calimero se întorcea acasă, Romoletta şi
Şchioapa se opriseră în drum să săvîrşească ceva care ar fi meritat drept pedeapsă
lectura altor zece capitole din cartea mătuşii Pannocchia. Şchioapa, cum ştiţi,
simţea că o încearcă din cînd în cînd acea mîncărime deosebită, iar atunci cînd
simţea că se înteţeşte, nu putea să se lipsească de gestul de a scrie pe
ziduri. Acum iar îşi ascultă chemarea, fiindcă tocmai sta şi se scărpina,
urmărită, nu fără pizmă, de Romoletta care nu avea în buzunar nicio bucăţică de
tibişir. Nici una, nici cealaltă însă, nu-l băgară de seamă pe Calimero.
Iscoada numai ce le văzu singure că şi bănui, dintr-o
dată, că la mijloc e ceva necurat. Drept care, se pitulă iute după o poartă şi
reuşi să citească în tihnă noul mesaj al Şchioapei, care spunea:
PE
MONARHUL GIACOMONE,
ÎL VA FACE
NEFERICE
CEL CE
ARE-N CASA MÎȚE
CARE
MIAUNĂ, SE ZICE.
De îndată ce Şchioapa şi Romoletta se îndepărtară, Calimero
alergă acasă, frecîndu-şi mîinile de mulţumire şi-i trînti ministrului o nouă
scrisoare, ticluită însă astfel:
EXCELENŢĂ,
Sunt în măsură să vă aduc la
cunoştinţă că autorii scrierilor ofensatoare la adresa suveranului nostru, care
apar pe ziduri, locuiesc în casa mătuşii Pannocchia.
E vorba de nepoata sa Romoletta şi de unul dintre
cîinii pe care ea-i adună de pe uliţe să-i înveţe — împotriva tuturor legilor
— să miaune. Convins că mă veţi răsplăti cu recompensa făgăduită, de o sută de
mii de taleri falşi, mă iscălesc:
Calimero Poliţă
Între
timp, de-a lungul drumului, Şchioapa se uita și iar se tot uita la lăbuţa ei din
dreapta, care i se scurtase cu încă vreo
cîțiva milimetri.
—
Trebuie să găsesc o soluţie pentru scris fără să-mi
tocesc atîta laba, zise ea suspinînd.
—
Stai puţin, exclamă atunci Romoletta. Ce neghioabă-s,
că nu m-am gîndit la asta mai dinainte. Cunosc eu un pictor care stă pe-aici,
prin partea locului. Mansarda lui e întotdeauna deschisă, fiindcă pictorul e sărac
lipit pămîntului, dar e tare bun şi n-are teamă de hoţi. Poţi intra oricînd
să-i ceri împrumut cîteva acuarele şi poate chiar o cutie întreagă. Vino să-ţi
arăt drumul şi pe urmă eu mă întorc iute acasă. N-aş vrea ca mătuşa Pannocchia
să fie îngrijorată din pricina mea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu