Descopeream în fiecare zi câte ceva în legătură cu planeta, cu plecarea,
cu călătoria lui. Lucrul acesta se petrecea încetul cu încetul, pe măsură ce-i
scăpa întâmplător câte un gând. Aşa se face că, în cea de-a treia zi, am aflat
de năpasta baobabilor.
A fost tot datorită oii,
căci deodată micul prinţ m-a întrebat, cuprins parcă de-o mare îndoială:
- E-adevărat, nu-i aşa, că
oile mănâncă arbuşti?
- Da. E adevărat.
- Aha! Îmi pare bine.
Nu înţelegeam de ce era
atât de important ca oile să mănânce arbuşti. Dar micul prinţ adăugă:
- Atunci înseamnă că
mănâncă baobabi?
I-am explicat micului
prinţ că baobabii nu sunt arbuşti, ci nişte arbori cât bisericile de mari şi
că, dacă ar lua el chiar şi o întreagă turmă de elefanţi, turma asta nu i-ar
putea veni de hac nici măcar unui singur baobab.
Ideea cu turma de elefanţi
îl făcu pe micul prinţ să râdă:
- Ar trebui puşi unii
peste alţii:
Dar adăugă de îndată, cu
înţelepciune:
- Baobabii înainte de a
creşte mari sunt şi ei mici.
- Chiar aşa! Dar de ce
vrei tu ca oile să mănânce puieţii de baobab?
Mi-a răspuns: „Păi dar! Vezi bine” ca şi când ar fi
fost vorba de un lucru foarte limpede. Şi a trebuit să-mi pun mintea la grea
încercare, ca să aflu singur dezlegarea.
Şi, într-adevăr, pe
planeta micului prinţ se găseau, ca pe toate planetele, şi ierburi bune şi
ierburi rele. Prin urmare, seminţe bune, de ierburi bune şi seminţe rele, de
ierburi rele. Numai că seminţele n-ai cum să le vezi. Ele dorm în tainiţa
pământului, până când i se năzare câte uneia să se trezească. Atunci începe să
se întindă şi scoate la soare, mai întâi cu sfiiciune, un firicel plin de
farmec şi nevătămător. Dacă e vorba despre un fir de ridiche ori de trandafir,
îl poţi lăsa să crească-n voia lui. Dar dacă-i vorba despre o plantă rea,
trebuie s-o smulgi numaidecât, chiar din clipa în care ai descoperit-o. Or, pe
planeta micului prinţ se aflau nişte seminţe îngrozitoare... seminţele de
baobab. Pământul planetei era plin de ele. Iar de un baobab, decă prinzi de
veste prea târziu, nu te mai poţi descotorosi niciodată. Năpădeşte întreaga
planetă. O străpunge cu rădăcinile. Şi dacă planeta este prea mică, şi dacă baobabii
sunt prea mulţi, o fac să sară-n aer.
- E ceva ce ţine de
disciplină, mi-a mărturisit mai târziu micul prinţ. După ce te-ai dichisit de
dimineaţă, trebuie să dichiseşti cu grijă şi planeta. trebuie să te străduieşti
să smulgi întotdeauna baobabii, de îndată ce-i deosebeşti de tufele de
trandafir, cu care se aseamănă mult, când sunt foarte mici. E o treabă foarte
plicticoasă, dar foarte uşoară.
Şi într-una din zile, m-a
povăţuit să-mi dau silinţa şi să fac un desen frumos, cu ajutorul căruia lucrul
acesta să le intre bine în cap copiilor de pe meleagurile mele. „Dacă vor călători cândva - îmi spunea el -
s-ar putea să le fie de folos. Uneori, de laşi o treabă pentru mai târziu, nu-i
nici o pagubă. Când e însă vorba de baobabi, întotdeauna se întâmplă o
groaznică nenorocire. Ştiam undeva o planetă locuită de un trândav. Nu luase
seama la trei copăcei...”
Iar eu, sub îndrumările
micului prinţ, am desenat această planetă. Mie unuia, nu-mi prea place să fac
pe moralistul. Însă primejdia baobabilor e atât de puţin cunoscută şi
neajunsurile care îl pândesc pe acela ce s-ar rătăci pe un asteroid sunt atât
de mari, încât, de astă dată, mă abat de la tăcerea mea. Şi spun: „Copii! Fiţi atenţi la baobabi!” Doar de
aceea m-am trudit atâta cu acest desen, ca să le dau de veste prietenilor mei
că-i paşte o primejdie pe lângă care trec de multă vreme, ca şi mine, fără
să-şi dea seama. Povaţa merita atâta osteneală. Poate vă veţi pune întrebarea: „Oare de ce în cartea asta nu se găsesc şi
alte desene, la fel de măreţe, ca desenul cu baobabii?” Răspunsul este
foarte simplu: am încercat, dar n-am izbutit. Când am desenat baobabii, am fost
însufleţit de simţământul că nu e nici o clipă de pierdut.
 |
| Baobabii |
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu