Pentru derutarea duşmanului
A fost
adeseori observată şi descrisă manevra potîrnichii cu pui prin care aceasta
încearcă să atragă asupra ei atenţia duşmanului, luînd fel de fel de atitudini
care o prezintă beteagă, neputincioasă, pradă uşoară. In felul acesta îndepărtează
primejdia de la locul unde îi sînt ascunşi puii. Este o comportare care pune
întrebări. Oare această metodă de salvare a puilor este proprie potîrnichilor
sau o aplică şi alte păsări? E pusă în practică numai faţă de duşmanul-om sau
şi faţă de alţii? O astfel de acţiune, care presupune raporturi de cauzalitate
destul de complicate şi o ascuţită şiretenie, poate fi trecută numai în tainele
instinctului sau îşi are parte în alcătuirea ei şi inteligenţa? Argumente pot
fi aduse pentru încercări de soluţionare a acestei din urmă întrebări şi
într-un sens şi în altul. Problema e de domeniul psihologiei animale. La
primele două întrebări dau un răspuns precis observările certe. Prima am mai
scris-o undeva.
Treceam
într-o zi de vară printr-o pădure de stejari cu copaci bătrîni. Aud deodată
piuitul caracteristic pe care îl dă căprioara urmărită de ţapul îndrăgostit. Mă
trag lîngă trunchiul unui copac, aşteptînd să apară perechea în alergare.
Piuitul se repetă şi mă miră: venea de sus din copaci. Vulpe şi iepure căţărat
în părul unei sălcii ciuntite am mai întîlnit, dar căprioară în copac? Desigur
că nu putea fi căprioară şi mă gîndeam că voi zări între crengi vreo gaiţă
care, meşteră cum e, are plăcerea să imite de data aceasta glasul căprioarei.
Nu se vedea gaiţă. Dar în coroana unui copac descopăr un cuib mărişor, de
cioară sau de răpitoare. Iar pe marginea cuibului împletit din crengi uscate
stăteau doi pui, îmbrăcaţi în puf albicios, cu puţine pete cafenii şi cenuşii.
După capul mare şi rotund numai pui de bufniţă puteau să fie. Iată şi bătrîna cucuiată
drept pe o creangă, lipită strîns de trunchi. O recunosc îndată: ciuf de
pădure (Asio otus). Cum le este obiceiul, perechea s-a înstăpînit pe un cuib
vechi; acum puii sînt mărişori şi cer de mîncare cu piuitul ăsta. Ciuful bătrîn
m-a observat. Mă privea cînd cu amîndoi ochii lui galbeni, cînd cu unul, cînd
cu celălalt, închizîndu-i pe rînd. A apărut şi al treilea pui pe marginea
cuibului, apoi a urmat o scenă interesantă. Puii au ieşit din cuib şi au
început să se caţere prin crengile copacului cu o isteţime de necrezut. Cum nu
erau încă nici pe departe zburători, au plecat la plimbare... pe jos. Era
extrem de comic cum acele ghemuri de puf, cu capete mari şi cu picioare care
păreau lungi, se mişcau printre crengi tocmai ca papagalii. Se prindeau cu
ciocul, se prindeau cu cîte un picior, se trăgeau în puterea lor pe o creangă,
treceau pe alta, coborau tot aşa. Nu mai văzusem aşa ceva şi m-am apropiat şi
mai mult de copacul cu acrobaţii.
Cînd am fost
aproape sub stejar, m-am speriat: a căzut de sus la picioarele mele, ca un
bolovan, o pasăre mare. Era ciuful pe care-l văzusem în copac. A început să se
zbată, ţipa ca şi cînd ar fi fost lovit de moarte, păşea olog, cu o aripă ca
beteagă, tîrîtă după el, se răsturna pe spate. A durat această a doua comedie
cîteva minute, apoi deodată ciuful s-a făcut teafăr, a bătut din aripile lui
lungi şi s-a avîntat într-un copac mai din depărtare, dînd glas înăbuşit. Ca un „vuf-vuf" şi „uuuac-uuuac". Numai
că nu spunea lămurit: „Aici sînt, vino la mine!" Hotărît, aceeaşi manevră
de ademenire a pretinsului duşman pe care o ştiam la potîrniche.
Am ridicat
ochii să mai rîd de acrobaţiile puilor. Nu mai erau printre crengi. Pe unul l-am
văzut cum şi-a scos capul de după marginea cuibului, să vadă ce s-a întîmplat
de le-a stricat mama jocul, anunţîndu-le primejdie.
Abia m-am
îndepărtat puţin, şi ciuful a şi revenit la locul lui de strajă din copacul cu
cuib.
Ionel Pop - Instantanee din viata animalelor
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu