Mic basm,
dar făr-otravă-n el, din țara mincinoșilor de fel
— Trebuie să ştii, începu Şchioapa...
Dar voi scurta povestea pisicii, ca
să nu pierdeţi prea multă vreme cu nişte lucruri care poate nu vă interesează.
Cu destul timp înainte de a sosi Gelsomino
în țara aceea străină, se aciuase acolo, adus din largurile mării, un dibaci şi
cutezător pirat, pe nume Giacomone; o cogeamite namila de om bărbos, în stare
să poarte un asemenea nume fără să se încovoaie şi îndeajuns de bogat în ani,
ca să rîvnească să se aranjeze într-un fel în viaţă.
„Acum — îşi zise el — tinereţea s-a
dus. M-am săturat să tot cutreier mările. Ar fi mai bine să pun laba pe niscai
insuliţe, pe vreo cîteva măcar, şi să termin cu pirateria. Nici nu poate fi
vorba să-i dau uitării, desigur, pe piraţii mei; îi voi numi majordomi, ospătari,
grăjdari, vătafi, şi nu vor avea pentru ce să cîrtească împotriva maimarelui
lor."
Odată făcut planul, Giacomone începu
să umble în căutarea insulei salvatoare, dar toate i se păreau prea mici pentru
gusturile lui. Cînd vreuna se potrivea alegerii făcute, se întîmpla atunci ca
aceasta să displacă tovarăşilor săi. Unii voiau un rîu în care să pescuiască
păstrăvi, dar insuliţa se întîmpla să n-aibă rîu, alţii doreau un cinematograf,
în sfîrşit, alţii, o bancă unde să-şi fructifice prăzile pirateriei.
— De ce să nu ocupăm un teritoriu mai acătării
decît o insuliţă?
În cele din urmă, ei ajunseră să
pună stăpînire pe o ţară cu un mare oraş, plin de bănci şi de teatre, avînd
multe rîuri în care puteau pescui păstrăvi, şi-n lungul cărora se puteau plimba
duminicile cu barca. Pînă aici nimic neobişnuit: nu doar o singură dată unei
bande de piraţi i-a fost hărăzită bafta să pună stăpînire pe o țară sau alta
din vreun colț de lume.
După ce puse deci sub picior
întreaga ţară, Giacomone cugetă să-şi schimbe propriu-i nume cu acela de
regele „Giacomone întîiul" şi să-i numească pe oamenii săi: amirali,
şambelani, curteni şi comandanţi de pompieri.
Fireşte, făcu şi o lege care-i silea
pe toţi să-i spună Maiestatea Sa, sub pedeapsa — în caz de nesupunere — tăierii
limbii. Iar ca să fie sigur că nimănui nu-i va trece prin minte să rostească
adevărul despre el, miniştrilor săi le porunci să reformeze vocabularul.
— Trebuie să fie schimbate toate cuvintele, explică
el. De pildă, cuvîntul pirat va însemna gentilom. Astfel, cînd lumea va zice cumva că sînt un pirat, ce va
spune, de fapt ea, în noua limbă? Că sînt un gentilom!
—
O, pe toate balenele pe care le-am văzut mergînd în larg
de mare, la atac! izbucniră entuziasmaţi noii miniştri. Aceasta e, într-adevăr,
o idee strălucită, bună de pus în ramă.
—
Va să zică, sîntem în clar? continuă Giacomone. Atunci,
brînci înainte! Schimbaţi toate numele lucrurilor, animalelor şi persoanelor.
Pentru a începe cu începutul, în fiecare dimineaţă, în loc de „bună
dimineaţa" trebuie să spuneţi „noapte bună". Astfel, credincioşii mei
supuşi îşi vor începe ziua cu o minciună. Fireşte, însă, cînd te duci la
culcare, trebuie rostit „bună
dimineaţă".
—
Magnific! strigă unul dintre miniştri. Şi ca să-i spui
unuia „ce frumoasă înfăţişare aveţi", va trebui să se pronunţe vorbele:
„Priviţi ce frumoasă faţă, bună de luat la palme, are dumnealui!"
Odată săvîrşită reforma
vocabularului şi promulgată legea care introducea minciuna obligatorie, ieşi
la iveală o încurcătură de necrezut. În primele zile, lumea greşea lesne.
Bunăoară, mergea să cumpere pîine de la brutărie, uitînd că brutăria vindea
acum caiete şi creioane şi că pîinea se cumpăra de la papetărie. Ori mergea în
parcuri, privea florile şi exclama:
— Ce
trandafiri frumoşi!
Atunci îndată si sărea afară din
cine stie ce boschet vreun paznic al regelui Giacomone, cu cătuşele gata
pregătite:
—
Ei, bravo, cu adevărat bravo! Știți că sînteti în
contravenţie? Cum de v-a trecut prin cap să numiţi morcovii trandafiri?
—
Vă rog să mă iertaţi, se bîlbîi nenorocitul. Şi se grăbea
numaidecît să laude alte flori din grădină.
—
Ce splendide urzici! zicea bunăoară, arătînd panseluţele.
—
Nu, nu, cu mine nu vă merge. Acum delictul l-aţi comis.
Veţi petrece cîtva timp în arest, ca să vă antrenaţi să spuneţi cum trebuie
„adevărul".
Cel puţin ceea ce s-a întîmplat în
şcoli nu se poate descrie. Giacomone schimbase toate numerele tablei
pitagorice. Ca să aduni o sumă trebuia să faci o scădere. Ca să-mparţi, făceai
o înmulţire. Înşişi învăţătorii nu mai reuşeau să corecteze problemele. Pentru
cei ignoranţi însă, era un adevărat noroc: cu cît făceau mai multe greşeli, cu
atît erau mai siguri că vor lua o notă mai bună.
Și temele?
Cu vorbele întoarse pe dos, îţi poţi
închipui ce ieşea. Iată, de pildă, cazul unui şcolar premiat cu o medalie de
aur falsă, pentru că a tratat tema: Descrieţi o zi frumoasă, astfel:
Ieri
ploua: ah, ce plăcere să mergi sub ploaia care cădea în picături mari! Lumea a
putut, în sfîrşit, să lase acasă umbrelele şi pardesiele şi să umble în cămăşi.
Mie nu-mi place cînd e soare: trebuie să stau închis în casă ca să nu mă ude şi
să petrec noaptea privind razele sale care cad trist pe ţiglele uşii.
Pentru a preţui pe deplin
compoziţia, ia bine seama că ţiglele uşii în acel limbaj voiau să însemne geamurile ferestrei.
Dar să încheiem: acum ştii despre ce
e vorba. În tara mincinoşilor pînă si animalele au trebuit să înveţe să spună
minciuni: cîinii mieunau, pisicile lătrau, caii mugeau, iar leul, în cuşca lui
din grădina zoologică, era silit să strige cu glas ascuţit, deoarece răgetul
său fusese repartizat gîtlejului de şoarece. Numai peştilor din apă şi numai
păsărilor din aer putea
să nu le pese de toate legile
regelui Giacomone: peştii fiindcă stăteau totdeauna tăcuţi şi fiindcă nimeni
nu-i putea sili să spună minciuni şi păsările, deoarece hingherii n-aveau cum
să le înhaţe. Ele nu încetaseră să cînte ca întotdeauna, fiecare în felul ei,
iar lumea... lumea le privea adesea cu melancolie.
— Ferice de ele, suspinau oamenii, nimeni nu le
poate amenda.
Pe măsură ce asculta povestea
Şchioapei, Gelsomino devenea din ce în ce.mai mîhnit.
„Cum voi putea trăi în această ţară?
se gîndea. Cu o voce puternică, aşa cum o am eu, dacă mă va lua gura pe
dinainte să spun adevărul, mă vor auzi toţi jandarmii lui Giacomone. În afară
de asta, am o voce, prin firea ei, sălbatic de rebelă: cine ştie cu ce cumplite
chinuri va trebui s-o potolesc."
— Iată, încheie Şchioapa, acum ştii tot. Şi mai
vrei să stii ceva? Mi-e foame!
— Şi
mie. Uite că era aproape să şi uit.
—
Foamea e singurul lucru care nu poate fi uitat. Timpul nu o înspăimîntă,
dimpotrivă, cu cît mai năvalnic trece timpul, cu atît mai mult o simţi. O să găsim noi ceva de-ale gurii. Dar mai întîi să las un salut
pe obrajii acestui perete pe care am stat atîta vreme ostatecă.
Şi cu lăbuţa ei de cretă roşie
scrise exact în mijlocul amprentei pe care o lăsase:
MIAU,
TRĂIASCĂ LIBERTATEA!
Dar să găsească ceva de-ale mîncării
nu prea le-a fost uşor. Tot timpul, cît au mers alături prin oraş, Gelsomino
ţinea mereu ochii în pămînt, sperînd să dea peste vreo monedă falsă de
cheltuit, iar Şchioapa privea prin mulţime căutînd, după cît părea, să dea de
vreo cunoştinţă.
— Iată, zise ea în cele din urmă, arătînd către
o bătrînă care mergea grăbită de-a lungul caldarîmului, ţinînd în mînă un
pacheţel.
— Cine e?
— E
mătuşa Pannocchia, protectoarea pisicilor. În fiecare seară ea duce cîte un
pacheţel cu resturi de mîncare pisicilor uliţarnice, care se adună în parcul
din preajma palatului lui Giacomone.
Mătuşa Pannocchia era o bătrînă
uscăţivă şi deşirată, înaltă de aproape doi metri, cu o înfăţişare aspră. Ai fi zis, privind-o, că e soiul de femeie
care alungă mîţele cu mătura. Dar, dacă erai să te iei după vorbele Şchioapei,
ea era, dimpotrivă, însăşi prietena lor. Bătrîna îi conduse pe Gelsomino şi
pe tovarăşa lui într-o mică piaţă, din adîncul căreia răsărea zidul parcului cu
nişte creneluri presărate din loc în loc cu cioburi ascuţite de sticlă. Zece
mîţe, cam pricăjite şi cu părul jumulit în fel şi chip, o întîmpinară lătrînd
şi făcînd o nemaipomenită hărmălaie.
— Nişte proaste,
zise Şchioapa. Las' că le vin eu de hac.
În clipa în care mătuşa Pannocchia
desfăcu strînsura adunată în legăturica ei şi scutură pe caldarîm ceea ce avea
acolo, Şchioapa sări în îmbulzeală şi scoase un MIAU ascuţit.
O mîță care mieuna în loc să latre era un
lucru de-a dreptul straniu pentru pisicile ţării aceleia, care nu auziseră
niciodată aşa ceva. Surpriza lor fu atît de puternică, încît rămaseră pe loc
încremenite, ca nişte statui de pisici cu gura căscată. Apucînd două capete
şi-un os de peşte care se cheamă solă, din cîteva salturi Şchioapa ajunse sus
pe zidul parcului, îl sări şi căzu
într-un tufiş, dincolo.
Gelsomino
privi în jur şi ar fi vrut să sară şi
el peste zid, însă băgă de seamă că mătuşa Pannocchia se uită la dînsul cam
bănuitoare. „Nu vreau să dea alarma", gîndi el. Şi, prefăcîndu-se
că e un trecător oarecare, care se îndreaptă spre un loc anume, o apucă pe alt
drum.
După prima clipă de zăpăceală,
agăţîndu-se de fustele mătuşii Pannocchia, care, la drept vorbind, rămăsese
mult mai buimacă decît ele, pisicile lătrau de mama focului. În cele din urmă ea suspină, împărţind
pisicilor ceea ce îi mai rămăsese, aruncînd o ultimă privire către zidul după
care dispăruse Şchioapa şi se
întoarse acasă.
De îndată ce coti după colţul primei
uliţe, Gelsomino găsi, în sfîrşit, moneda falsă pe care o tot căuta și putu
să-şi cumpere pîine şi brînză (adică, aşa cum se punea pe acolo, „un sandviş cu
cerneală şi cu gumă de birou"). Noaptea cobora repede, el era obosit, iar
somnul îl cotropea. Găsi o portiţă
deschisă, se strecură într-o pivniţă şi adormi pe o grămadă de cărbuni.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu