O poveste a lui Voltaire (16)

Tâlharul

Ajunse la hotarul care desparte Arabia pietroasă de Siria. Tocmai trecea pe lângă un castel destul de întărit când văzu ieşind din el nişte arabi înarmaţi.

Îl înconjurară strigând:

— Tot ce ai e al nostru şi tu eşti al stăpânului.

Zadig, drept răspuns, scoase sabia. Slujitorul lui, care era curajos, făcu la fel. Uciseră pe cei dintâi arabi care puseră mâna pe dânşii. Numărul lor spori. Zadig cu slujitorul lui nu şovăiră şi se hotărâră să moară luptând. Doi oameni se apărau împotriva unei mulţimi întregi. O luptă ca asta nu putea să dureze multă vreme. Stăpânul castelului, numit Arbogad, văzând de la o fereastră minunile de vitejie pe care le făcea Zadig, se coborî în grabă şi, poruncind oamenilor lui să se dea la o parte, îi scăpă pe cei doi călători.

    — Tot ce trece pe moşiile mele e al meu, zise el, şi tot astfel şi ceea ce găsesc pe moşiile altora. Dar dumneata îmi pari atât de vrednic, încât te scutesc de legea obştească.

Îl duse pe Zadig la el acasă dând poruncă să fie bine îngrijit. Seara, Arbogad îl pofti pe Zadig să mănânce cu dânsul.

Stăpânul castelului era un arab dintre aceia care sunt numiţi tâlhari. Dar pe lângă o sumedenie de fapte rele, mai făcea câteodată şi unele bune: fura de stingea, dar făcea şi daruri bogate. Era îndrăzneţ în fapte, destul de blajin în legăturile lui cu lumea, desfrânat la masă, vesel în desfrânarea lui şi mai cu seamă plin de sinceritate.

Zadig îi plăcu mult. Vorba lui, tot mai însufleţită, prelungi masa. În sfârşit, Arbogad spuse lui Zadig:

— Te sfătuiesc să intri în ceata mea. Mai bine n-ai putea să ajungi. Meseria asta nu e rea. Odată şi odată ai să ajungi ce sunt eu acum.

— Pot să te întreb, spuse Zadig, de când te îndeletniceşti cu această înaltă meserie?

— De când eram tânăr de tot, răspunse Arbogad. Eram pe atunci slujitor la un arab destul de dibaci. Dar starea mea mi se părea de nesuferit. Îmi era ciudă când vedeam că din tot pământul, care este al tuturor oamenilor, soarta nu-mi păstrase şi mie partea mea. Am spus necazul meu unui arab bătrân, care mi-a răspuns: „Fiule, nu pierde nădejdea. Era odată un grăunte de nisip care se tânguia că nu este decât un atom neştiut de nimeni în deşerturi. Peste câţiva ani a ajuns diamant şi acum este cea mai frumoasă podoabă din coroana împăratului Indiei.“

Vorbele acestea mă mişcară. Eu eram grăuntele de nisip. M-am hotărât să fiu diamant. Am furat întâi doi cai. Apoi m-am însoţit cu alţii şi am început să prad caravanele mai mici. Şi aşa, încetul cu încetul, am şters nepotrivirea care era între mine şi ceilalţi oameni. Am avut şi eu partea mea din bunătăţile acestei lumi, ba chiar am fost despăgubit cu vârf şi îndesat. Eram acum om cu vază. M-am făcut boier-tâlhar şi am luat castelul ăsta cu forţa. Satrapul Siriei a vrut să mi-l ia, dar eram acum prea bogat ca să mă mai tem de ceva. Am dat satrapului bani şi am rămas cu castelul şi mi-am întins moşiile. Satrapul m-a făcut vistiernic al haraciului pe care Arabia Pietroasă îl plătea regelui regilor. Mi-am făcut slujba de încasator, dar nu şi de platnic.

Marele Desterham al Babilonului a trimis aici, în numele regelui Moabdar, pe un satrap mai mititel ca să mă spânzure. Omul a venit cu poruncile. Eu aflasem tot. Am pus să gâtuie în faţa lui pe cei patru oameni pe care-i adusese cu dânsul ca să strângă ştreangul. După aceea l-am întrebat cât ia el ca să mă spânzure. Mi-a răspuns că nu mai mult decât vreo trei sute de galbeni. Atunci i-am spus că lângă mine ar avea de câştigat mai mult. L-am făcut subtîlhar şi astăzi e unul din ajutorii mei cei mai buni şi cei mai bogaţi. Daca vrei să m-asculţi, ai să ajungi ca el. Niciodată n-au fost timpuri mai bune pentru furat ca acum, când regele Moabdar a fost omorât şi în Babilon e încurcătură mare,

— Moabdar omorât! spuse Zadig. Şi cu regina Astarte ce s-a întâmplat?

— Nu ştiu, răspunse Arbogad. Atâta ştiu, că Moabdar a înnebunit, că a fost ucis, că Babilonul e o speluncă şi că toată ţara e mâhnită, că sunt lovituri frumoase de dat şi că în ce mă priveşte chiar am şi dat oi câteva lovituri straşnice.

— Dar regina? Spune-mi, te rog, nu ştii nimic de soarta ei?

— Am auzit vorbindu-se de un prinţ al Hyrcaniei, zise Arbogad. Trebuie să fie printre ţiitoarele lui, dacă nu cumva a fost şi ea omorâtă în învălmăşeală. Eu mă îngrijesc mai mult de pradă decât de noutăţi. Am prins şi eu multe femei în drumurile mele. Dar nu le păstrez. Le vând scump când sunt frumoase, fără să mai cercetez cine sunt. Nimeni nu cumpără rangul. O regină urâtă n-ar găsi niciun cumpărător. Poate c-am vândut-o pe regina Astarte, poate a murit, habar n-am, şi eu zic să faci ca şi mine şi să nu-ţi mai baţi capul cu dânsa.

Vorbind astfel, bea atât de zdravăn şi încurca aşa de mult lucrurile, încât Zadig nu putea să capete de la dânsul nicio lămurire.

Rămase aşa, tulburat, copleşit, nemişcat. Arbogad bea mereu, povestea snoave şi spunea întruna că el era cel mai fericit dintre oameni şi îl îndemna pe Zadig să fie şi el fericit ca dânsul. În sfârşit, ameţit de aburii vinului, se duse să doarmă liniştit. Zadig petrecu noaptea în frământări cumplite. „Cum! îşi spunea el, regele a înnebunit! A fost omorât! Nu mă pot opri să nu-l plâng. Ţara e sfâşiată şi tâlharul acesta e fericit. Ce soartă! Un hoţ e fericit şi ceea ce natura a făcut mai frumos poate că a pierit într-un chip groaznic sau trăieşte acum într-o stare mai rea decât moartea. O, Astarte! Unde eşti?“

Cum se făcu ziuă, începu să-i întrebe pe toţi cei pe care-i întâlni în castel. Dar toţi aveau treabă; în timpul nopţii umblaseră după jaf şi acum îşi împărţeau prada. Tot ce Zadig a putut căpăta în această învălmăşeală şi zarva a fost să i se dea voie să plece. Se folosi fără întârziere de această îngăduinţă, cufundat mai mult decât oricând în gândurile lui dureroase.

Zadig mergea acum îngrijorat, neliniştit, gândindu-se mereu la nenorocita Astarte, la regele Babilonului, la credinciosul Cador, la fericitul tâlhar Arbogad, la femeia aceea atât de năzuroasă, pe care nişte babilonieni o răpiseră la hotarele Egiptului, în sfârşit la toate piedicile şi la toate nenorocirile pe care le întâmpinase.

Cap15