Vasiliscul
Ajuns
la o pajişte frumoasă văzu mai multe femei care căutau ceva cu mare băgare de
seamă. Îşi îngădui să se apropie de una dintre ele şi să întrebe dacă putea să
aibă cinstea să le ajute în căutarea lor.
—
Cu neputinţă, răspunse siriana; numai o femeie poate să atingă cu mâna ceea ce
căutăm noi.
—
Ciudat! zise Zadig. Aş îndrăzni să vă rog să-mi spuneţi ce lucru e acela pe
care numai o femeie are voie să pună mâna.
—
Un vasilisc.
—
Un vasilisc, doamnă? Şi pentru ce, mă rog, căutaţi un vasilisc?
—
Are nevoie de el stăpânul nostru Ogul. Palatul lui e acolo, la capătul
pajiştii, pe malul râului. Noi suntem roabele sale supuse. Stăpânul nostru Ogul
e bolnav. Vraciul lui i-a spus să mănânce vasilisc fiert în apă de trandafiri;
şi fiindcă e o vietate care se găseşte foarte rar şi numai o femeie poate s-o
prindă, Ogul a făgăduit că va lua de soţie pe aceea dintre noi care îi va aduce
un vasilisc. Şi acum lasă-mă, te rog, să caut, fiindcă vezi ce pagubă aş avea
dacă tovarăşele mele mi-ar lua-o înainte.
Zadig
lăsă pe siriană şi pe celelalte femei să caute mai departe vasiliscul şi îşi
văzu de drum. Ajunse la un pârău şi dădu acolo de altă femeie, care şedea
culcată în iarbă şi nu căuta nimic. Înfăţişarea ei părea falnică şi un văl îi acoperea
faţa. Şedea întoarsă către apă şi ofta adânc. În mână ţinea un beţişor cu care
scria nişte litere pe nisipul mărunt ce se întindea între iarbă şi pârău.
Zadig
vru să vadă ce scria. Se apropie şi văzu litera Z şi pe urmă un A. Asta îl
miră. Apoi văzu un D. Tresări. Uimirea lui fu fără seamăn când văzu ultimele
două litere ale numelui său. Rămase câtva timp nemişcat. Apoi, rupând tăcerea
cu glas şovăitor, spuse:
—
O, doamnă, iartă unui străin, unui nenorocit, dacă îndrăzneşte să te întrebe
prin ce întâmplare de mirare vede aici numele lui Zadig scris de dumnezeiasca-ţi
mână?
La
glasul lui, la vorbele lui, femeia îşi ridică vălul, se uită la Zadig, scoase
un strigăt plin de dragoste, de uimire şi de bucurie şi, copleşită de atâtea
emoţii felurite care-i năpădeau sufletul deodată, căzu leşinată în braţele lui.
Era
Astarte, era regina Babilonului, cea pe care Zadig o adora şi pe care se mustra
că o adoră, aceea din pricina căreia se tânguise atât şi de a cărei soartă
fusese atât de îngrijorat. O clipă nu mai simţi nimic. Şi când îşi aţinti
privirile în ochii Astartei, care se deschideau plini de tulburare şi de
dragoste, spuse:
—
O, puteri nemuritoare care stăpâniţi soarta bieţilor muritori, mi-o daţi înapoi
pe Astarte? În ce clipe, în ce locuri, în ce stare o văd iarăşi?
Se
aruncă în genunchi în faţa Astartei şi îşi lipi fruntea de pământ la picioarele
ei. Regina Babilonului îl ridică şi-l aşeză lângă dânsa pe malul pârâului. De
mai multe ori îşi şterse lacrimile care curgeau mereu. De zeci de ori începu să
vorbească şi tot de atâtea ori plânsul îi tăie vorba. Îl întreba prin ce
întâmplare s-au întâlnit şi îi lua vorba din gură cu alte întrebări, începea să
povestească despre nenorocirile ei şi voia să le afle şi pe ale lui Zadig. În
sfârşit, după ce amândoi îşi mai domoliră tulburarea din suflet, Zadig îi
povesti în câteva cuvinte prin ce întâmplare se afla acum aici:
—
Dar tu, nenorocită şi preavrednică regină, cum se face că te afli în aceste
locuri îndepărtate, îmbrăcată ca o roabă şi în tovărăşia altor roabe care caută
un vasilisc ca să-l fiarbă în apă de trandafiri după prescripţia unui vraci?
—
În timp ce ele caută vasiliscul, spuse Astarte, am să-ţi spun tot ce am suferit
şi tot ce iert cerului de când te-am văzut iarăşi. Ştii că regele, soţul meu,
vedea cu ochi răi curtenia ta şi din această pricină a fuat într-o noapte
hotărârea să te sugrume şi pe mine să mă otrăvească. Ştii cum cerul a îngăduit
ca piticul meu cel mut să mă vestească despre porunca măriei-sale. Credinciosul
Cador, după ce te-a silit să-mi dai ascultare şi să pleci, a intrat cu
îndrăzneală la mine pe o uşă tăinuită. M-a luat şi m-a dus în templul lui Orosmad,
unde fratele lui, magul, m-a închis într-o statuie uriaşă care stă cu
picioarele în temelia templului şi în creştetul în acoperiş. Am fost acolo ca
într-un mormânt, dar magul îmi dădea tot ce-mi trebuia. În zorii zilei, spiţerul
regelui intră în odaia mea aducând o băutură făcută dintr-un amestec de măselariţă,
opiu, cucută, spânz şi omag. Un ofiţer s-a dus la tine cu un ştreang de mătase
albastră. Dar n-a găsit pe nimeni. Cador, ca să-l înşele mai bine pe rege, s-a
dus la dânsul şi s-a prefăcut că ne învinovăţeşte pe amândoi. I-a spus că tu ai
luat drumul Indiei şi că eu am plecat la Memfis. Regele a trimis slujitori să
ne prindă.
Cei
care mă căutau pe mine nu mă cunoşteau. Aproape numai ţie îmi arătasem chipul
şi numai înaintea soţului meu şi din porunca lui. Slujitorilor li se spusese cum
arătam la faţă şi ei m-au căutat după semnele pe care le aveau. Au dat la hotarele
Egiptului de o femeie care semăna cu mine şi care poate era mai frumoasă.
Femeia umbla în neştire şi plângea. Slujitorii au rrezut că ea era regina
Babilonului şi au adus-o lui Moabdar. Greşeala lor l-a mâniat la început
cumplit pe rege, dar după aceea, uitându-se mai bine la femeie, a găsit-o
foarte frumoasă şi s-a potolit. Pe femeie o chema Misuf. Am aflat mai târziu că
în limba egipteană asta înseamnă „frumoasa năzuroasă“. Aşa şi era într-adevăr.
Dar era tot atât de iscusită pe cât era de năzuroasă. Misuf i-a plăcut lui
Moabdar. L-a fermecat aşa de mult, că a luat-o de soţie. Atunci firea ei s-a
arătat pe de-a-ntregul. A început să facă toate nebuniile ce-i treceau prin
cap. A vrut să-l pună pe magul cel mare, care era bătrân şi suferea de podagră,
să danseze înaintea ei; magul n-a vrut şi ea l-a prigonit după aceea cumplit.
Pe urmă a poruncit marelui spătar să-i facă o plăcintă cu dulceaţă. Degeaba i-a
spus marele spătar că el nu-i bucătar; a trebuit să-i facă plăcinta; şi a fost
dat afară fiindcă plăcinta era arsă. Misuf a făcut spătar pe piticul ei şi pe
un copil de casă l-a făcut cancelar. Aşa a ocârmuit ea Babilonul. Tuturor le
părea rău după mine. Regele, care fusese destul de cumsecade până în clipa când
voise să mă otrăvească şi să te sugrume, parcă şi-ar fi înecat toate însuşirile
lui bune în dragostea nemaipomenită pe care o avea faţă de frumoasa năzuroasă.
La sărbătoarea focului sfânt a venit la templu. L-am văzut rugându-se zeilor
pentru Misuf, la picioarele statuii în care eram închisă. Am ridicat atunci
glasul şi am spus:
—
Zeii nu primesc rugăciunea unui rege care s-a făcut tiran şi care a vrut să
omoare o femeie cuminte ca să se însoare cu o nebună.
Moabdar
a fost atât de zguduit de vorbele acestea, încât i s-a tulburat mintea.
Oracolul pe care-l dădusem şi tirania lui Misuf erau de ajuns să-l facă să-şi
piardă minţile. N-a trecut mult şi a înnebunit.
Nebunia
lui, care tuturor li s-a părut a fi o pedeapsă a cerului, a fost semnalul
răscoalei. Poporul s-a ridicat cu arme. Babilonul, care multă vreme se
scufundase în trândăvie şi huzur, ajunse câmpul de luptă al unui cumplit război
civil. Am fost scoasă din
statuia mea şi pusă în fruntea unuia din partide. Cador
a plecat în grabă la Memfis ca să te aducă în Babilon. Prinţul Hyrcaniei, auzind
veştile acestea triste, s-a întors cu oştire să întemeieze al treilea partid în
Chaldeea. A purces la luptă împotriva regelui, care i-a ieşit înainte cu
egipteanca lui nebună. Moabdar a murit ciuruit de lovituri.
Misuf
a căzut în mâinile învingătorului. Nenorocirea mea a fost că am fost şi eu
prinsă de o ceată de hyrcanieni şi dusă în faţa prinţului tocmai atunci când o
aduceau şi pe Misuf. Ai să fii fără îndoială măgulit când ai să afli că prinţul
a găsit că sunt mai frumoasă decât egipteanca; dar ai să fii necăjit când ai să
afli că m-a păstrat pentru seraiul lui. Mi-a spus foarte hotărât că, îndată ce
va isprăvi cu un război pe care mai avea să-l facă, se va întoarce la mine.
Închipuie-ţi durerea mea! Legăturile mele cu Moabdar erau rupte, puteam să fiu
a lui Zadig, şi acum iată-mă căzută în lanţurile acestui barbar! I-am răspuns
cu toată mândria pe care mi-o dădeau rangul meu şi sentimentele mele. Auzisem
mereu că cerul dădea fiinţelor de felul meu anumite însuşiri de măreţie care,
cu o vorbă sau o privire, scufundau în umilinţa celui mai adânc respect pe
îndrăzneţii care cutezau să înfrângă acest respect. Am vorbit ca o regină, dar
el s-a purtat cu mine parcă aş fi fost o fată în casă. Hyrcanul nici n-a
catadicsit să stea de vorbă cu mine şi a spus harapului său hadâmb că eram
obraznică, dar frumoasă. Îi porunci să aibă grijă de mine şi să mă pună la
dieta favoritelor ca să mi se frăgezească obrazul şi să fiu vrednică de
bunăvoinţa lui atunci când va avea prilejul să mă cinstească cu dânsa.
I-am spus că am să mă
omor. El mi-a răspuns râzâd că nu se omoară nimeni pentru atâta lucru, că e
obişnuit el cu de-alde astea şi a plecat ca un om care a pus un papagal în
colivie. Iată în ce stare se găsea cea mai mare regină a lumii şi, mai mult
decât atât, o inimă care era a lui Zadig!
La
vorbele acestea Zadig se aruncă la picioarele ei, scăldându-i-le în lacrimi.
Astarte îl ridică cu dragoste şi urmă:
—
Eram în stăpânirea unui barbar şi rivala unei nebune cu care eram închisă.
Misuf mi-a povestit întâmplarea ei din Egipt. După felul cum te zugrăvea, după
timpul când se petrecuseră toate acestea, după cămila pe care călătoreai, după
toate amănuntele mi-am dat seama că Zadig se bătuse pentru dânsa. Am fost
încredinţată că erai la Memfis şi m-am hotărât să plec şi eu într-acolo. “Uite
ce, Misuf, i-am spus eu: tu eşti mult mai nurlie decât mine şi ai să-l
desfătezi mai bine decât mine pe prinţul Hyrcaniei. Ajută-mă să scap de aici;
ai să domneşti singură şi ai să mă faci fericită, iar tu ai să te
descotoroseşti de o rivală.“ Misuf pregăti împreună cu mine fuga mea de acolo.
Şi am plecat împreună cu o roabă epipteancă.
Eram
acum aproape de Arabia, când un tâlhar vestit numit Arbogad m-a răpit şi m-a
vândut unor negustori care m-au adus aici, în palatul în care locuieşte Ogul
Acesta m-a cumpărat fără să ştie cine sunt. E un desfrânat care nu se gândeşte
decât să benchetuiască şi care crede că Dumnezeu l-a lăsat pe lume ca să dea
ospeţe. Se înăbuşă de gras ce-i. Vraciul lui, care nu prea are trecere pe lângă
dânsul când mistuie bine, face din el ce vrea atunci când a mâncat prea mult.
Acum i-a băgat în cap că are să se vindece cu un vasilisc fiert în apă de
trandafiri. Ogul a făgăduit mâna lui acelei roabe care îi va aduce un vasilisc.
După cum vezi, le las să se ostenească, să fie vrednice de această cinste şi
niciodată n-am avut mai puţină poftă să găsesc un vasilisc decât acum când
cerul mi-a îngăduit iarăşi să te văd.
Şi
atunci Astarte şi Zadig îşi spuseră unul altuia tot ce sentimentele lor mult
timp înăbuşite şi tot ceea ce necazurile şi dragostea lor erau în stare să
inspire unor inimi alese şi pasionate; şi duhurile care priveghează dragostea
duseră vorbele lor până în târâmul Venerei.
Femeile
se întoarseră la Ogul fără să fi găsit ceva. Zadig se duse la dânsul şi îi
spuse:
—
Fie ca sănătatea fără moarte să se pogoare din cer şi să-ţi oblăduiască zilele!
Sunt vraci. Am auzit că eşti bolnav şi am venit repede la domnia-ta şi ţi-am
adus un vasilisc fiert în apă de trandafiri. Dar nu fac asta ca să mă însor cu
domnia-ta. Nu-ţi cer decât să dai drumul unei tinere roabe din Babilon pe care
o ai de câteva zile; şi sunt gata să rămân eu rob în locul ei daca n-am norocul
să-l vindec pe falnicul Ogul.
Ogul
se învoi. Astarte plecă la Babilon cu slujitorul lui Zadig, făgăduindu-i să-i
trimită de îndată o ştafetă ca să-i dea de ştire ce s-a mai întâmplat pe acolo.
Îşi luară rămas bun unul de la altul cu aceeaşi dragoste cu care se văzuseră
iarăşi după atâta vreme. Clipa în care întâlneşti din nou pe un om şi clipa în
care te desparţi de dânsul sunt cele două mari epoci ale vieţii, aşa cum se
spune în cartea Zend-Avestei. Zadig iubea pe regină aşa cum se jura că o
iubeşte şi regina îl iubea pe Zadig mai mult decât spunea.
Zadig
îi spuse lui Ogul aşa:
—
Preacinstite domnule, vasiliscul meu nu se mănâncă. Virtutea lui trebuie să
intre în domnia-ta prin pori. L-am pus într-un burduşel de piele subţire, bine umflat. Domnia-ta
trebuie să împingi burduşelul asta din toate puterile, iar eu să ţi-l arunc înapoi
de câteva ori; după câteva zile de dietă, ai să vezi ce poate meşteşugul meu.
În
prima zi, Ogul, cu sufletul la gură, crezu ca moare de oboseală. A doua zi fu
mai puţin ostenit şi dormi mai bine. Într-o săptămână îşi căpătă iarăşi vlaga,
sănătatea, uşurinţa din anii cei mai străluciţi ai vieţii lui.
—
Ai jucat mingea şi ai fost cumpătat, îi spuse Zadig. Află că în natură nu este
niciun vasilisc, că eşti totdeauna sănătos dacă eşti cumpătat şi lucrezi şi că
meşteşugul de-a ţine împreună necumpătarea şi sănătatea este un meşteşug tot
aşa de himeric ca şi piatra filosofală, astrologia judiciară şi teologia
magilor.
Vraciul
lui Ogul, văzând cât de primejdios era omul acesta pentru medicină, se înţelese
cu spiţerul ca să-l trimită pe Zadig să caute vasilisci pe lumea cealaltă. Şi
iată că, după ce totdeauna fusese pedepsit pentru că făcuse bine, acum era cât
pe ce să piară pentru că vindecase un boier mâncăcios. Zadig fu poftit ta un
ospăţ straşnic. Aveau de gând să-l otrăvească la al doilea fel de bucate. La felul
întâi veni o ştafetă de la Astarte. Zadig se sculă de la masă şi plecă de îndată.
„Când te iubeşte o femeie frumoasă, spune marele Zoroastru, ieşi totdeauna din
încurcătură.”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu