luni, 23 septembrie 2013

Mici intamplari cu animale (162)

Treceam printr-o pădure de fag tînără, în care securea cru­ţase ici-colo cîte un copac marc, semincer. Văd o veveriţă care se caţără pe un trunchi gros, alergînd pe el în sus ca pe loc oblu. Nu pot să trec pe lîngă o veveriţă fără să mă opresc şi să mă delectez o vreme cu giumbuşlucurile ei. Dar acesteia nu-i ardea de acrobaţii; avea un obiectiv mai utilitar, pe care l-am descoperit şi eu degrabă. Colo sus în copac se făcea o bortă mică, rotundă; după coaja de sub ea, dubită şi murdărită, se vedea că acolo-i cuib. La el îi stătea veveriţei gîndul, rîvnind şi după altă mîncare decît seminţe şi ciuperci. Deci aveam şansă să văd cu ochii mei cum atacă şi despoaie veveriţa cuibu­rile de pasăre din borţile copacilor, lucru pe care nu-l mai vă­zusem.
Codata se opreşte pe o creangă apropiată, cercetează din ochi, apoi sare iarăşi pe trunchiul copacului, se prelinge pe el cu băgare de seamă, pînă ajunge aproape, îşi apropie botul de uşiţă şi caută ce-i în casă. In aceeaşi clipă apare în gura cuibu­lui, ca o paiaţă din cutie, capul unei ciocănitoare verzi şi, ţac! — ca dintr-un resort pocneşte cu ciocul în botul veveriţei. Aceasta sare, ciupită, pe creanga de unde a pornit, scuipă, su­ghiţă mînioasă, îşi freacă botul cu lăbuţele. Capul ciocănitoarei a dispărut îndată în cutia ei. Stă veveriţa, se ciudeşte, combină,  se hotărăşte să mai facă o încercare. Acum se apropie cu şi mai multă băgare de seamă, dar în momentul potrivit, ţac! apare pe uşiţă capul cu clonţ ascuţit, loveşte unde trebuie şi se retrage.
Incercarea de atac a cetăţii ghionoaiei s-a mai repetat de cîteva ori cu acelaşi rezultat. Fără nicio agitaţie — cel puţin aşa mi se părea mie — ciocănitoarea aştepta să se apropie destul botul veveriţei, îl ciupea şi îndată dispărea. Intr-adevăr, ca o maşinuţă cu resort. Tare s-a scîrbit veveriţa. A încercat şi coborînd de sus, şi venind dintr-o parte. Pace bună! Ciocul plesnea şi, desigur, botişorul durea. Pînă la urmă a renunţat şi a săltat prin crengi pe ici încolo, spre un loc cu mai mult noroc.
După ce a dispărut duşmanul, credeam că pasărea va ieşi din cuib. Am stat multişor să văd, şi n-a ieşit. Era mai în sigu­ranţă în cetatea ei, metoda de apărare era perfectă; asa putea să-şi apere mai bine ouăle sau puii. Probabil că nu era la prima luptă de apărare a cuibului în felul acesta; şi alte veveriţe vor mai fi încercat, pînă au păţit-o şi ele. Nici aceasta nu cred să mai revină vreodată la cuibul apărat atît de isteţ şi curajos.
Ionel Pop - Instantanee din viata animalelor


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

După mine!