Treceam
printr-o pădure de fag tînără, în care securea cruţase ici-colo cîte un copac
marc, semincer. Văd o veveriţă care se caţără pe un trunchi gros, alergînd pe
el în sus ca pe loc oblu. Nu pot să trec pe lîngă o veveriţă fără să mă opresc
şi să mă delectez o vreme cu giumbuşlucurile ei. Dar acesteia nu-i ardea de
acrobaţii; avea un obiectiv mai utilitar, pe care l-am descoperit şi eu
degrabă. Colo sus în copac se făcea o bortă mică, rotundă; după coaja de sub
ea, dubită şi murdărită, se vedea că acolo-i cuib. La el îi stătea veveriţei
gîndul, rîvnind şi după altă mîncare decît seminţe şi ciuperci. Deci aveam
şansă să văd cu ochii mei cum atacă şi despoaie veveriţa cuiburile de pasăre
din borţile copacilor, lucru pe care nu-l mai văzusem.
Codata se
opreşte pe o creangă apropiată, cercetează din ochi, apoi sare iarăşi pe
trunchiul copacului, se prelinge pe el cu băgare de seamă, pînă ajunge aproape,
îşi apropie botul de uşiţă şi caută ce-i în casă. In aceeaşi clipă apare în
gura cuibului, ca o paiaţă din cutie, capul unei ciocănitoare verzi şi, ţac! —
ca dintr-un resort pocneşte cu ciocul în botul veveriţei. Aceasta sare,
ciupită, pe creanga de unde a pornit, scuipă, sughiţă mînioasă, îşi freacă
botul cu lăbuţele. Capul ciocănitoarei a dispărut îndată în cutia ei. Stă
veveriţa, se ciudeşte, combină, se
hotărăşte să mai facă o încercare. Acum se apropie cu şi mai multă băgare de
seamă, dar în momentul potrivit, ţac! apare pe uşiţă capul cu clonţ ascuţit,
loveşte unde trebuie şi se retrage.
Incercarea
de atac a cetăţii ghionoaiei s-a mai repetat de cîteva ori cu acelaşi rezultat.
Fără nicio agitaţie — cel puţin aşa mi se părea mie — ciocănitoarea aştepta să
se apropie destul botul veveriţei, îl ciupea şi îndată dispărea. Intr-adevăr,
ca o maşinuţă cu resort. Tare s-a scîrbit veveriţa. A încercat şi coborînd de
sus, şi venind dintr-o parte. Pace bună! Ciocul plesnea şi, desigur, botişorul
durea. Pînă la urmă a renunţat şi a săltat prin crengi pe ici încolo, spre un
loc cu mai mult noroc.
După ce a
dispărut duşmanul, credeam că pasărea va ieşi din cuib. Am stat multişor să
văd, şi n-a ieşit. Era mai în siguranţă în cetatea ei, metoda de apărare era
perfectă; asa putea să-şi apere mai bine ouăle sau puii. Probabil că nu era la
prima luptă de apărare a cuibului în felul acesta; şi alte veveriţe vor mai fi
încercat, pînă au păţit-o şi ele. Nici aceasta nu cred să mai revină vreodată
la cuibul apărat atît de isteţ şi curajos.
Ionel Pop - Instantanee din viata animalelor
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu