Bărbatul care a făcut un pact cu diavolul
George fusese dintotdeauna o persoană lipsită de
griji — sau aşa credea el — până în acea
după-amiază de la începutul lui octombrie. E adevărat că avea grijile
obişnuite ale unui agent de vânzări, ale unui soţ, ale unui tată a trei copii
şi ale unui proprietar de casă cu un acoperiş prin care uneori se scurgea apa
şi cu o peluză care trebuia mereu ninsă. Este, de asemenea, adevărat că era o
persoană neobişnuit de îngrijită şi de ordonată, având tendinţa să se
îngrijoreze mai mult decât alţii dacă iarba de pe peluză creştea puţin mai
mult sau dacă zugrăveala casei se crăpa. Şi este adevărat că seara, chiar la
asfinţitul soarelui, el trecea mereu printr-un straniu amestec de tristeţe şi
groază. Lui George nu îi plăcea vremea asfinţitului. Dar această stare dura
doar câteva minute. Uneori, atunci când era ocupat cu vânzările sau când cerul
era înnorat, nu mai observa deloc apusul.
George era un agent de vânzări de primă mână, era un om
făcut pentru asta. Arătos, cu o voce clară, manierat şi cu darul de a povesti,
el apăruse ca un meteor în teritoriul statelor din sud-est. Vindea capace de
plastic, din acelea ce se potrivesc cu uşurinţă pe cănile de cafea. Piaţa era
competitivă. Compania lui George era unul dintre cei cinci producători de astfel
de produse la nivel naţional. În doi ani de când preluase acest teritoriu, de
la un bărbat despre care nu se poate spune ca era neîndemânatic, George, cu
geniul său de a pune lucrurile în ordine, dublase vânzările. La 34 de ani, ajunsese la un venit din salariu şi
comisioane de aproape 60 000 de dolari pe an, fără ca măcar să muncească din
greu. Era un om realizat.
Necazul a început la Montreal. Compania îi sugerase să se
ducă acolo la o întâlnire a fabricanţilor de plastic. Deoarece era toamnă şi
nici el, nici soţia lui, Gloria, nu văzuseră pădurile din nord în timpul
toamnei, au decis să meargă împreună. Călătoria le-a făcut plăcere. Întâlnirea
era una ca oricare alta, dar pădurile erau splendide, restaurantele excelente,
iar Gloria era într-o dispoziţie destul de bună. În ultima după-amiază
petrecută la Montreal, au mers să vadă catedrala. Dar nu pentru că ar fi
fost religioşi; Gloria era, în cel mai bun caz, o protestantă lipsită de
entuziasm, iar el, pentru că trebuise să-şi suporte mama care era o credincioasă
fanatică, avea o antipatie clară faţă de biserici. Însă catedrala era un
obiectiv turistic, iar lor le plăcea să viziteze astfel de locuri. El a
găsit-o plicticoasă şi neinteresantă şi s-a bucurat când Gloria s-a săturat de
privit. Când se îndreptau către ieşire, a observat lângă uşa masivă o mică
cutie pentru donaţii. S-a oprit nehotărât. Pe de o parte, nu avea nicio dorinţă
reală de a da vreun bănuţ acestei biserici sau oricărei alteia. Pe de alta, a
simţit o mică frică iraţională că ar putea să pună în pericol stabilitatea
vieţii sale dacă nu ar fi făcut-o. Frica l-a făcut să se simtă stânjenit; era
un om raţional. Dar atunci i-a venit ideea că ar fi destul de raţional să facă
o mică donaţie, aşa cum este raţional să plăteşti un bilet de intrare la muzeu
sau într-un parc de distracţii. S-a hotărât să dea mărunţişul din buzunar, dacă
nu era o sumă prea mare. Nu era cazul. A numărat 55 de cenţi în monede mici şi
le-a aruncat în cutie.
Acesta a fost momentul în care l-a lovit primul gând. L-a izbit pe
neasteptate, ca un pumn în plină figură, ameţindu-l şi făcându-l să devină confuz.
Era mai mult decât un gând. Era ca şi cum cuvintele i-ar fi fost înscrise
brusc în minte: „AI SĂ MORI LA 55 DE ANI!"
George şi-a dus mâna după portofel. Cei mai mulţi bani
îi avea în cecuri de călătorie. Dar avea o hârtie de cinci dolari şi două de un
dolar. Le-a smuls din portofel şi le-a înghesuit în cutie. Apoi a luat-o
pe Gloria de braţ şi aproape că a îmbrâncit-o pe uşă afară. Ea l-a întrebat ce
se întâmplase. El i-a spus că s-a simţit brusc rău şi că voia să se întoarcă la
hotel. Nu-şi mai amintea cum a coborât scările catedralei sau cum s-a urcat în
taxi. Doar când a ajuns în camera de hotel, stând întins pe pat şi pretinzând
că e bolnav, panica a început să i se domolească.
De a doua zi, de când s-au urcat în avionul spre casa lor din Carolina de
Nord, George s-a simţit împăcat şi încrederea în sine i-a revenit. Incidentul
era uitat.
Două săptămâni mai târziu, plecând într-o călătorie de afaceri în Kentucky,
George a ajuns la un semn de circulaţie ce anunţa o curbă şi o limită de viteză
de 45 de mile pe oră. Cum a trecut de semn, i-a apărut un alt gând, încrustat
în minte ca şi mai înainte, cu litere adânc săpate: „VEI MURI LA 45 DE ANI!"
George nu s-a simţit prea bine în restul zilei. Totuşi,
de data aceasta, a putut să se gândească la experienţa sa ceva mai obiectiv.
Amândouă gândurile care îi veniseră aveau de-a face cu numere. Numerele erau
doar numere, nimic altceva, abstracţii fără înţeles. Dacă ar fi avut vreun
înţeles, de ce se schimbau? Prima oară 55, acum 45. Dacă ar fi existat vreo consecvenţă, atunci ar
fi avut de ce să se îngrijoreze. Dar nu erau decât numere, fără nicio
semnificaţie. De-a doua zi, s-a regăsit pe sine, cel de dinainte.
A trecut o săptămână. În timp ce George traversa cu maşina periferia unui
mic sat, un semn l-a anunţat că intra în oraşul Upton, Carolina de Nord. I-a
apărut un al treilea gând: „VEI FI UCIS DE UN OM NUMIT UPTON." George a început să fie
îngrijorat de-a binelea. Două zile mai târziu, pe când trecea pe lângă o gară
abandonată, i-au apărut din nou nişte cuvinte: „ACOPERIŞUL ACESTEI CLĂDIRI SE
VA PRĂBUŞI PESTE TINE ŞI TE VA UCIDE."
După aceea, astfel de gânduri i-au apărut aproape
în fiecare zi, totdeauna când mergea cu maşina, în drumurile sale legate de
serviciu. Lui George a început să-i fie groază de dimineţile în care trebuia să
plece în călătorii de afaceri. Atunci când muncea, era absorbit de gânduri şi
îşi pierduse simţul umorului. Mâncarea nu mai avea gust. Îi era greu să adoarmă
noaptea. Dar povara era încă suportabilă. Până într-o dimineaţă când a trecut
cu maşina peste râul Roanoke. Imediat după aceea, a avut următorul gând: „ESTE
ULTIMA OARĂ CÂND TRECI ACEST POD."
George s-a întrebat dacă să-i spună Gloriei despre gândurile lui. Oare
ea nu avea să-l creadă nebun? N-a putut să-i spună. Dar în acea noapte, stând
în pat, cu Gloria sforăind uşor alături, a urât-o pentru pacea ei, în timp ce
el se lupta cu dilema sa. Podul peste Roanoke era una dintre rutele cele mai circulate. Pentru
a-l evita, trebuia să ocolească sute de mile în fiecare lună, altfel ar fi
pierdut mai mulţi clienţi. La naiba, era absurd! Nu putea să-şi lase viaţa să
fie condusă de nişte simple gânduri, simple plăsmuiri ale unei imaginaţii
perverse. Nu exista nici cea mai mică urmă de dovadă că aceste gânduri ar avea
vreo legătură cu realitatea. Pe de altă parte, cum putea el să fie sigur că nu
sunt reale? Asta era — trebuia să dovedească faptul că nu sunt reale.
Dacă trecea podul peste Roanoke încă odată şi nu murea, ar fi dovedit că
gândul e fals. Dar dacă gândul era adevărat...
Pe la unu noaptea, George a luat hotărârea să-şi rişte viaţa. Mai bine să
moară decât să trăiască aşa, chinuit. S-a îmbrăcat în linişte pe întuneric şi
s-a strecurat afară din casă. Erau 73 de mile până la râul Roanoke. A condus foarte atent.
Când, în cele din urmă, podul s-a ivit în noapte în faţa sa, a simţit o apăsare
pe piept. Abia mai putea respira. Dar a mers înainte. Peste pod. Două mile de
drum. Apoi s-a întors şi a mai traversat o dată podul, spre casă. Reuşise.
Dovedise că gândul era fals. Prostesc, ridicol gând. A început să fluiere. Când
a intrat din nou în casă, era în extaz. Pentru prima oară după două luni, se
simţea bine. Teama dispăruse.
Până au trecut trei nopţi. Când se reîntorcea acasă, într-o după-amiază,
după o altă călătorie de o zi, a trecut pe lângă o groapă adâncă de pe marginea
drumului, făcută de un excavator, aproape de Fayetteville. ÎNAINTE CA GROAPA
SĂ FIE UMPLUTĂ, MAŞINA TA SE VA DUCE DREPT ÎN EA, IAR TU VEI FI UCIS. La
început, George aproape că a râs de acest ultim gând. Gândurile erau doar
gânduri, nu dovedise el asta? Totuşi, în acea noapte din nou n-a putut să
adoarmă. Era adevărat că dovedise faptul că gândul cu râul Roanoke era fals. Însă
acesta ar fi putut fi foarte bine unul adevărat. Oare gândul despre podul Roanoke nu era menit să-i inducă
un fals sentiment de siguranţă? Oare chiar îi era destinat să cadă în acea
groapă de excavator? Cu cât se gândea mai mult la asta, cu atât devenea mai
anxios. Îi era imposibil să adoarmă.
Poate că dacă s-ar fi dus înapoi la locul acelei excavaţii, s-ar fi simţit
mai bine, ca atunci când se întorsese la pod. Fireşte, ideea nu avea prea mult
sens. Chiar dacă s-ar fi reîntors la groapă şi şi-ar fi încheiat călătoria cu
succes, poate că tot n-ar fi scăpat şi într-o altă zi ar fi căzut cu maşina
acolo, aşa cum îi fusese prezis. Totuşi, era atât de neliniştit, încât probabil
că merita să încerce. Încă odată, George s-a îmbrăcat în miezul nopţii şi s-a
strecurat afară din casă. Se simţea ridicol. Însă, chiar spre surprinderea lui,
după ce a ajuns la Fayetteville, a oprit pe marginea excavaţiei şi s-a întors
spre casă, a constatat că se simţea mai bine — în mod clar mai bine. Încrederea
i-a revenit. Avea sentimentul că e din nou stăpân pe destinul lui. A adormit
imediat cum a ajuns acasă. Pentru câteva ore, s-a bucurat de pace.
Tiparul bolii lui George devenise acum mai stabil şi mai devastator. Aproape
în fiecare zi, când se afla pe drum, avea un nou gând despre moartea sa. După
fiecare gând, neliniştea devenea insuportabilă. În acest moment, se simţea
obligat să se ducă înapoi, la locul unde trăise acel gând. După ce făcea acest
lucru, se simţea bine până a doua zi, când apărea gândul următor, iar ciclul
reîncepea.
George a rezistat şase săptămâni. În fiecare noapte, se
plimba cu maşina prin statul Carolina. Dormea din ce în ce mai puţin. Slăbise opt
kilograme. Era îngrozit când se afla pe drum, chemat de îndatoririle slujbei.
Performanţa muncii lui scădea. Câţiva clienţi începuseră să se plângă. Copiii
îl iritau. Până la urmă, într-o seară de februarie, s-a prăbuşit. Plângând de
exasperare, i-a povestit Gloriei de chinurile lui. Gloria auzise de mine de la
un prieten. M-a sunat a doua zi dimineaţă, iar după-amiază l-am văzut pe George prima oară.
I-am explicat lui George că suferea de o nevroză obsesiv-compulsivă
clasică; „gândurile" care îl supărau erau ceea ce psihiatrii numesc
obsesii, iar nevoia de a se reîntoarce la scena „gândului" era o
constrângere.
— Aveţi dreptate! a
exclamat el. Este o constrângere. Nu vreau să mă întorc acolo unde am avut
aceste gânduri. Ştiu că e ceva prostesc. Vreau doar să uit şi să dorm. Dar nu
pot. Este ca şi cum ceva mă forţează să mă gândesc la acele lucruri şi mă
forţează să plec noaptea, apoi să mă întorc. Nu mă pot ajuta singur. Sunt
obligat să mă întorc la locul gândului. Ştiţi, aceasta este cea mai rea parte.
Dacă ar fi fost numai gândurile, cred că aş fi putut să rezist. Dar apare
această pornire nestăpânită de a mă reîntoarce, care mă omoară, care îmi fură
somnul, mă înnebuneşte şi mă face să petrec ore în şir dezbătând în minte:
„Trebuie sau nu trebuie să mă întorc?" Constrângerile mele sunt chiar mai
rele decât — cum le-aţi numit? — obsesiile mele. Mă
înnebunesc.
Aici George a făcut o pauză şi m-a
privit cu teamă:
— Credeţi
că o să înnebunesc?
— Nu, i-am răspuns. Încă nu te cunosc prea
bine, dar privind lucrurile la suprafaţă, nu văd niciun semn că ai să înnebuneşti
sau că ai avea altceva decât o nevroză severă.
— Vreţi să spuneţi că şi
alţi oameni au acelaşi fel de „gânduri" nebuneşti şi compulsii? a
întrebat repede George. Alţi oameni care nu înnebunesc?
— Corect, i-am răspuns.
Obsesiile lor poate că nu sunt despre moarte, iar compulsiile lor poate că se
referă la altceva. Dar tiparul gândurilor şi acţiunilor nedorite este la fel.
I-am povestit lui George câteva dintre obsesiile cele mai comune de care
suferă unii oameni. I-am povestit, de exemplu, despre cei cărora le este
foarte greu să-şi părăsească locuinţele pentru a pleca în concediu, deoarece
continuă să fie îngrijoraţi, chiar dacă îşi amintesc foarte bine că au încuiat
uşa şi s-au reîntors să o verifice.
— Şi eu am făcut asta! a
exclamat George. Uneori verific chiar de trei-patru ori să văd dacă
nu am lăsat soba aprinsă. E nemaipomenit. Vreţi să spuneţi că sunt ca oricine
altcineva?
— Nu, George, nu eşti ca oricine
altcineva, am spus. Deşi mulţi oameni — deseori, oameni care se bucură de mult succes — suferă într-o oarecare
măsură de nevoia de a fi siguri de ceva şi de a se afla în siguranţă, ei nu se
scoală noaptea conduşi de compulsiile lor. Tu ai o nevroză puternică, una care-ţi
distruge viaţa. Este o nevroză ce se poate trata, dar tratamentul — prin psihoterapie —va fi destul de dificil şi
va lua mult timp. Nu o să înnebuneşti, dar eu cred că ai o problemă majoră şi
că, dacă nu urmezi un tratament de lungă durată, probabil că vei continua să
te distrugi.
Trei zile mai târziu, când George s-a reîntors să mă vadă pentru a doua
oară, era un om diferit. În timpul primei şedinţe, se plânsese destul de mult
în timp ce-mi povestea agonia lui şi arătase o dorinţă aproape patetică de a se
restabili. Acum radia de încredere şi aplomb. Într-adevăr, avea o atitudine
degajată, de savoir-faire, pe care mai târziu o vom
recunoaşte ca fiind tipul de apariţie „Joe Cool". Am încercat să aflu mai
multe despre împrejurările vieţii lui, dar nu prea era nimic de care să mă pot
agăţa.
— Nu prea există nimic
care să mă supere, doctore Peck, cu excepţia acestor mici obsesii şi compulsii
şi n-am mai avut niciuna de când v-am văzut ultima oară. Fireşte, am unele griji,
dar care sunt departe de a fi îngrijorări reale. Vreau să spun că mă preocupă
dacă trebuie să zugrăvim casa în vara asta sau să aşteptăm până la anul. Dar
această preocupare nu înseamnă o îngrijorare. Avem o mulţime de bani în bancă.
Mai sunt preocupat de felul cum se descurcă copiii la şcoală. Deborah, fiica noastră cea mare,
are l3 ani şi probabil va avea nevoie de sprijin. George Junior are ll ani şi nu prea are note
bune la şcoală. Nu e întârziat mintal sau ceva de genul ăsta, doar că este prea
interesat de sport. Iar Christopher, care are 6 ani, abia a început
şcoala. Are o fire foarte plăcută. Cred că se poate spune că pe el îl văd cu
cei mai buni ochi. Trebuie să recunosc că în inima mea îl favorizez puţin faţă
de ceilalţi doi copii, dar fac un efort să nu arăt acest lucru şi cred că reuşesc
— deci asta nu e o problemă. Suntem o familie stabilă. Căsnicia noastră merge bine.
Oh, Gloria are şi ea dispoziţiile ei. Câteodată, chiar mă gândesc că e pur şi
simplu o răutate, dar probabil că toate femeile sunt aşa. Au acele perioade în
care sunt mai sensibile, ştiţi dumneavoastră, şi tot felul de lucruri de genul
ăsta.
Viaţa noastră sexuală? Oh,
e bună. Nu e nicio problemă aici. Bineînţeles, cu excepţia timpului în care
Gloria este într-o dispoziţie rea, dar apoi niciunul dintre noi nu simte astfel
— e o chestie de compensare, nu-i aşa?
Copilăria mea? Ei bine, nu pot spune că a fost chiar fericită. Când aveam
9 ani, tatăl meu a avut o cădere nervoasă. A fost nevoie să fie internat
într-un spital de stat. Ei au spus că-i vorba de schizofrenie. Cred că din
acest motiv am fost îngrijorat data trecută, de faptul că mi-aţi putea spune
că am să înnebunesc. Trebuie să admit că mi-aţi ridicat o greutate de pe suflet
când mi-aţi spus că nu este aşa. Tatăl meu nu şi-a mai revenit niciodată. S-a
întors de câteva ori pentru scurt timp acasă, dar niciodată nu au putut să-l
vindece. Da, uneori cred că era complet nebun, dar chiar nu-mi amintesc foarte
multe despre asta. Ţin minte că trebuia să-l vizitez la spital. Uram acest
lucru. Mă simţeam extrem de stânjenit. Era un loc cu totul înfiorător. Pe la
jumătatea liceului, am refuzat să-l mai vizitez şi a murit când eram în
facultate. Da, a murit tânăr. O binecuvântare, aş spune.
Dar nu cred că vreunul dintre aceste lucruri m-a tulburat cu adevărat. Sora
mea, care era cu doi ani mai mică şi cu mine am primit atenţie din plin. Mama
era cu noi tot timpul. A fost o mamă bună. Era un pic cam religioasă pentru
gustul meu. Tot trăgea de noi să mergem la biserici, iar eu uram asta. Dar
acesta era singurul lucru de care o pot învinui şi în plus toate astea au luat
sfârşit îndată ce am mers la facultate. Nu ne mergea prea bine financiar, dar
aveam întotdeauna bani îndeajuns ca să putem să ne descurcăm. Bunicii mei
aveau ceva bani şi ei m-au ajutat mult — e vorba de părinţii mamei mele. Nu i-am cunoscut
niciodată pe părinţii tatălui meu. Oricum, eram foarte apropiaţi de bunicii din
partea mamei. O perioadă, când tatăl meu se afla în spital, am locuit la ei. O
iubeam mai ales pe bunica.
Îmi dau seama acum că mi-am amintit ceva după ultima noastră întâlnire.
Vorbind despre compulsii, mi-a venit în minte că am mai avut o compulsie pe la l3 ani. Nu ştiu cum a
început, dar aveam sentimentul că bunica va muri dacă nu ating o anumită piatră
în fiecare zi. Nu era mare scofală. Piatra se afla pe drumul de acasă spre
şcoală, aşa că tot ce aveam de făcut era să-mi amintesc s-o ating. Era o
problemă doar la sfârşit de săptămână. Atunci trebuia să-mi fac timp să merg să
o ating. Oricum, am depăşit acest lucru după un an sau cam aşa. Nu ştiu cum s-a
întâmplat. L-am depăşit în mod natural, ca şi cum ar fi fost o etapă sau ceva
asemănător.
Acest lucru mă face sa mă gândesc că voi depăşi şi aceste obsesii şi
compulsii. Le am de puţin timp. V-am spus. Nu le-am mai avut nici măcar odată
de când ne-am întâlnit. Mă gândesc că poate s-a sfârşit. Probabil aveam nevoie
doar de această mică discuţie de la începutul săptămânii. Vă sunt recunoscător
pentru asta. Vă imaginaţi ce sentiment de uşurare a fost pentru mine să aflu că
nu voi înnebuni şi că şi alţi oameni au astfel de gânduri ciudate! Mă gândesc
că probabil acest sentiment de uşurare a fost şiretlicul. Mă îndoiesc că aş
avea nevoie de — cum i-aţi spus? — psihoterapie. Sunt de
acord, s-ar putea să fie prea devreme să spun asta, dar mi se pare o procedură
prea lungă şi costisitoare pentru un lucru pe care probabil o să-l depăşesc eu
însumi. Aşa că probabil nu voi mai fixa încă o întâlnire. Să vedem ce se
întâmplă. Dacă obsesiile sau compulsiile revin, voi merge înainte cu dvs, dar
pentru moment să lăsăm lucrurile în voia sorţii.
Am încercat să-l dojenesc
cu blândeţe pe George. I-am spus că nu mi se părea că s-ar fi schimbat
ceva esenţial în existenţa lui şi că aveam bănuiala că simptomele îi vor reapărea
în scurt timp, într-o formă sau alta. I-am spus că-i pot înţelege dorinţa de a
aştepta şi de a vedea ce se întâmplă şi că aş fi fericit să-l revăd oricând va
dori el. George era hotărât şi în mod clar nu voia să intre în
terapie atâta vreme cât se simţea confortabil. Nu avea rost să insist asupra
acestui lucru. Singura acţiune rezonabilă pentru mine era să stau şi să aştept.
N-aveam să aştept prea mult.
Două zile mai târziu, George m-a sunat febril:
— Aţi avut dreptate, doctore Peck, gândurile au revenit. Ieri, când mă
întorceam de la o întâlnire de afaceri, la câteva mile după ce am luat o curbă
strânsă, mi-a venit brusc gândul: L-AI LOVIT ŞI L-AI UCIS PE AUTOSTOPISTUL CARE
STĂTEA PE MARGINEA DRUMULUI ATUNCI CÂND AI LUAT CURBA. Ştiam că sunt doar
gândurile mele nebune. Dacă aş fi lovit cu adevărat pe cineva, aş fi simţit o
zdruncinătură sau aş fi auzit o bufnitură. Dar nu mi-am putut scoate gândul din
minte. Continuam să văd trupul lungit în şanţ, pe marginea drumului. M-am tot gândit
că s-ar putea să nu fie mort şi că probabil avea nevoie de ajutor. M-am
îngrijorat că voi fi acuzat pentru că am fugit de la locul accidentului. În
cele din urmă, chiar înainte să ajung acasă, nu m-am mai putut stăpâni. Am
întors şi am mers înapoi cu maşina 50 de mile până la acea
curbă. Bineînţeles, nu era niciun trup acolo, niciun semn de accident, nicio
picătură de sânge în iarbă. Aşa că m-am simţit mai bine. Dar nu mai pot
continua aşa. Cred că aţi avut dreptate. Bănuiesc că am nevoie de psihanaliză.
Aşa că George a reînceput terapia şi de data asta a continuat-o, deoarece
obsesiile şi compulsiile au continuat şi ele. Timp de trei luni, în care ne-am
văzut de două ori pe săptămână, el a avut încă multe astfel de gânduri.
Majoritatea erau despre propria lui moarte, dar unele erau despre faptul că el
era cauza morţii altcuiva sau că era acuzat de o anumită crimă. Şi de fiecare
dată, după o perioadă mai lungă sau mai scurtă de obsesii, în cele din urmă
George se dădea bătut şi se reîntorcea la scena în care îi apăruse pentru prima
dată gândul, pentru a se elibera. Agonia lui a continuat.
În timpul acestor prime trei luni de terapie, am aflat treptat că George avea
mai multe motive de îngrijorare decât ceea ce până atunci fuseseră doar nişte
simptome. Viaţa lui sexuală, despre care îmi povestise că era în regulă, s-a
dovedit foarte rea. Gloria şi cu el aveau relaţii sexuale odată la şase
săptămâni şi atunci era vorba de un act violent, rapid, animalic, când amândoi
erau beţi. S-a dovedit că „dispoziţiile rele" ale Gloriei durau săptămâni
întregi. Am întâlnit-o şi am descoperit că era foarte deprimată, plină de
duşmănie la adresa lui George, pe care îl descria ca fiind „nătâng, slab şi
smiorcăit". George, la rândul lui, a început încet să exprime resentimente
puternice faţă de Gloria, pe care o vedea ca pe o femeie egoistă, total lipsită
de capacitatea de a-l sprijini şi neiubitoare. El se înstrăinase complet de cei
doi copii mai mari, Deborah şi George Junior. Simţea că Gloria era responsabilă pentru
faptul că aceştia se întorseseră împotriva lui. Din întreaga familie, singurul
cu care avea o relaţie bună era Christopher şi recunoştea că probabil îl
răsfăţa pe băiat „pentru a-l ţine departe de ghearele Gloriei".
Deşi recunoscuse încă de la început faptul că nu avusese o copilărie ideală,
pe măsură ce l-am împins să-şi amintească de ea, George a început încet să-şi
dea seama că fusese mult mai înfricoşătoare şi distrugătoare decât îi plăcea să
creadă. Putea să-şi amintească, de exemplu, că la a opta lui aniversare, tatăl
lui i-a ucis pisoiul surorii lui. George stătea pe pat înainte de micul dejun, visând la
cadourile pe care le-ar putea primi, când pisoiul a intrat rostogolindu-se în
cameră. Tatăl a apărut imediat după aceea, nebun de furie, cărând după el o
mătură. Pisica, se pare, făcuse mizerie pe covoraşul din camera de zi. Tatăl
lui a început să bată pisoiul cu mătura într-un colţ al dormitorului până ce l-a
omorât, în timp ce George se ghemuise în pat, strigându-i să se oprească. Acest
lucru s-a întâmplat cu un an înainte ca tatăl lui să se interneze, în cele din
urmă, în spital.
George şi-a amintit, de asemenea, că mama lui avea mintea aproape la
fel de deranjată ca şi soţul ei. Într-o noapte, pe când avea 11 ani, l-a ţinut
treaz până în zori, forţându-l să se roage în genunchi pentru supravieţuirea
pastorului lor, care avusese un atac de cord. George îl ura pe pastor şi ura
Biserica Penticostală la care mama lui îl ducea în fiecare seară de miercuri
şi vineri şi în toate duminicile, an de an. Îşi amintea de sentimentul nealinat
de jenă şi ruşine pe care îl încerca atunci când mama lui „vorbea în
limbi" şi tremura în extaz în timpul slujbelor, răcnind: „O, Iisuse!"
Nici viaţa cu bunicii nu fusese atât de idilică pe cât dorea el să şi-o
amintească. Era adevărat că fusese într-o relaţie caldă, tandră şi probabil
salvatoare cu bunica lui, dar această relaţie părea că se află deseori în
pericol. În timpul celor doi ani în care locuise cu bunicii — după ce tatăl lui
fusese spitalizat — bunicul său o bătea pe bunica aproape în fiecare
săptămână. De fiecare dată lui George îi era teamă că bunică-sa va fi ucisă. Deseori, îi
era frică să plece de-acasă, simţind că într-un fel chiar prin prezenţa lui
neputincioasă ar putea să prevină uciderea ei.
Era nevoie ca aceste fragmente de informaţii să fie smulse de la George. In mod repetat, el se plângea
că nu vedea rostul unor discuţii atât de lungi asupra unor probleme aparent
fără soluţie ale vieţii lui prezente şi asupra faptelor dureroase pe care şi le
amintea din trecutul său.
— Tot ce vreau, spunea
el, este să scap de aceste idei şi compulsii. Nu pot să-mi dau seama cum faptul
de a vorbi despre lucruri neplăcute care au avut loc şi cu care am terminat,
mă va ajuta să scap de aceste simptome.
În acelaşi timp, George vorbea aproape fără încetare despre obsesiile şi
compulsiile sale. Cu ocazia fiecărui nou „gând", el îl descria extrem de
detaliat şi părea să se delecteze repovestind momentele de agonie în care
hotăra dacă să se supună sau nu compulsiei de a se reîntoarce. În scurt timp, a devenit
clar faptul că George îşi folosea de fapt simptomele pentru a evita să se ocupe
de multe dintre realităţile vieţii lui.
— Unul dintre motivele pentru care
ai aceste simptome, i-am explicat, este acela că ele acţionează ca un ecran de
fum. Eşti atât de ocupat să te gândeşti la obsesiile şi compulsiile tale şi să
vorbeşti despre ele, încât nu ai timp să te gândeşti la problemele mai
importante care le cauzează. Până când nu vei pune punct folosirii acestui
ecran de fum şi până când nu te vei ocupa în profunzime de căsnicia ta
mizerabilă şi de copilăria ta îngrozitoare, vei continua să fii torturat de
aceste simptome.
De asemenea, a devenit clar faptul că George era la fel de ezitant în a
se confrunta cu chestiunea morţii.
— Ştiu că o să mor într-o
zi, dar de ce să mă gândesc la asta? Este morbid. În plus, nu se poate face
nimic în privinţa asta. Dacă mă gândesc la ea, tot nu se va schimba nimic.
Am încercat, fără prea mult succes, să-i arăt lui
George că atitudinea lui era ridicolă.
— De fapt, tu te gândeşti la moarte
tot timpul, i-am spus. La ce crezi că se referă obsesiile şi compulsiile tale,
dacă nu la moarte? Dar anxietatea ta la vremea asfinţitului? Este clar că
urăşti asfinţiturile deoarece ele reprezintă moartea zilei, iar acest lucru îţi
aminteşte de propria ta moarte. Eşti îngrozit de moarte. Este în regulă. Şi eu
sunt. Dar tu încerci să eviţi spaima, în loc să te confrunţi cu ea. Problema
ta nu constă în faptul că te gândeşti la moarte, ci în felul în care te
gândeşti. Până când nu vei putea să te gândeşti la moarte — în ciuda spaimei de
ea — în mod voluntar, vei continua să te gândeşti la ea involuntar, sub forma
obsesiilor tale.
Dar oricât am încercat să vorbesc despre această chestiune, George nu se grăbea să se ocupe
de problema fricii de moarte.
El era însă foarte grăbit să scape de simptomele pe care le avea. În ciuda faptului că
prefera să vorbească despre ele, în loc să vorbească despre moarte sau despre
înstrăinarea faţă de soţie şi copii, nu era nicio îndoială că George suferea
foarte mult din cauza obsesiilor şi a compulsiilor. Începuse să mă sune de pe
drum atunci când ele îi apăreau:
— Doctore Peck, spunea el, sunt în
Raleigh şi iar am avut parte de unul dintre acele gânduri ale mele acum două
ore. I-am promis Gloriei că mă întorc la cină. Dar nu mai pot să ajung dacă mă
întorc acolo unde am avut gândul. Nu ştiu ce să fac. Vreau să mă duc acasă, dar
simt că trebuie să mă întorc. Vă rog, doctore Peck, ajutaţi-mă. Spuneţi-mi ce
să fac. Spuneţi-mi că nu mă pot întoarce. Spuneţi-mi că nu trebuie să cedez
compulsiei.
De fiecare dată îi explicam răbdător lui George că nu-i voi spune ce să
facă, eu nu aveam puterea să-i spun ce să facă, doar el avea puterea să ia
decizii în ce-l priveşte şi nu era sănătos pentru el să dorească să iau eu
decizii în locul lui. Dar răspunsul meu nu avea niciun sens pentru el. La
fiecare şedinţă, mă dojenea:
— Doctore
Peck, ştiu că dacă mi-aţi fi spus că nu mă pot întoarce n-aş fi făcut-o. M-aş
fi simţit mult mai bine. Nu înţeleg de ce nu vreţi să mă ajutaţi. Nu-mi
spuneţi decât că nu e treaba dvs. să-mi spuneţi ce să fac. Eu de aceea tot vin
să vă văd — să mă ajutaţi — şi dvs. nu o faceţi. Nu ştiu de ce sunteţi aşa de
crud. Ca şi cum nici n-aţi vrea să mă ajutaţi. Îmi tot spuneţi că trebuie să-mi
folosesc propria minte. Dar tocmai acest lucru nu pot să-l fac, nu înţelegeţi?
Nu vedeţi durerea mea? Nu vreţi să mă ajutaţi? — se jeluia el.
Aşa au mers lucrurile
săptămână după săptămână. Iar starea lui George se deteriora vizibil. A
început să aibă diaree. A pierdut şi mai mult din greutate şi a început să
arate din ce în ce mai tras la faţă. A devenit plângăcios. Se întreba dacă nu
ar trebui să se ducă la un alt psihiatru. Eu însumi începusem să mă îndoiesc
că tratez cazul în mod corect. Se părea că George va avea în curând nevoie
să fie spitalizat. Dar apoi, brusc, ceva a părut să se schimbe.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu