Spleen

Din nou senzatie de neinlaturat ca sunt un dinozaur care nu-si are locul nicaieri. De data asta, a fost un motan mare, negru si indolent cel care mi-a amintit. Am ajuns acasa si, in timp ce manevram masina, l-am vazut: mergea printre flori, agale si molatec, indreptandu-se catre gardul vecinului. In secunda in care l-am observat, mi-am spus "repede, s-o chem pe Maria". Oh, my God! De ce s-o chem pe Maria? Gata, anii aceia s-au dus. Un motan mare si negru nu e decat un motan mare si negru. Nu e nici un motan fermecat, nici un motan care vine la noi pentru Maria, nu e un motan bun, nici unul rau. S-au dus anii aia. Acum e vremea unghiilor facute, a pantofiorilor transformati in pantofi, a cutiilor cu farduri si a posterelor cu idoli atarnate pe pereti. E vremea aceea frumoasa pe care eu am uitat-o, vremea adolescentei.

Nu sunt in stare sa trec de etapa asta. Nu stiu ce s-o fi intamplat in vremurile de-atunci, cand aveam si eu 11-12 ani, dar stiu ca tot ce-a fost inainte mi se arata ca fiind timpul paradisului. Nu pot sa ma desprind, nu stiu ce naiba se intampla, am ramas fixat precum un fluture in insectar. Vad o veverita - imi vine sa strig "Maria, hai sa vezi ce coada are!" Vad o creanga inflorita - opresc masina si ii spun Mariei "uite, numai uite!" Si nu mai inteleg odata ca toate astea s-au dus si nu se vor mai intoarce, s-au dus odata atunci cand am crescut, s-au dus si a doua oara acum, cand creste copilul meu. Se duc si se vor duce si numai eu, natangul, ma las cuprins de emotie si de nostalgie si de lacrimi cand vad un amarat de motan negru si molatec trecand printre flori, pe sub ferestrele casei.