Lui Léon Werth
Copiilor le cer iertare că
am închinat această carte unui om mare. Am un motiv serios: acest om mare e cel
mai bun prieten din câţi am eu pe lume. Mai
am un motiv: acest om mare poate să priceapă totul, chiar şi cărţile pentru
copii. Am şi al treilea motiv: acest om mare trăieşte în Franţa, unde suferă de
foame şi frig. Are multă nevoie de mângâiere. Dacă toate motivele înşirate nu
sunt de ajuns, ţin ca această carte s-o închin atunci copilului de odinioară,
căci şi acest om mare a fost cândva copil. Toţi oamenii mari au fost cândva copii. (Dar puţini
dintre ei îşi mai aduc aminte.) Aşa că fac următoarea îndreptare:
Lui Léon Werth
pe când era băieţel
Odată, pe vremea când aveam eu şase ani, am dat peste o poză
minunată, într-o carte despre pădurile virgine, numită „Întâmplări trăite”. Înfăţişa un şarpe boa care înghiţea o fiară
sălbatică. Iată copia acestui desen.
În cartea aceea se spunea: „Şerpii
boa îşi înghit prada dintr-odată, fără s-o mai mestece. Pe urmă nu mai sunt în
stare să se mişte şi dorm întruna timp de şase luni, cât ţine mistuitul“.
M-am gândit atunci îndelung la
peripeţiile din junglă şi am izbutit să fac la rându-mi, cu creion colorat,
primul meu desen. Desenul numărul 1. Era aşa:
Le-am arătat oamenilor mari capodopera mea
şi i-am întrebat dacă desenul acesta îi sperie.
Ei mi-au răspuns:
- De ce să te sperii de-o
pălărie?
Desenul meu nu înfăţişa o pălărie.
Înfăţişa un şarpe boa care mistuia un elefant. Am desenat atunci şarpele boa pe
dinăuntru, pentru ca astfel să poată pricepe şi oamenii mari. Ei au întotdeauna
nevoie de lămuriri. Desenul meu numărul 2 era aşa:
Oamenii mari m-au povăţuit să le las încolo de desene cu şerpi boa, fie
întregi, fie spintecaţi, şi să-mi văd mai degrabă de geografie, de istorie, de
aritmetică şi de gramatică. Aşa s-a făcut că, la vârsta de şase ani, am părăsit
o strălucită carieră de pictor. Nereuşita cu desenul meu numărul 1 şi cu
desenul meu numărul 2 îmi tăiase orice curaj. Oamenii mari nu pricep singuri
nimic, niciodată, şi e obositor pentru copii să le dea întruna lămuriri peste
lămuriri.
Astfel că a trebuit să-mi
aleg altă meserie şi am învăţat să conduc avioane. Am zburat mai pretutindeni
în lume, iar geografia, ce-i drept, mi-a fost de mare ajutor. Puteam, dintr-o
privire, să deosebesc China de Arizona. Lucru foarte folositor, dacă te
rătăceşti în timpul nopţii.
Aşa că eu, de-a lungul
vieţii mele, am avut o sumedenie de legături cu o sumedenie de oameni serioşi.
Mi-am petrecut multă vreme printre oamenii mari. I-am cunoscut foarte
îndeaproape. Ceea ce nu mi-a îmbunătăţit părerea despre ei.
Când întâlneam pe câte cineva care-mi
părea mai dezgheţat la minte, îl puneam la încercare cu ajutorul desenului meu
numărul 1, de care niciodată nu m-am despărţit. Voiam să ştiu dacă avea o minte
într-adevăr pătrunzătoare. Numai că răspunsul erau mereu acelaşi: „E o pălărie”. Atunci eu nu-i mai
pomeneam nici de şerpii boa, nici de pădurile virgine, nici de stele. Căutam să
fiu pe înţelesul lui. Stăteam cu el de vorbă despre bridge, despre golf, despre
politică şi despre cravate. Iar el era încântat că făcuse cunoştinţă cu un om
atât de aşezat.
Cap2
Cap2
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu