Pragmatism superior
Căutarea înţelepciunii a ajuns o problemă de mare importanţă. Anticii sunt discreditaţi. Plato e plat; Aristotel se clatină; Marc Aureliu se bălăbăne; Esop şi-a vîndut drepturile de autor în Indiana; Solomon e prea solemn; iar din Epictet nu iese nicio picătură.
Căutarea înţelepciunii a ajuns o problemă de mare importanţă. Anticii sunt discreditaţi. Plato e plat; Aristotel se clatină; Marc Aureliu se bălăbăne; Esop şi-a vîndut drepturile de autor în Indiana; Solomon e prea solemn; iar din Epictet nu iese nicio picătură.
S-a demonstrat că
furnica, insecta care ani de-a rîndul a servit drept model de inteligenţă şi
hărnicie în manualele şcolare, este de fapt redusă mintal, senilă şi risipitoare
— de timp şi de efort. În zilele noastre oamenii huiduie cucuvaia. Convenţiile
au abandonat cultura şi au adoptat magia. Bărbile colilii aduc dovezi zdrobitoare
în sprijinul patentului pentru regenerarea părului, vîndut de o mulţime de
negustori. În almanahurile publicate de diverse cotidiene se strecoară erori
tipografice. Profesorii universitari au devenit...
Dar să nu dăm nume. Nu devii
înţelept dacă participi la cursuri, răsfoieşti enciclopedia sau pagina cu
performanţele din trecut. Cum zice poetul — „cunoaşterea vine, dar
înţelepciunea zăboveşte.” Înţelepciunea este roua care, deşi n-o ştim, ne
îmbibă trupul, ne înviorează şi ne face să creştem. Cunoaşterea este un şuvoi
puternic de apă pus pe noi cu furtunul. Ne zdruncină rădăcinile.
Aşadar, mai bine
acumulăm înţelepciune. Dar ca s-o facem, avem nevoie de cunoaştere. Dacă ştim
un lucru, atunci îl ştim; dar deseori nu avem înţelepciunea că suntem înţelepţi
şi...
Dar mai bine să dăm
drumul povestirii.
Odată am găsit pe o
bancă într-un părculeţ o revistă de zece cenţi. Oricum, atît mi-a pretins
individul cînd m-am aşezat lîngă el. Tipul era ca o revistă mucegăită, prăpădită
şi zdrenţăroasă, cu nişte povestiri stranii la activ, nici nu mă
îndoiam. Pînă la urmă s-a dovedit a fi un adevărat
album cu tăieturi din ziare.
— Sunt reporter la un jurnal, i-am spus ca să-l încerc. Mi s-a
cerut să scriu despre cîteva din experienţele nenorocoşilor care-şi petrec
nopţile în parcul ăsta. Aş putea să te întreb cărui fapt atribui declinul în...
M-a întrerupt un
hohot de rîs — un hohot atît de ruginit şi de anchilozat, încît am fost
convins că nu-l mai întrebuinţase de mult timp.
— A, nu! exclamă el. Nu eşti reporter.
Reporterii nu vorbesc aşa. Se dau drept reporteri şi zic că tocmai au coborît
din trenul de St. Louis. Recunosc reporterii dintr-o privire. Noi, vagabonzii
din parc, ajungem să judecăm bine firea umană. Stăm aici toată ziua şi ne
uităm la oameni. Sunt în stare să apreciez pe oricine trece pe lîngă banca mea;
rămîi uimit, zău aşa.
— Ei, hai dă-i drumul. Pe mine cum mă
vezi?
— Cred, spuse analistul firii umane cu o
ezitare de neiertat, că ai fost, să zicem, implicat în afaccri contractuale —
sau poate ai lucrat într-un magazin, sau eşti pictor de reclame. Te-ai oprit
în parc să-ţi termini trabucul şi te-ai gîndit să scoţi de la mine un monolog
pe gratis. Totuşi, ai putea să fii zidar sau judecător — vezi că e cam
întuneric. Probabil că nevasta dumitale nu te lasă să fumezi în casă.
M-am încruntat,
abătut.
— Dar dacă judec bine, continuă cititorul
firii umane, aş zice că nici n-ai nevastă.
— N-am, i-am răspuns, sculîndu-mă nervos.
Nu, nu, nu, n-am. Dar voi avea, cu ajutorul săgeţilor lui Cupidon. Adică,
dacă...
Probabil că am
tărăgănat puţin vocea şi apoi am înăbuşit-o în nesiguranţă şi disperare.
— Vezi că şi dumneata ai o poveste, spuse
vagabondul prăfuit şi, după cum mi s-a părut mie, imprudent. Ce-ar fi să-ţi
iei banii înapoi şi să-ţi depeni povestea pentru mine? Şi pe mine mă
interesează suişurile şi coborîşurile celor nenorocoşi care-şi petrec serile în
parc.
Nu ştiu cum, mi s-a
părut amuzant. M-am uitat la prăpăditul jegos cu mai mult interes. Aveam
într-adevăr o poveste. Şi de ce să nu i-o spun? N-o spusesem niciunui prieten. Toată viaţa
am fost încuiat şi rezervat. De vină era timiditatea psihică şi
sensibilitatea, poate chiar amîndouă. Am zîmbit în sinea mea, mirîndu-mă că
simt imboldul de a mă confesa acestui străin vagabond.
— Jack, am început eu.
— Mack, m-a corectat el.
— Mack, zic eu, am să-ţi povestesc.
— Vrei zece cenţi înapoi? m-a întrebat.;
I-am dat un dolar.
— Cei zece cenţi sunt preţul povestirii
dumitale.
— Da’ bine m-ai pocnit! Hai, dă-i drumul.
Şi pe urmă, oricit de
neverosimil ar putea să pară îndrăgostiţilor care-şi încredinţează durerile
numai vîntului, nopţii şi lunii în creştere, eu mi-am dezvăluit secretul acestei
epave, aleasă dintre atîtea creaturi care ar fi fost de aşteptat să-mi
înţeleagă iubirea.
I-am povestit despre
zilele, săptămînile, lunile pe care le petrecusem adorînd-o pe Mildred Telfair.
I-am povestit de disperarea mea, de zilele chinuite şi nopţile de veghe, de
speranţele pierdute şi suferinţa cugetului. I-am descris acestui vagabond al
nopţilor pînă şi frumuseţea şi nobleţea ei, ce impresie formidabilă producea
în societate, ce viaţă extraordinară ducea, ca fiică mai mare a unei vechi
familii a cărei fală depăşea dolarii milionarilor oraşului.
— Şi de ce nu pui mîna pe demoazela asta?
mă întrebă Mack, aducîndu-mă iar pe pămînt şi la vorba pămîntească.
I-am explicat că
valoram atît de puţin, aveam un venit atît de redus şi temeri atît de mari,
încît n-aveam curaj să-i spun cît o adoram. I-am povestit că în prezenţa ei nu
reuşeam decît să mă bîlbîi sau să mă înroşesc şi că ea mă privea cu un zîmbet
amuzat, minunat şi înnebunitor.
— Cum s-ar zice e prima clasă, ai? mă
întrebă Mack.
— Familia Telfair... am început ea cu
semeţie.
— Mă refeream la frumuseţe prima clasă,
spuse ascultătorul.
— Este nespus de admirată, i-am răspuns
prevăzător.
— Are surori?
— Una.
— Mai cunoşti şi alte fete?
— Păi, mai multe. Şi încă altele.
— Ia ascultă, zise
Mack, te pricepi să farmeci alte fete, nu-i aşa? Poţi să le faci ochi dulci, să le iei de bărbie şi să le strângi în braţe? Ştii ce
vreau să spun. Eşti ruşinos doar cînd e vorba de demoazela asta a dumitale? —
frumuseţe prima clasă — aşa-i?
— Intr-un fel ai
zugrăvit situaţia aproape de realitate, am recunoscut.
— M-am gîndit eu, spuse Mack neîndurător.
Uite, asta îmi aminteşte de propriul meu caz. O să ţi-l istorisesc.
Eram indignat, dar
n-am arătat-o. Ce era cazul vagabondului ăstuia sau al oricui altcuiva în
comparaţie cu al meu? În plus, îi dădusem un dolar şi zece cenţi.
— Ia pipăie-mi muşchii, spuse tovarăşul
meu, brusc încordîndu-şi bicepşii.
M-am supus mecanic.
Indivizii de la antrenamente îţi cer întotdeauna aşa ceva. Avea braţul tare ca
fonta.
— Acum patru ani, spuse Mack, eram în
stare să fac zob pe oricine din New York, dar în afara ringului! Cazurile
noastre seamănă perfect. Vin din West Side — între Străzile l3 şi l4 — dar
nu-ţi dau numărul de la casă. Cînd aveam vreo zece ani, eram mare bătăuş şi, pe
la douăzeci, niciun amator de la oraş nu rezista mai mult de patru runde cu
mine. Pe bune. Ai auzit de Bill McCarty? Nu? Era managerul grupului de băieţi
pentru cîteva dintre cluburile selecte. Ei bine, am făcut praf tot ce mi-a adus
Bill. Eram categoria mijlocie, dar dacă era cazul puteam să mă antrenez şi la
categorie grea. Am boxat cu tot West-Side-ul la chefuri şi pe bani şi de amuzament,
şi niciodată n-am luat bătaie. Dar să-ţi spun ceva, prima oară cînd am pus
piciorul pe ring să înfrunt un profesionist, n-am făcut nici cît o ceapă
degerată. Nu ştiu cum s-a întîmplat — parcă nu aveam vlagă. Cred că am prea
multă imaginaţie. Se făcuse publicitate multă, şi mare zarvă, şi pe mine
lucrurile astea mă înmoaie. Niciodată n-am cîştigat pe ring. Veneau tipi de la
categoria uşoară şi alţi prăpădiţi, semnau contractul cu managerul şi pe urmă
urcau pe ring, mă băteau pe braţ şi mă urmăreau cum mă prăbuşeam la podea. In
clipa în care aveam public, şi vedeam toţi tipii în haine de seară aşezaţi pe
locurile din faţă, şi-l zăream pe profesionist intrînd în ring, mă înmuiam ca o
cîrpă.
Sigur că n-a trecut
mult pînă cînd am pierduţ toţi suporterii şi n-am mai
avut şansa să lupt cu un profesionist, ba chiar nici cu amatori. Da’ să-ţi zic
drept — eram la fel de bun ca mulţi de pe ring sau din afara lui. Numai
senzaţia asta surdă şi nefastă mi-a jucat feste ori de cîte ori urcam pe ring.
Ei bine, domnule,
după ce m-am retras din sportul ăsta, m-a apucat o furie nemaipomenită. Mă
duceam mereu prin oraş şi culcam la pămînt cetăţeni particulari şi tot felul
de neprofesionişti, numai ca să mă distrez. Doboram curcani pe străzi
întunecoase şi şoferi şi vatmani şi camionagii, ori de cîte ori puteam să mă
iau la păruială cu ei. N-avea importanţă cît de zdraveni sau de pricepuţi erau
— tot îi puneam jos. Dacă aş fi avut şi pe ring încrederea aia pe care o
simţeam pe stradă, la ora asta aş purta perle negre şi ciorapi de mătase roşii.
Într-o seară mă
plimbam pe lîngă Bowery, gîndin- du-mă la una şi la alta, cînd hop! că apare o
gaşcă de şmecheri. Erau vreo şase-şapte, toţi în fracuri şi pălării de mătase.
Unul din gaşcă îmi dă brînci de pe trotuar. Nu mă mai bătusem de trei zile, aşa
că i-am spus „încîntat!” şi l-am pocnit după ureche. Da, ne-am bătut. Amicul
s-a luptat frumuşel, aşa cum vezi în filme. Eram pe o stradă lăturalnică şi nu
se vedea nici un poliţist primprejur. Celălalt individ ştia o mulţime de scheme,
dar nu mi-au trebuit decît vreo şase minute ca să-l culc la pămînt.
Cîţiva din gaşcă l-au
tîrît şi l-au proptit de nişte trepte, şi au început să-i facă vînt. Altul vine
la mine şi zice:
— Tinere, ştii ce-ai făcut?
— Hai, şterge-o! fac eu. Nu i-am dat
decît vreo două scatoalce! Du-l pe băiat înapoi la Yale şi spune-i să se lase
de studii sociologice pe partea greşită a trotuarului.
— Amice, zice, nu te cunosc, dar mi-ar face plăcere. L-ai
doborît pe Reddy Burns, campionul internaţional la categoria mijlocie! Ieri a
sosit la New York să încerce să aranjeze un meci cu Jim Jeffries. Dacă ai
vrea...
Cînd mi-am revenit
din leşin, eram întins pe podea, într-o drogherie, saturat de amoniac aromat.
Dacă aş fi ştiut că era Reddy Burns, m-aş fi tîrît pe rigolă pe lîngă el, în
loc să-l pocnesc. Păi, dacă s-ar fi întîmplat vreodată
sa fiu pe ring şi să-l văd urcînd, aş fi avut nevoie
precis
de sticluţa cu săruri.
— Deci, iată ce renghiuri joacă
imaginaţia, conchise Mack. Şi, cum iţi spuneam, cazurile noastre se asemănă.
N-ai să reuşeşti. Nu te poţi pune cu profesionismul. Ascultă la mine,
te-aşteaptă o bancă în parc în afacerea asta romantică.
Şi Mack, pesimistul,
rîse batjocoritor.
— Mă tem că nu văd unde e asemănarea,
i-am răspuns rece. Am numai o vagă idee despre ringurile de box.
Vagabondul îmi atinse
mîneca cu degetul arătător, ca să accentueze parabola pe care o expunea.
— Orice om, spuse el cu oarecare
demnitate, are un fix pentru cîte un lucru care i se pare bun. La dumneata e
povestea cu demoazela în faţa căreia ţi-e frică să te exprimi. La mine e
ringul. Ei, o să te pierzi şi dumneata, ca şi mine.
— De ce crezi că o să mă pierd? l-am
întrebat aprins.
— Fiindcă ţi-e teamă de ring. Nu faci
faţă la profesionişti. Cazurile noastre seamănă. Eşti amator şi asta înseamnă
că mai bine te ţii departe de ring.
— Ei, mă duc, i-am spus, ridicîndu-mă şi
privindu-mi foarte atent ceasul.
Cînd făcusem vreo
douăzeci de paşi, chiriaşul băncii mă strigă.
— Mulţumesc pentru dolar. Şi pentru cei
zece cenţi. Dar n-ai să reuşeşti. Eşti amator.
„Aşa-mi trebuie, mi-am spus, dacă îmi pierd timpul cu un vagabond. Ce
neobrăzare.”
Dar, cum mergeam,
cuvintele lui îmi tot reveneau în minte. Cred că m-am şi enervat pe omul ăla.
— O să-i arăt eu! am spus în cele din
urmă cu glas tare. Am să-i arăt că pot să mă lupt şi cu Reddy Burns, chiar dacă
ştiu cine este.
M-am îndreptat grăbit
spre o cabină telefonică şi am sunat acasă la familia Telfair.
Mi-a răspuns o voce
dulce şi suavă. Cunoşteam vocea. Mîna pe receptor mi-a tremurat.
— Tu eşti? am întrebat folosind
cuvintele absurde care formează vocabularul oricărui vorbitor la telefon.
— Da, eu sunt, veni răspunsul clar şi
profund, caracteristic Telfair-ilor. Cine e, vă rog?
— Eu, am răspuns cît se poate de egoist.
Fu sunt şi am cîteva lucruri pe care vreau să ţi le spun imediat şi direct.
— Oh, oftă vocea. A dumneata eşti,
domnule Arden!
Mă întrebam dacă
accentul pus pe primul cuvînt era intenţionat. Mildred era neîntrecută în
afirmarea unor lucruri pe care după aceea trebuia să stai şi să le analizezi.
— Da. Sper. Şi acum să trecem la concret.
Mi s-a părut că
exprimarea era cam familiaristă (dacă pot să folosesc acest cuvînt) chiar în
clipa în care am rostit-o; dar nu m-am oprit să-mi cer scuze.
— Ştii, nu mă îndoiesc că te iubesc şi că
de mult timp mă găsesc în această stare idioată. M-am săturat de aiureli, aşa
că, adică, vreau să-mi dai imediat un răspuns. Te căsătoreşti cu mine sau nu?
Nu închide, te rog! Centrala, lăsaţi firul! Alo, alo! Vrei sau nu?
Ăsta era upercutul
pentru bărbia lui Redcly Burns. Şi răspunsul sosi:
— Da, Phil, dragă, sigur că vreau! N-am
ştiut că tu, adică n-ai spus niciodată, ah, vino la noi, te rog, nu pot să-ţi
spun ce vreau la telefon! Eşti atît de neaşteptat. Dar, te rog, vino la noi
acasă, vrei?
— Cum de nu?! Am sunat
impetuos la uşa familiei Telfair. Un fel de fiinţă umană deschise uşa şi mă
goni în salon.
— Prea bine, mi-am spus contemplînd
tavanul, oricine are cîte ceva de învăţat de la oricine. Mack ăsta a avut o
filozofie destul de bună, totuşi. N-a profitat de experienţa avută, dar eu pot
s-o fac. Dacă vrei să intri la profesionişti, trebuie să...
M-am oprit din
cugetări. Cineva cobora scările. Au început să-mi tremure genunchii. Ştiam
acum cum se simţea Mack cînd vreun profesionist urca în ring. M-am uitat în
jur după vreo uşă sau fereastră pe unde s-o tulesc. Dacă ar fi fost vorba de
oricare altă fată, aş fi putut să...
Dar chiar atunci uşa se
deschise şi Bess, sora mai mică a lui Mildred, intră în cameră. N-am văzut-o
niciodată semănînd atît de bine cu un înger aureolat. Veni direct la mine şi
...şi...
Nu observasem pînă
atunci ce ochi şi păr absolut minunat avea Elizabeth Telfair.
— Phil, spuse ea cu glasul suav şi
tulburător al Telfair-ilor, de ce nu mi-ai spus pînă azi? Pînă acum cîteva
minute, cînd mi-ai vorbit la telefon, credeam că o placi pe sora mea!
Cred că Mack şi cu mine am fost toată viaţa amatori fără speranţă. Dar eu unul
sunt grozav de bucuros de cursul pe care l-au luat lucrurile în cazul meu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu