Aşa am trăit eu, stingher,
fără să am cu cine sta într-adevăr de vorbă, până când, o dată, acum şase ani,
am rămas în pană în pustiul Sahara. Mi se stricase ceva la motor. Şi cum nu
luasem cu mine nici mecanic, nici călători, mă pregăteam să-ncerc de unul
singur să duc la bun sfârşit o reparaţie anevoiasă. Era pentru mine o chestiune
de viaţă şi de moarte. Apă de băut, abia dacă aveam pentru o săptămână.
În prima noapte, deci, am dormit acolo, pe
nisip, la mii de leghe depărtare de orice aşezare oamenească. Eram mai singur
chiar decât naufragiatul pe o plută, în mijlocul oceanului. Aşa că vă
închipuiţi uimirea mea când, deodată, în revărsat de zori, m-am pomenit că mă
trezeşte un glăscior ciudat. Rostea:
- Te rog...
desenează-mi o oaie!
- Cum?
- Desenează-mi o oaie...
Am sărit în picioare ca lovit de trăsnet. M-am frecat bine la ochi. Am privit
cu luare-aminte. Şi-am văzut un omuleţ cu totul nemaipomenit, care mă scruta cu
gravitate. Iată cel mai bun portret pe care, mai târziu, am izbutit să i-l fac.
Desenul
meu e însă, bineînţeles, mult mai puţin fermecător decât modelul. Nu e vina
mea. Pe când aveam şase ani, oamenii mari mă făcuseră să-mi pierd orice
încredere în cariera mea de pictor şi, în afară de şerpi boa întregi şi de
şerpi boa spintecaţi, nu mai învăţasem să desenez nimic altceva.
Prin urmare, priveam cu ochi mari de uimire la arătarea aceea. Nu
uitaţi că mă aflam la mii de leghe depărtare de orice tărâm locuit. Or,
omuleţul meu nu părea a fi nici rătăcit, nici mort de oboseală, nici mort de
foame, mici mort de sete, nici mort de frică. Nu avea deloc înfăţişarea unui
copil pierdut în inima pustiului, la mii de leghe depărtare de orice tărâm
locuit. Când, în sfârşit, am fost în stare să vorbesc, l-am întrebat:
- Bine, dar... ce cauţi tu aici?
Iar el rosti atunci din nou, încetişor,
cerându-mi parcă un lucru din cale-afară de însemnat:
- Te rog... desenează-mi o oaie!
În faţa unei taine prea copleşitoare, nici nu
mai cutezi să te împotriveşti. Oricât de nefiresc mi se părea mie lucrul acesta
acolo, la mii de leghe depărtare de orice aşezare omenească, şi cu toată
primejdia de moarte în care mă aflam, mi-am scos din buzunar stiloul şi o foaie
de hârtie. Însă mi-am adus atunci aminte că studiasem îndeosebi geografia,
istoria, aritmetica şi gramatica şi i-am spus omuleţului aceluia (cam
posomorându-mă) că nu mă pricep să desenez. El mi-a răspuns:
- Nu-i nimic. Desenează-mi o oaie.
Cum eu niciodată nu mai desenasem o oaie, i-am făcut unul dintre desenele
acelea două, singurele de care mă ştiam în stare. Cel cu şarpele boa întreg.
Şi-am încremenit, auzind că omuleţul îmi spune:
- Nu! Nu! Nu vreau un elefant în pântecele
unui şarpe boa! Un şarpe boa e foarte primejdios, iar un elefant te încurcă
foarte mult. La mine acasă-i foarte strâmt. Eu de-o oaie am nevoie.
Desenează-mi o oaie!
Aşa încât am desenat.
El s-a uitat atent, apoi a zis:
- Nu! Asta-i tare bolnavă.
Fă-mi alta!
Am desenat alta:
Prietenul meu a zâmbit cu drăgălăşenie şi îngăduinţă:
- Numai că... vezi şi tu... aceasta nu-i oaie, e berbec. Are coarne...
Am făcut, prin urmare, desenul din nou.
El însă mi l-a dat înapoi, ca şi pe cele de mai înainte:
- Asta-i prea bătrână. Eu vreau o oaie care să trăiască mult.
Atunci, pierzându-mi răbdarea, deoarece mă zoream să mă apuc de demontarea
motorului, i-am făcut la repezeală desenul următor.
Şi i-am spus, într-o doară:
- Aceasta e lada! Oaia care-ţi trebuie se află înăuntru.
Dar am văzut cu uimire cum chipul micului meu judecător se luminează:
- Chiar aşa mi-o şi doream! Crezi că oaia asta are nevoie de multă iarbă?
- De ce mă-ntrebi?
- Pentru că la mine acasă-i tare strâmt...
- Negreşit îi va ajunge. Ţi-am dat o oaie mititică.
El s-a aplecat asupra desenului:
- Nu chiar aşa de mititică... Ia te uită! A adormit...
Şi aşa l-am cunoscut pe micul prinţ.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu