Micul prinţ (6)

O! Prinţ micuţ, descopeream aşa, puţin câte puţin, taina micii şi însinguratei tale vieţi. Timp îndelungat tu n-avuseseşi, ca să te desfeţi, decât farmecul apusurilor de soare. Un proaspăt amănunt, pe care l-am aflat în cea de-a patra zi, de dimineaţă, când mi-ai spus:

          - Tare mult îmi plac apusurile soarelui. Haide să vedem un apus de soare...
          - Dar trebuie să aşteptăm...
          - Ce să aşteptăm?

         

          - Să aşteptăm ca soarele să apună. 
          La început ai fost nedumerit, apoi ai râs de tine însuţi. Şi mi-ai spus:

          - Mereu mă cred la mine-acasă!

         Într-adevăr. Când în Statele Unite e amiază, soarele, cum prea bine se ştie, apune peste Franţa. Ar fi de-ajuns dac-ai putea să mergi pentru un singur minut în Franţa, ca să priveşti apusul soarelui. Din nefericire, Franţa-i prea departe. Însă tu, pe atât de mica ta planetă n-aveai decât să-ţi muţi scaunul cu câţiva paşi mai încolo. Şi, ori de câte ori doreai, priveai apusul soarelui...

          - Într-o zi, am văzut cum asfinţeşte soarele de patruzeci şi trei de ori!

          Şi ai adăugat, puţin după aceea:

          - Ştii... când eşti trist, îţi place să priveşti apusul soarelui...

          - Erai deci atât de trist în ziua celor patruzeci şi trei de asfinţituri?

          Dar micul prinţ nu mi-a răspuns.

Cap7 Cap1