Somnul de veci (30)

TREIZECI

Majordomul apăru cu pălăria mea în mână. Mi-am pus-o pe cap şi-am spus:

— Ce părere ai despre starea generalului?

— Nu-i atât de slab cum pare, domnule.

— Dac-ar fi atât de slab, atunci ar fi gata de înmormântare.

— Ce-avea acest Regan de i s-a băgat aşa sub piele?

Majordomul mă privi calm şi totuşi cu o ciudată lipsă de expresie:

— Avea tinereţe, domnule. Şi ochiul unui mi­litar.

— Ca şi dumneata.

— Dacă îmi îngăduiţi, v-aş întoarce compli­mentul.

— Mulţumesc. Ce fac doamnele în această di­mineaţă?

Înălţă politicos din umeri.

— Exact ce mi-am închipuit şi eu, am spus, iar el mi-a deschis uşa.

Am rămas afară pe prag şi-am privit perspectiva peluzei în terase, a arbuştilor decorativi şi a rondu­rilor de flori, până la grilajul înalt de la poalele gră­dinii. Am văzut-o pe Carmen cam la jumătatea drumului, aşezată pe o bancă de piatră, cu capul în mâini, arătând disperată şi singură.

Am coborât treptele de cărămidă roşie care du­ceau din terasă în terasă. Când m-a auzit, eram aproape de ea. Sări şi se smuci ca o pisică. Purta pantalonii albastru-deschis, pe care îi purtase când o întâlnisem prima oară. Părul ei blond avea aceleaşi bucle dezordonate. Faţa îi era albă. Pe obraji i se aprinseră pete roşii când m-a văzut. Ochii îi erau de gresie.

— Plictisită? am întrebat-o.

Zâmbi lent, oarecum timid, apoi dădu iute din cap. În sfârşit şopti:

— Eşti supărat pe mine?

— Am crezut că dumneata eşti supărată pe mine.

Îşi ridică degetul mare şi chicoti:

— Nu sunt supărată.

Atunci când chicotea, nu-mi mai plăcea. M-am uitat de jur-împrejur. La vreo zece metri de ea se afla o ţintă cu nişte săgeţi înfipte în ea. Pe banca de piatră pe care stătuse mai erau câteva săgeţi.

— Pentru persoane cu atât de mulţi bani, nu mi se pare că dumneata şi sora dumitale vă distraţi grozav.

Mă privi pe sub genele lungi. Era privirea la care se aştepta să cad pe spate.

— Îţi place să arunci săgeţi la ţintă?

— Mda.

— Asta îmi aminteşte de ceva.

M-am uitat îna­poi spre casă. Mişcându-mă cam un metru, un arbore m-a ascuns celor din casă. Am scos din buzunar micul ei revolver cu pat de sidef.

— Ţi-am adus înapoi artileria. L-am curăţat şi l-am încărcat. Ascultă sfatul meu, nu mai trage în oameni, decât dacă înveţi să ocheşti mai bine. O să ţii minte?

Păli şi mai mult şi dădu drumul degetului mare, subţirel. Se uită la mine, apoi la arma pe care o ţi­neam. Ochii îi străluceau fascinaţi.

— Da, spuse ea şi dădu din cap. Apoi brusc: Învaţă-mă să trag.

— Cum?

— Învaţă-mă să trag. Mi-ar plăcea.

— Aici? Nu-i permis de lege.

Se apropie de mine, îmi luă arma din mână şi îşi strânse degetele pe patul ei. Apoi o vârî deodată în pantaloni, cu o mişcare aproape furişă, şi se uită de jur împrejur.

— Ştiu eu un loc, zise ea cu o voce ascunsă. Acolo jos, lângă vechile puţuri de petrol. Arătă spre poalele dealului. Mă înveţi?

M-am uitat în ochii ei albaştri ca gresia. Era ca şi cum m-aş fi uitat la două dopuri de sticlă.

— Foarte bine. Dă-mi arma înapoi până văd dacă locul se potriveşte.

Îmi zâmbi, se strâmbă, apoi mi-o înapoie cu un aer obraznic şi secret, ca şi cum mi-ar fi dat cheia de la camera ei. Am urcat treptele şi-am mers până la maşina mea. Grădinile păreau pustii. Lumina soarelui era goală ca zâmbetul unui oberchelner. Ne-am suit în maşină, am apucat-o pe alee şi-am ieşit pe poartă.

— Unde-i Vivian? am întrebat-o.

— Nu s-a sculat încă, chicoti ea.

Am coborât dealul pe străzile liniştite şi opu­lente, spălate la faţă de ploaie, am luat-o la răsărit spre La Brea, apoi spre sud. Am ajuns cam în zece minute la locul pomenit de ea.

— Acolo.

Se aplecă pe fereastră şi-mi arătă cu mâna.

Era un drum strâmt de pământ bătut, mai mult o cărare, ca intrarea la o fermă de la picioarele dea­lului. O poartă largă, din cinci stinghii era dată la o parte, sprijinită de o buturugă şi arăta de parcă nu mai fusese închisă de ani de zile. Drumul, stră­juit de eucalipţi înalţi, era bătătorit bine. Pe drum trecuseră camioane. Era pustiu acum şi scăldat în lumina soarelui, dar nu încă plin de praf. Plouase prea mult şi prea de curând. Am urmat urmele adânci ale roţilor camioanelor, iar zgomotul circu­laţiei din oraş deveni repede ciudat de slab, ca şi cum totul s-ar fi petrecut nu în oraş, ci într-un ţinut îndepărtat şi de vis. Apoi deasupra unei crăci se înălţă braţul pătat de ulei şi nemişcat al unei sonde. Vedeam vechiul cablu de oţel ruginit care făcea legătura între braţul acestei sonde şi alte şase. Braţele nu se mişcau, probabil nu se mişcaseră de un an. Puţurile nu mai dădeau petrol. Am văzut un maldăr de ţevi ruginite, o platformă de încărcare dărâmată la un capăt, şi o grămadă de vreo şase canistre de petrol goale. În lumina soarelui, apa stătută şi îmbâcsită cu petrol iradia într-un puţ vechi.

— Au de gând să facă un parc aici? am întrebat-o.

Îşi lăsă bărbia în jos şi-mi aruncă o privire încântată.

— Ar face bine să se grăbească, am adăugat. Mirosul puţului o să otrăvească şi o turmă de capre. Asta-i locul la care te-ai gândit?

— Mda. Îţi place?

— E frumos.

Am oprit maşina lângă platforma de încărcare. Ne-am dat jos. Am tras cu urechea. Zumzetul cir­culaţiei se depăna ca un fuior îndepărtat, ca bâzâitul albinelor. Locul era pustiu ca un cimitir. Chiar şi după ploaie, eucalipţii înalţi păreau încă plini de praf. Arătau întotdeauna plini de praf. O cracă ruptă de vânt căzuse pe marginea puţului iar frun­zele turtite şi cerate, tari ca pielea, atârnau în apă.

Am ocolit puţul şi m-am uitat in cabina de pom­pare. Înăuntru se aflau câteva unelte părăsite, nimic care să trădeze o activitate recentă. O roată mare de lemn se sprijinea de perete. Părea un loc perfect.

M-am înapoiat la maşină. Fata stătea lângă ea, plimbându-şi degetele prin păr şi răsfirându-l în soare.

— Dă-mi-l, zise ea şi întinse mâna.

Am scos revolverul şi i l-am pus în palmă. M-am aplecat şi-am ridicat un bidon gol.

— Nu te grăbi, i-am spus. E încărcat cu cinci gloanţe. Am să mă duc să fixez bidonul în gaura pătrată din mijlocul acelei roţi mari de lemn. O vezi? am întrebat-o arătându-i-o. Dădu din cap încântată. E cam la zece metri de aici. Nu trage până nu mă întorc la dumneata. Ne-am înţeles?

— În regulă, chicoti ea.

Am ocolit puţul şi-am fixat bidonul în mijlocul roţii de lemn. Era o ţintă ideală. Dacă nu nimerea bidonul, ipoteză certă, glonţul avea să se înfigă în roată. Astfel roata va bloca complet micul glonţ. N-avea totuşi să nimerească nici măcar roata.

M-am înapoiat la ea, pe lângă puţ. Când am ajuns la vreo trei metri, la marginea puţului, Carmen îmi rânji, dezgolindu-şi dinţii mici şi ascuţiţi, ridică arma şi începu să şuiere.

Am împietrit; în spate se găsea puţul cu apă stătută şi împuţită.

— Stai acolo, ticălosule! spuse ea.

Arma era îndreptată spre pieptul meu. Mâna îi părea sigură. Şuieratul se întări, iar chipul ei căpătă o expresie încordată. Îmbătrânită, deteriorată, animalizată, dar nu ca a unui animal simpatic.

Am râs de ea. Am pornit în direcţia ei. Am văzut cum degetul ei mic strângând trăgaciul se înălbeşte la vârf. Mă aflam cam la un metru şi jumătate de ea când a început să tragă.

Revolverul scoase un zgomot strident, fără con­sistenţă, un pocnet slab în lumina soarelui. N-a scos fum. M-am oprit din nou şi-am rânjit la ea.

Mai trase de două ori foarte repede. Nu cred c-aş fi scăpat de vreunul dintre gloanţe. Arma era încărcată cu cinci gloanţe. Trăsese patru. M-am repezit la ea.

Nu doream ca ultimul să mă lovească în faţă, aşa că m-am ferit într-o parte. Mă ochi cu multă grijă, fără nicio ezitare. Cred c-am simţit puţin răsuflarea fierbinte a prafului de puşcă.

M-am ridicat.

— Dumnezeule, şmecheră mai eşti! i-am spus.

Mâna îi tremura violent pe revolverul gol. Arma îi căzu. Gura începu să-i tremure. Faţa i se des­compuse. Apoi suci capul spre stânga şi pe buze îi apăru o spumă. Răsuflă cu un horcăit. Se clătină gata să cadă. Am prins-o în cădere. Îşi pierduse cunoştinţa. I-am deschis dinţii cu forţa, folosind ambele mâini şi-am vârât între ei o batistă strânsă. Mi-a trebuit un mare efort. Am ridicat-o, am băgat-o în maşină, apoi m-am înapoiat să iau revolverul şi l-am pus în buzunar. M-am suit la volan, am în­tors maşina şi-am pornit de-a lungul drumului bătă­torit pe care venisem, am ieşit pe poartă, am urcat dealul din nou şi-am luat-o spre casă.

Carmen zăcea nemişcată într-un colţ al maşinii. Pe la jumătatea drumului tresări. Apoi ochii i se deschiseră brusc, cu o expresie sălbatică. Îşi în­dreaptă trupul.

— Ce s-a întâmplat? întrebă ea gâfâind.

— Nimic. De ce?

— Ba da, s-a întâmplat ceva, chicoti ea. Am făcut pipi pe mine.

— Aşa fac întotdeauna fetiţele.

Mă privi cu o curiozitate morbidă şi începu să geamă.

Cap29