Somnul de veci (31 - final)

TREIZECI ŞI UNU

Servitoarea cu ochi blânzi şi cu figură de cal mă conduse în salonul lung, în cenuşiu şi alb, de la etaj, cu draperii sidefii căzând în falduri pe duşumea şi cu mochetă albă. Budoarul unei vedete de cinema, un loc pentru farmec şi seducţie, artificial ca un picior de lemn. Momentan, salonul era gol. Uşa se închise în urma mea, cu o grijă neobişnuită, ca o uşă de spital. O măsuţă pe rotile, pentru servit micul dejun se afla alături de şezlong. Tacâmurile de argint străluceau. În ceaşca de cafea se vedea scrum de ţigară. Am luat loc şi-am aşteptat.

Raymond Chandler

Somnul de veci (30)

TREIZECI

Majordomul apăru cu pălăria mea în mână. Mi-am pus-o pe cap şi-am spus:

— Ce părere ai despre starea generalului?

— Nu-i atât de slab cum pare, domnule.

— Dac-ar fi atât de slab, atunci ar fi gata de înmormântare.

— Ce-avea acest Regan de i s-a băgat aşa sub piele?

Majordomul mă privi calm şi totuşi cu o ciudată lipsă de expresie:

Somnul de veci (29)

DOUĂZECI ŞI NOUĂ

Venise o altă zi şi soarele strălucea din nou. 

Căpitanul Gregory, de la Biroul de persoane dis­părute, aruncă o privire grea pe fereastra biroului său spre geamul de sus, zăbrelit, al Palatului de Justiţie, alb şi curat după ploaie. Apoi se întoarse gânditor pe scaunul turnant, apăsă tutunul din pipă cu de­getul mare, plin de cicatrice, şi mă privi lung şi rece.

— Aşadar ai intrat într-altă încurcătură.

— Ai şi auzit de ea.

Somnul de veci (28)

DOUĂZECI ŞI OPT

Garajul de alături era întunecat. Am traversat aleea cu pietriş şi un petec din peluza îmbibată cu apă. Pe drum se scurgeau râuleţe. Se adunau într-un şanţ departe, peste drum. N-aveam pălărie. Trebuie să-mi fi căzut în garaj. Canino nu-şi mai bătuse capul să mi-o înapoieze. Îşi închipuise că n-am să mai am nevoie de ea. 

Somnul de veci (27)

DOUĂZECI ŞI ŞAPTE

      Se părea că e o femeie de faţă, şi stătea lângă o lampă, unde era locul ei, într-o lumină avantajoasă. Pe faţa mea strălucea puternic o altă lumină, aşa c-am închis din nou ochii şi-am încercat s-o privesc printre gene. Era atât de platinată încât părul îi sclipea ca o fructieră de argint. Purta o rochie trico­tată, cu guler alb şi lat. Răsfrânt. La picioare avea o poşetă lucioasă şi cu colţuri ascuţite. Fuma, iar alături de cotul ei se găsea un pahar înalt cu un lichid pal şi chihlimbariu.

Somnul de veci (26)

DOUĂZECI ȘI ȘASE

— Dă-mi banii.

Motorul Plymouthului cenuşiu vibra sub vocea ei, iar ploaia răpăia deasupra. Lumina violetă de pe vârful turnului clădirii Bunocks, colorat în verde, se vedea departe deasupra noastră, senină şi retrasă de oraşul întunecat şi umed. Întinse mâna înmănuşată în negru şi i-am dat bancnotele. Se aplecă să le numere sub lumina slabă a tabloului de bord. O poşetă se deschise cu un zgomot metalic şi se închise cu acelaşi zgomot. Un oftat uşor muri pe buzele ei. Se lăsă spre mine.

— Mă car, detectivule. Am întins-o. Ăştia sunt bani ca să mă pot căra, şi numai Dumnezeu ştie ce mare nevoie am de ei. Ce s-a întâmplat cu Harry?

Somnul de veci (25)

DOUĂZECI ȘI CINCI

      La ora şapte, ploaia se opri pentru scurt timp, dar rigolele erau încă înfundate. Pe Bulevardul Santa Monica apa se ridicase la nivelul trotuarului, iar un strat subţire spăla marginea caldarâmului.

Un agent de circulaţie, îmbrăcat în cauciuc negru şi lucios din cap până în călcâie, îşi croia drum prin băltoace, la adăpostul unei prelate îmbibate de apă. Tocurile mele de cauciuc alunecau pe trotuar când am intrat în holul îngust al lui Fulwider Building. Nu ardea decât un bec slab, în spatele unui lift cu uşa deschisă, odinioară aurit. Pe un covoraş de cauciuc ros se găsea o scuipătoare pătată de rugină, clienţii scuipând de cele mai deseori pe alături. Pe zidul de culoarea muştarului atârna o cutie cu reclame de dinţi falşi, ca un declanşator de dinamită mascat. 

Somnul de veci (24)

DOUĂZECI ȘI PATRU

A doua zi dimineaţă ploua din nou, o ploaie pie­zişă şi cenuşie, ca o perdea de mărgele de cristal. M-am trezit cu o senzaţie de inerţie şi oboseală, m-am sculat în picioare şi m-am uitat pe fereastră, având încă în gură gustul tenebros şi aspru al familiei Sternwood. Eram gol de viaţă ca buzunarele unei sperietori. M-am dus în bucătărie şi-am băut două ceşti de cafea neagră. Poţi să simţi scârbă şi după alte lucruri, nu numai după băutură. Mie femeile îmi fac scârbă.

Somnul de veci (23)

DOUĂZECI ȘI TREI    

 Holul blocului de apartamente era pustiu de data asta. Pe sub palmierii din hârdaie nu mă aştepta niciun gangster ca să-mi dea ordine. M-am suit cu liftul automat până la etajul meu şi-am apucat-o pe coridor, urmărit de melodia surdă a unui aparat de radio din dosul unei uşi. Simţeam nevoia să beau ceva şi mă grăbeam s-o fac. N-am aprins lumina din odaie. M-am dus direct la bucătărioară şi m-am oprit brusc după câţiva paşi. Era ceva în neregulă. Plutea ceva în aer, un miros. Jaluzelele erau lăsate, iar razele felinarelor de pe stradă se strecurau pe la margini, luminând vag încăperea. Am rămas pe loc şi-am ascultat. Mirosul din aer era un parfum, un parfum greu şi greţos.

Somnul de veci(22)

DOUĂZECI ȘI DOI

       Pe la zece şi jumătate seara, mica orchestră mexicană, cu centuri late, galbene, obosi să mai cânte în surdină o rumbă într-un aranjament nostim, pe ritmul căreia nu dansa nimeni. Cel de la moscasuri îşi frecă vârfurile degetelor, ca şi cum l-ar fi durut, şi aproape cu aceeaşi mişcare îşi vârî o ţigară în gură. Ceilalţi patru instrumentişti, aplecându-se parcă simultan, întinseră mâna sub scaune şi scoaseră nişte pahare din care sorbiră, plescăind şi aruncând priviri înflăcărate. Gesturile lor lăsau să înţeleagă că beau tequila. Era probabil apă minerală. Farsa s-a dovedit la fel de inutilă ca şi muzica lor. Nimeni nu se uita la ei.

Somnul de veci(21)

DOUAZECI SI UNU

Nu m-am apropiat de familia Sternwood. M-am înapoiat la birou, m-am aşezat pe scaunul turnant şi-am încercat să-mi bălăbănesc picioarele în ritm egal. Prin ferestre sufla un vânt puternic şi funinginea de la crematoriile hotelului de alături pătrunse în odaie şi se răspândi pe suprafaţa biroului, ca ştirul măturat de vânt pe un maidan. Îmi spuneam că trebuie să mă duc să-mi iau masa de prânz, că viaţa e stupidă, că va fi la fel de stupidă dacă beau ceva singur-singurel şi că dacă beau ceva la acea oră a zilei n-o să aibă nici un haz. Reflectam la toate astea când mi-a telefonat Norris. În felul lui şi cu o poli­teţe plină de atenţie, mi-a spus că generalul Sternwood nu se simte prea bine, că i se citiseră din ziar anumite articole şi că presupunea acum că ancheta mea se încheiase.

Somnul de veci (20)

Douăzeci

Căpitanul Gregory, de la Biroul de persoane dis­părute, aşeză cartea mea de vizită pe biroul lui larg şi plat, aşa încât colţurile ei să fie exact paralel cu marginile biroului. O studie cu capul lăsat într-o parte, bombăni, se răsuci pe scaunul rotativ şi se uită pe fereastră la ultimul etaj, cu ferestre zăbrelite, al Palatului de justiţie, la câteva zeci de metri mai departe. Era un om corpolent, cu ochi obosiţi şi cu mişcările lente şi calculate ale unui paznic de noapte. Avea o voce plată, inexpresivă şi neinteresată de cele spuse de interlocutor.

—  Detectiv particular..... zise el fără să se uite deloc la mine, şi continuând să privească pe fe­reastră.

Din măciulia unei pipe din rădăcini, înne­grită, care îi atârna în colţul gurii, se ridica un fir de fum. 

Somnul de veci (19)

NOUĂSPREZECE

Era aproape unsprezece când am garat maşina şi-am ocolit pe jos colţul ca să ajungă în faţă la Hobart Arms. Uşa de sticlă securit se încuia la ora zece, aşa că mi-am scos cheile. Înăuntru, în holul pătrat şi pustiu, un bărbat lăsă jos lângă hârdăul cu palmieri ziarul tipărit pe hârtie verde şi zvârli chiş­tocul ţigării în hârdău. Se ridică, mă salută scoţându-şi pălăria şi spuse:

— Patronul vrea să-ţi vorbească. De ce-i faci pe prieteni să te aştepte aşa de mult, amice?

Am rămas nemişcat şi m-am uitat la nasul lui turtit şi la urechea zdrenţuită.

— De ce vrea să mă vadă?

— Ce-ţi pasă? Fii cuminte şi totul are să meargă pe roate. 

Somnul de veci (18)

OPTSPREZECE

Ohls se uita în jos la băiat. Băiatul stătea pe sofa, sprijinindu-se cu umărul de perete. Ohls îl pri­vea tăcut, cu sprâncenele lui albe zburlite, ţepene şi rotunde, ca micile perii pe care reprezentantul Casei Fuller Brush le face cadou clienţilor drept reclamă.

— Recunoşti că l-ai împuşcat pe Brody? îl în­trebă Ohls.

Cu o voce înfundată, băiatul repetă înjurătura lui preferată. Ohls suspină şi se uită la mine.

— Nu-i nevoie să recunoască. Am revolverul lui, i-am spus.

— Pentru Dumnezeu, aş vrea să fi primit câte un dolar de fiecare dată când am auzit asta. Ce găseşti aşa de nostim?

Somnul de veci (17)

ŞAPTESPREZECE

O semilună lucea pal într-un cerc de ceaţă prin­tre ramurile înalte ale eucalipţilor de pe Laverne Terrace. Un radio urla din răsputeri dintr-o casă, jos pe deal. Băiatul opri maşina înaintea gardului viu din faţa casei lui Geiger, stinse motorul şi ră­mase cu privirea aţintită drept şi cu amândouă mâinile pe volan. Prin gardul viu nu răzbătea nicio lumină.

— E cineva acasă, băiete?

— Ar trebui să ştii.

— De unde vrei să ştiu?

— Du-te...

— Aşa ajung unii să-şi pună dinţi falşi.

Somnul de veci (16)

Şaisprezece

M-am apropiat de glasvandul strâns şi m-am uitat la gemuleţul de sus spart. Glonţul din arma lui Carmen îl sfărâmase cu o lovitură. Nu făcuse o gaură. În perete se afla însă o găurică, pe care un ochi expert ar fi descoperit-o destul de repede. Am tras perdeaua peste geamul spart şi-am scos din buzunar pistolul lui Carmen. Era un pistol Banker's Special, calibrul 22, cu gloanţe scobite la vârf. Avea un pat de sidef, iar pe ţeavă era gravat pe o placă mică şi rotundă din argint: „Lui Carmen de la Owen”. Carmen îi fraierea pe toţi.

Am pus pistolul la loc în buzunar, m-am aşezat alături de Brody şi m-am uitat în ochii lui cafenii şi trişti. A trecut un minut. Blonda îşi aranja faţa cu ajutorul unei oglinzi de buzunar. Brody flutură mâna în care ţinea o ţigară şi se răsti la mine:

Somnul de veci (15)

CINCISPREZECE

Nu i-a plăcut. Îşi prinse între dinţi buza inferi­oară şi sprâncenele i se ascuţiră la colţuri. Întreaga figură i se contractă, devenind vicleană şi răutăcioasă.

Soneria continua să sune. Nici mie nu mi-a plă­cut. Dacă se întâmpla ca vizitatorii să fie Eddie Mars şi băieţii lui, puteam fi lichidat doar pentru faptul că mă găseam acolo. Dacă era poliţia, nu le puteam oferi decât un zâmbet şi o promisiune. Iar dacă erau unii dintre prietenii lui Brody – presupunând c-avea prieteni – s-ar fi putut dovedi mai răi decât el.

Somnul de veci (14)

PAISPREZECE

Era cinci fără zece când am parcat maşina aproa­pe de holul de la intrarea blocului cu apartamente de pe Randall Place. Câteva ferestre erau luminate, iar aparatele de radio răcneau în beznă. M-am suit cu liftul automat până la etajul patru şi-am apucat-o pe un coridor larg, cu covor verde şi lambrisat în sidefiu. Prin uşa deschisă, cu paravan de plasă, sufla o briză rece spre scara de incendiu.

Lângă uşa marcată cu numărul 405 se afla un mic buton de fildeş. L-am apăsat şi mi s-a părut c-am aşteptat o eternitate. Apoi uşa se întredeschise fără zgomot. Se deschise prudent şi furiş. Bărbatul din cadrul ei avea picioare lungi, pieptul larg, umeri înalţi şi ochi căprui-închis pe faţa cafenie inexpre­sivă, care învăţase demult să-şi controleze reacţiile. Un păr ca şpanul îi invadase ceafa, lăsându-i în schimb descoperită o mare suprafaţă din fruntea bombată şi cafenie care, la o privire neatentă, ar fi putut trece drept sălaşul minţii. Ochii întunecaţi mă cercetară impersonal. Degetele lungi, subţiri şi cafenii ţineau marginea uşii. Nu rosti niciun cuvânt.

Somnul de veci (13)

TREISPREZECE
Era un om cenuşiu, îmbrăcat complet în cenuşiu, cu excepţia pantofilor negri lustruiţi şi a celor două diamante stacojii, înfipte în cravata de mătase cenu­şie, care semănau cu carourile de pe masa de ruletă. Avea o cămaşă cenuşie, iar costumul la două rânduri dintr-un flanel moale, era superb croit. La vederea lui Carmen, îşi scoase pălăria cenuşie iar părul de sub ea era cenuşiu şi fin de parc-ar fi fost cernut printr-un voal. Sprâncenele groase îi dădeau un aspect vag spor­tiv. Bărbia era lungă, nasul coroiat, ochii cenuşii, gânditori, privind puţin pieziş, deoarece cuta de deasupra pleoapei le acoperea colţul.

Rămase pe loc politicos, cu o mână pe uşa din spate, iar în cealaltă cu o pălărie cenuşie, pe care o lovea încet de şold. Părea dur, dar fără a fi brutal. Avea mai degrabă duritatea unui sportiv trecut prin multe. Nu era însă un sportiv. Era Eddie Mars.

Somnul de veci (12)

DOISPREZECE

După ploaie, pomii de pe partea superioară a lui Laverne Terrace aveau frunze verzi, proaspete. În lumina rece a soarelui de după-amiază vedeam panta abruptă a dealurilor şi treptele pe care fugise criminalul după cele trei împuşcături din întuneric. Pe strada de dedesubt stăteau faţă în faţă două case mici. Din ele s-ar fi putut sau nu să se audă împuşcă­turile.