DOUĂZECI ȘI TREI
Holul blocului de apartamente era pustiu de data asta. Pe
sub palmierii din hârdaie nu mă aştepta niciun gangster ca să-mi dea ordine.
M-am suit cu liftul automat până la etajul meu şi-am apucat-o pe coridor,
urmărit de melodia surdă a unui aparat de radio din dosul unei uşi. Simţeam
nevoia să beau ceva şi mă grăbeam s-o fac. N-am aprins lumina din odaie. M-am
dus direct la bucătărioară şi m-am oprit brusc după câţiva paşi. Era ceva în
neregulă. Plutea ceva în aer, un miros. Jaluzelele erau lăsate, iar razele
felinarelor de pe stradă se strecurau pe la margini, luminând vag încăperea. Am
rămas pe loc şi-am ascultat. Mirosul din aer era un parfum, un parfum greu şi
greţos.
Nu se auzea niciun zgomot, absolut niciunul.
Apoi ochii mi s-au obişnuit cu întunericul şi-am văzut ceva pe jos, în faţa
mea, un lucru care n-ar fi trebuit să fie acolo. M-am dat înapoi, am apăsat
comutatorul cu degetul mare şi-am aprins lumina.
Patul era desfăcut. Cineva chicotea în el. Pe
pernă era înfundat un cap blond. Două braţe goale se încrucişară, iar mâinile
care le aparţineau stăteau încleştate pe creştetul capului blond. Carmen Sternwood
zăcea pe spate, în patul meu, chicotind la mine. Buclele blonde se răsfiraseră
pe pernă, ca şi cum ar fi fost aşezate de o mână abilă şi artificială. Ochii ei
de culoarea gresiei mă priveau furiş, lăsându-mi sentimentul, ca de obicei, că
mă spionează din dosul unui revolver. Zâmbi. Dinţii ei mici şi ascuţiţi
sclipiră.
— Nu-i aşa că sunt şmecheră?
zise ea.
— Ca un filipinez sâmbătă
seara, i-am răspuns brutal.
M-am apropiat de o lampă, cu picior, am tras
de cordon ca s-o aprind, m-am întors, am stins lumina din plafon, şi-am
traversat camera spre eşichierul aşezat pe o masă de joc sub lampa cu picior.
Pe tabla de şah era o problemă, mat în şase mişcări. N-am putut-o rezolva, la
fel ca multe dintre problemele mele. Am întins mâna şi-am mutat un cal, apoi
mi-am scos pălăria şi haina şi le-am aruncat unde-am apucat. În tot acest timp
chicotelile dulci au continuat să se audă din pat, ducându-mă cu gândul la
şobolanii din dosul lambriurilor dintr-o casă veche.
— Pun rămăşag că n-ai să
ghiceşti cum am intrat.
Am scos o ţigară şi m-am uitat la fată cu o
privire rece.
— Pun rămăşag c-am să
ghicesc. Ai intrat prin gaura cheii, ca Peter Pan.
—
Cine-i ăsta?
—
Ah, un tip pe care l-am cunoscut la sala de
biliard.
Chicoti:
—
Eşti şmecher, nu?
Am început să spun:
— În ce priveşte, degetul
mare... dar mi-o luă înainte. N-a mai trebuit să-i amintesc. Şi-a tras mâna
dreaptă de pe cap şi a început să-şi sugă degetul mare şi să mă privească cu
ochi foarte rotunzi şi obraznici.
— Sunt complet dezbrăcată, îmi
spuse după ce-am fumat şi m-am uitat fix la ea un minut.
— Dumnezeule, am răspuns, îmi
umbla fraza prin minte. Tocmai bâjbâiam după ea. Aproape că-mi şi amintisem, când
ai vorbit. Într-o clipă aş fi spus: „Pun rămăşag că eşti complet dezbrăcată”.
Eu mă culc în pat întotdeauna cu galoşii, în cazul că mă trezesc cu mustrări de
conştiinţă şi trebuie să fug de ele.
— Eşti şmecher.
Îşi rostogoli niţel capul, jucăuş.
Apoi îşi scoase mâna stângă de sub cap, apucă păturile, se opri cu un gest
dramatic şi le zvârli la o parte. Era într-adevăr goală. Zăcea pe pat în lumina
lămpii, goală şi strălucitoare ca o perlă. Fetele din familia Sternwood mă
atacau amândouă în aceeaşi seară.
Am înlăturat un fir de tutun de pe marginea
buzei inferioare.
— Ce frumos, i-am spus. Dar am
mai văzut asta. Ţii minte? Eu sunt tipul care te găseşte mereu goală.
Chicoti din nou şi se acoperi la loc.
— Foarte bine, spune-mi cum ai intrat? am întrebat-o.
— Mi-a dat drumul
administratorul. I-am arătat cartea ta de vizită. Am furat-o de la Vivian. I-am
spus că mi-ai cerut să vin aici şi să te aştept. Am fost... am fost misterioasă.
Radia de fericire.
— Artistic lucrat. Aşa sunt
administratorii. Acum fiindcă mi-ai spus cum ai intrat, spune-mi şi cum ai să
ieşi.
Chicoti:
— Nu plec... nu aşa curând...
Îmi place aici. Eşti şmecher.
—
Ascultă, i-am spus, şi-am îndreptat vârful
ţigării spre ea. Nu mă face să te îmbrac din nou. Sunt obosit. Apreciez ce-mi
oferi. Dar e mai mult decât pot primi. Doghouse Reilly nu dezamăgeşte niciodată
un prieten. Sunt prietenul tău. N-am să te dezamăgesc... în ciuda ta. Noi doi
trebuie să fim mai departe prieteni, dar n-ai ales calea cea bună. Vrei să te
îmbraci acum ca o fetiţă cuminte?
Clătină capul în semn de refuz.
— Ascultă, am continuat, de
fapt nici nu-ţi plac. Îmi arăţi doar cât poţi fi de obraznică. Dar nu-i nevoie
să-mi arăţi. O ştiam dinainte. Eu sunt tipul care te-a găsit...
— Stinge lumina, chicoti ea.
Am aruncat ţigara jos şi-am călcat-o. Am scos
batista şi mi-am şters palmele. Am mai încercat o dată:
— Să nu crezi că-i din cauza
vecinilor. Nici nu le pasă. Sunt o mulţime de dame în orice bloc cu apartamente
de închiriat, iar una în plus n-o să compromită clădirea. E doar o chestiune de
mândrie profesională. Pricepi: mândrie profesională. Lucrez pentru tatăl tău. E
un om bolnav, foarte debil, lipsit complet de apărare. Într-un fel, are
încredere în mine că n-am să profit de pe urma lui. Vrei, te rog, să te
îmbraci, Carmen?
— Nu te cheamă Doghouse
Reilly, zise ea. Eşti Philip Marlowe. Nu mă duci pe mine.
M-am uitat în jos la tabla de şah. Mişcarea
cu calul era greşită. L-am pus la loc. Caii n-aveau niciun sens în jocul ăsta.
Nu era un joc pentru cai.
M-am uitat din nou la ea. Stătea acum
liniştită, cu faţa palidă proiectată pe pernă, cu ochii mari, întunecaţi şi goi
ca nişte hârdaie cu apă de ploaie în timpul unei secete. Una din mâinile ei cu
cinci degete şi fără deget mare, trăgea nervoasă de cuvertură. În fundul
sufletului îi mijea o umbră vagă de îndoială. Nu-şi dădea încă seama de ea. E
aşa de complicat pentru femei – chiar pentruu cele cumsecade - să înţeleagă că
trupurile lor nu sunt irezistibile.
— Mă duc până în bucătărie
să-mi amestec o băutură, i-am spus. Vrei şi tu una?
— Cu plăcere.
Ochii întunecaţi, tăcuţi şi stupefiaţi mă
fixau solemn, îndoiala crescând în ei, strecurându-se pe tăcute, ca o pisică ce
se furişează prin iarba înaltă dând târcoale unui pui de mierlă.
— Dacă te îmbraci până mă
întorc, îţi dau băutura. Ne-am înţeles?
Dinţii i se desfăcură şi printre buze ieşi un
şuierat uşor. Nu mi-a răspuns. M-am dus în bucătărie, am scos nişte whisky şi
sifon şi-am amestecat două băuturi cu gheaţă. N-aveam nimic într-adevăr excitant
de băut, cum ar fi nitroglicerină sau răsuflare de tigru distilată. Nu coborâse
din pat când m-am întors cu băuturile. Şuieratul încetase. Ochii deveniseră din
nou opaci. Buzele începură să-mi zâmbească. Apoi se ridică brusc în capul
oaselor, aruncă de pe ea toate cuverturile şi întinse mâna:
— Dă-mi paharul.
— Numai după ce te îmbraci.
Nu înainte de-a te îmbrăca.
Am aşezat cele două pahare pe masa de jucat
cărţi, am luat loc pe un scaun şi mi-am aprins o nouă ţigară.
— Hai, dă-i drumul. Nu mă uit
la tine.
Am schimbat direcţia privirii. Apoi, deodată,
am remarcat şuieratul brusc şi violent. M-a făcut să tresar şi să mă uit iarăşi
la ea. Stătea goală, nemişcată, sprijinită în mâini, cu gura întredeschisă, cu
faţa ca un os curăţat de carne. Şuieratul îi izbucnea dintre buze, de parcă
nu-şi dădea seama de el. În fundul ochilor, deşi inexpresivi, îi sclipea ceva
cum nu mai văzusem niciodată în privirea unei femei.
Apoi buzele se deschiseră foarte încet şi cu
grijă, ca nişte buze artificiale manevrate cu arcuri.
Mă înjură grosolan.
Nu mi-a păsat. Nu mi-a păsat ce mi-a spus,
cum nu-mi pasă indiferent de cine mă înjură. Dar trebuia să locuiesc în acea
cameră. Era tot ce aveam ca locuinţă. Tot se ce afla înăuntru îmi aparţinea,
era legat de mine, de trecutul meu, de tot ce ţine locul unei familii. Câteva
lucruri: mai multe cărţi, tablouri, radio, jocul de şah, scrisori vechi, astfel
de fleacuri. Nimica toată. Aşa cum erau însă, reprezentau toate amintirile
mele.
N-o mai puteam suporta în acea cameră. Înjurăturile
n-au făcut decât să mi-o reamintească. I-am spus grijuliu:
— Îţi dau trei minute ca să te
îmbraci şi să ieşi. Dacă n-ai ieşit până atunci, te-arunc afară cu forţa. Aşa
cum eşti, goală. Şi-am să-ţi arunc şi hainele după tine în hol. Hai, dă-i
drumul.
Dinţii îi clănţăniră iar şuieratul se înteţi
şi deveni animalic. Puse picioarele pe duşumea şi întinse mâna după hainele ei
care se aflau pe un scaun lângă pat. Se îmbrăcă. Am urmărit-o. Se îmbrăca cu
degete neîndemânatice şi rigide – pentru o femeie – dar totuşi destul de
repede. A fost gata în mai puţin de două minute. Am cronometrat-o.
Rămase lângă pat, cu poşeta verde lipită de
paltonul cu guler de blană. Purta o pălărie verde, ştrengărească, aşezată
strâmb pe cap. Rămase o clipă pe loc şi şuieră la mine, cu faţa însă
asemănătoare unui os curăţat de toată carnea, cu ochii încă goi, şi totuşi
plini de un fel de emoţie ca de junglă. Apoi păşi repede spre uşă, o deschise
şi ieşi fără să vorbească, fără să privească înapoi. Am auzit cum intră în funcţiune
liftul şi cum coboară.
M-am îndreptat spre fereastră, am tras
jaluzelele şi-am deschis larg ferestrele. Aerul nopţii pătrunse cu un fel de
miros stătut, amintind de benzină arsă şi de străzile oraşului. Am întins mâna
după pahar şi-am băut încet. Dedesubt, uşa clădirii se închise singură. Pe
caldarâmul liniştit răsunară paşi. Nu departe, porni o maşină. Ţâşni în noapte
cu un scrâşnet fioros de schimbare de viteze. M-am întors la pat şi l-am
privit. Pe pernă se mai vedea încă urma capului ei, iar pe cearceafuri cea a
trupului mic şi corupt.
Am
pus jos paharul şi-am aruncat aşternuturile cu sălbăticie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu