Asupra tristeții
Dacă melancolia este o stare de reverie, difuză şi
vagă ce nu atinge niciodată o adîncime şi o concentrare intensă, tristeţea,
dimpotrivă, prezintă o seriozitate închisă şi o interiorizare dureroasă. Poţi
fi trist în orice loc; dar într-un plan închis, tristeţea cîştigă în
intensitate, precum într-unul deschis melancolia creşte. Caracterul de
concentrare al tristeţii rezultă din faptul că ea se naşte aproape totdeauna
dintr-un motiv determinat, pe cînd în melancolie nimeni nu are precizat în
conştiinţă un determinant exterior. Ştiu de ce sunt trist, dar nu ştiu de ce sunt
melancolic.
Stările melancolice durează mult, fără să atingă o intensitate
particulară. Or, durata lor fiind mare, şterge din conştiinţă orice motiv
iniţial, prezent în tristeţe, care nu durează
mult, dar atinge o tensiune intimă şi închisă, ce niciodată nu va exploda, ci
se va stinge în propria fiinţă. Nici melancolia şi nici tristeţea nu explodează,
nu irită pe om pînă acolo încît să zguduie elementele fiinţei. Nu este
caracteristic că se vorbeşte de un oftat, de un suspin, de tristeţe, dar
niciodată de un strigăt de tristeţe? Ea nu e o stare debordantă, ci una care se
stinge şi moare. Pentru nota diferenţială a tristeţii este extrem de
semnificativă apariţia ei atît de frecventă după marile satisfaceri şi
împliniri vitale. De ce actului sexual îi urmează tristeţea, de ce după o beţie
formidabilă sau după un paroxism dionisiac eşti trist? De ce manie bucurii aduc
tristeţea? Fiindcă odată cu elanul consumat în aceste excese mai rămîne numai
senzaţia ireparabilului şi sentimentul părăsirii şi al pierderii, care ating o
intensitate în ordinea negativă dintre cele mai puternice. Eşti trist după
satisfacerile sexuale şi dionisiace, deoarece în loc să ai sentimentul unui
cîştig, îl al pe acela al unei pierderi. Tristeţea apare după toate fenomenele
prin care viaţa pierde din ea însăşi. Intensitatea ei este echivalentă pierderilor.
Astfel fenomenul morţii provoacă cea mai mare tristeţe. Si nu este ievelator
pentru diferenţa dintre melancolie și tristeţe faptul că niciodată o înmormîntare
nu poate fi numită melancolică? Tristeţea nu are niciun caracter estetic, caracter
ce nu lipseşte decît rar melancoliei. Este interesant de urmărit cum domeniul
esteticului se îngustează din ce te apropii de experienţe şi de realităţi
serioase, care au un caracter de răscruce sau de definitivat. Moartea este
negaţia totală a esteticului, ca şi suferinţa sau tristeţea. Moartea şi
frumuseţea! Două noţiuni care se resping în mod absolut. Căci nu cunosc nimic
mai scîrbos decît moartea, nimic mai grav şi mai sinistru! Cum au putut fi
poeţi care să găsească moartea frumoasă, această supremă negativitate care nu
poate îmbrăca nici haina grotescului. Moartea este suprema realitate în
ordinea negativă. Ironia este că te temi de ea, cu atît mai mult cu cît o
admiri. Şi trebuie să spun că negativitatea morţii îmi inspiră admiraţie. Dar
este singurul lucru pe care-l pot admira, fără să-l iubesc. Grandoarea şi
infinitatea morţii mi se impun. Dar disperarea mea e atît de mare încît n-am
nici speranţa morţii. Cum aş putea-o deci
iubi? Despre moarte nu se poate scrie decît în contradicţii absolute. Cine va
spune că are o idee precisă despre moarte dovedeşte că nici nu o presimte,
deşi o poartă în el. Şi fiecare om poartă nu numai viaţa, dar şi moartea sa. Viaţa nu este decît o îndelungă
agonie.
Tristeţea îmi pare a reflecta ceva din această agonie. Şi nu sunt
crispările tristeţii reflexe agonice? Orice om cu adevărat trist în momente de
mare intensitate a tristeţii păstrează în fizionomia lui crispări ce se
adîncesc pînă în esenţa fiinţei. Aceste crispări, negaţii evidente ale
frumuseţii, dovedesc atîta părăsire şi sîngurătate încît te întrebi dacă
fizionomia tristeţii nu este o formă de obiectivare a morții în viaţă.
Profunzimea impresionantă şi gravitatea solemnă ce se degajează din această
fizionomie a tristeţii rezultă din faptul că acele riduri se adîncesc atît de
tare, încît creşterea lor în adîncime devine un simbol pentru tulburarea şi infinita
noastră dramă lăuntrică. Faţa omului în tristeţe dovedeşte atîta interioritate,
încît exteriorul face direct accesibil interiorul. (Fenomene care se petrec şi
în marile bucurii.) Tristeţea face misterul accesibil. Dar misterul tristeţii
este atît de inepuizabil şi de bogat, încît tristeţea nu încetează niciodată de
a fi enigmatică. Dacă există o scară a misterelor, atunci tristeţea intră în categoria
misterelor infinite, care nu încetează niciodată de a se arăta, fiindcă sunt
inepuizabile. Şi orice mister adevărat este inepuizabil.
***
Este o constatare pe care spre regretul meu o verific
în fiecare clipă: nu pot fi fericiţi decît oamenii care nu gîndesc nimic, adică
aceia care gîndesc numai cît trebuie vieţii. Căci a gîndi numai cît trebuie
vieţii nu înseamnă a gîndi. Adevărata gîndire seamănă unui demon care tulbură
sursele vieţii sau unei maladii ce afectează rădăcinile acestei vieţi. A gîndi
în fiecare clipă, şi a-ţi pune probleme capitale la tot pasul, a avea permanent
în conştiinţă îndoiala asupra propriului tău destin, a simţi oboseala de a
trăi, a fi obosit de gînduri şi de existenţa ta pînă dincolo de orice
rezistență, a lăsa o dîră de sînge şi de fum după tine, ca simboluri ale dramei
şi ale morţii fiinţei tale, înseamnă a fi nefericit în aşa măsură, încît ţi-e
scîrbă de tot fenomenul acesta al gîndirii și te întrebi dacă reflexivitatea nu
e o pacoste pe capul omului. Multe sunt de regretat în lumea în care n-ar trebui
să regret nimic. Şi mă întreb: merită lumea aceasta regretul meu?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu