marți, 13 august 2013

Disperarile tanarului Cioran (7)

Asupra tristeții
Dacă melancolia este o stare de reverie, di­fuză şi vagă ce nu atinge niciodată o adîncime şi o concentrare intensă, tristeţea, dimpotrivă, prezintă o seriozitate închisă şi o interiorizare dureroasă. Poţi fi trist în orice loc; dar într-un plan închis, tristeţea cîştigă în intensitate, precum într-unul deschis melancolia creşte. Carac­terul de concentrare al tristeţii rezultă din fap­tul că ea se naşte aproape totdeauna dintr-un motiv determinat, pe cînd în melancolie nimeni nu are precizat în conştiinţă un determinant ex­terior. Ştiu de ce sunt trist, dar nu ştiu de ce sunt melancolic. 
Stările melancolice durează mult, fără să atingă o intensitate particulară. Or, durata lor fiind mare, şterge din conştiinţă orice motiv iniţial, prezent în tristeţe, care nu durează mult, dar atinge o tensiune intimă şi închisă, ce niciodată nu va exploda, ci se va stinge în propria fiinţă. Nici melancolia şi nici tristeţea nu explodează, nu irită pe om pînă acolo încît să zguduie elementele fiinţei. Nu este caracteristic că se vorbeşte de un oftat, de un suspin, de tristeţe, dar niciodată de un strigăt de tristeţe? Ea nu e o stare debordantă, ci una care se stinge şi moare. Pentru nota diferenţială a tristeţii este extrem de semnificativă apariţia ei atît de frecventă după marile satisfaceri şi împliniri vitale. De ce actului sexual îi urmează tristeţea, de ce după o beţie formidabilă sau după un paroxism dionisiac eşti trist? De ce manie bucurii aduc tristeţea? Fiindcă odată cu elanul consumat în aceste excese mai rămîne numai senzaţia ireparabilului şi sentimentul părăsirii şi al pierderii, care ating o intensitate în ordinea negativă dintre cele mai puternice. Eşti trist după satisfacerile sexuale şi dionisiace, deoarece în loc să ai sentimentul unui cîştig, îl al pe acela al unei pierderi. Tristeţea apare după toate fenomenele prin care viaţa pierde din ea însăşi. Intensitatea ei este echivalentă pierderi­lor. Astfel fenomenul morţii provoacă cea mai mare tristeţe. Si nu este ievelator pentru di­ferenţa dintre melancolie și tristeţe faptul că niciodată o înmormîntare nu poate fi numită melancolică? Tristeţea nu are niciun caracter estetic, caracter ce nu lipseşte decît rar melan­coliei. Este interesant de urmărit cum domeniul esteticului se îngustează din ce te apropii de experienţe şi de realităţi serioase, care au un caracter de răscruce sau de definitivat. Moartea este negaţia totală a esteticului, ca şi suferinţa sau tristeţea. Moartea şi frumuseţea! Două no­ţiuni care se resping în mod absolut. Căci nu cunosc nimic mai scîrbos decît moartea, nimic mai grav şi mai sinistru! Cum au putut fi poeţi care să găsească moartea frumoasă, această su­premă negativitate care nu poate îmbrăca nici haina grotescului. Moartea este suprema reali­tate în ordinea negativă. Ironia este că te temi de ea, cu atît mai mult cu cît o admiri. Şi tre­buie să spun că negativitatea morţii îmi inspiră admiraţie. Dar este singurul lucru pe care-l pot admira, fără să-l iubesc. Grandoarea şi infinitatea morţii mi se impun. Dar disperarea mea e atît de mare încît n-am nici speranţa morţii. Cum aş putea-o deci iubi? Despre moarte nu se poate scrie decît în contradicţii absolute. Cine va spune că are o idee precisă despre moarte dove­deşte că nici nu o presimte, deşi o poartă în el. Şi fiecare om poartă nu numai viaţa, dar şi moartea sa. Viaţa nu este decît o îndelungă agonie.
Tristeţea îmi pare a reflecta ceva din această agonie. Şi nu sunt crispările tristeţii reflexe agonice? Orice om cu adevărat trist în mo­mente de mare intensitate a tristeţii păstrează în fizionomia lui crispări ce se adîncesc pînă în esenţa fiinţei. Aceste crispări, negaţii evidente ale frumuseţii, dovedesc atîta părăsire şi sîngurătate încît te întrebi dacă fizionomia tristeţii nu este o formă de obiectivare a morții în viaţă. Profunzimea impresionantă şi gravitatea solemnă ce se degajează din această fizionomie a tristeţii rezultă din faptul că acele riduri se adîncesc atît de tare, încît creşterea lor în adîncime devine un simbol pentru tulburarea şi infinita noastră dramă lăuntrică. Faţa omului în tristeţe dovedeşte atîta interioritate, încît exte­riorul face direct accesibil interiorul. (Fenomene care se petrec şi în marile bucurii.) Tristeţea face misterul accesibil. Dar misterul tristeţii este atît de inepuizabil şi de bogat, încît tristeţea nu încetează niciodată de a fi enigmatică. Dacă există o scară a misterelor, atunci tristeţea intră în categoria misterelor infinite, care nu încetează niciodată de a se arăta, fiindcă sunt inepuizabile. Şi orice mister adevărat este in­epuizabil.
***
Este o constatare pe care spre regretul meu o verific în fiecare clipă: nu pot fi fericiţi decît oamenii care nu gîndesc nimic, adică aceia care gîndesc numai cît trebuie vieţii. Căci a gîndi numai cît trebuie vieţii nu înseamnă a gîndi. Adevărata gîndire seamănă unui demon care tulbură sursele vieţii sau unei maladii ce afec­tează rădăcinile acestei vieţi. A gîndi în fiecare clipă, şi a-ţi pune probleme capitale la tot pasul, a avea permanent în conştiinţă îndoiala asupra propriului tău destin, a simţi oboseala de a trăi, a fi obosit de gînduri şi de existenţa ta pînă dincolo de orice rezistență, a lăsa o dîră de sînge şi de fum după tine, ca simboluri ale dra­mei şi ale morţii fiinţei tale, înseamnă a fi nefericit în aşa măsură, încît ţi-e scîrbă de tot fenomenul acesta al gîndirii și te întrebi dacă reflexivitatea nu e o pacoste pe capul omului. Multe sunt de regretat în lumea în care n-ar trebui să regret nimic. Şi mă întreb: merită lumea aceasta regretul meu?


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

După mine!