Duhul fericirii

„Vântul suflă unde voieşte şi tu auzi glasul lui, dar nu ştii de unde vine, nici încotro se duce” zice Cristos în evanghelia lui Ioan. La fel e şi cu fericirea: nu ştii când vine, nici unde dispare. Când o prinzi, trebuie s-o trăieşti la maxim, poate că nu te mai întâlneşti cu ea atât de curând.
Eu, unul, sunt vizitat rar de duhul fericirii, care suflă şi el unde voieşte, precum vântul. Când lipseşte multă vreme, mă gândesc că nu am niciun rost pe pământ. Mă văd ca pe o fiinţă demnă de tot dispreţul şi mă întreb dacă n-ar fi mai bine să dispar.

În seara asta, duhul m-a vizitat din nou. De necrezut în ce forme poate să apară, dar până la urmă ce importanţă are asta?

Afară coborâse întunericul, iar eu stăteam şi citeam în sufragerie. Maria se culcase în dormitorul ei, obosită după drumul cel lung Timişoara-Hanovra de ieri. Cindy, ca niciodată, dormea la picioarele Mariei, făcută covrig.

Am băut, cu sorbituri mici, un pahar de vin roşu de Recaş, apoi l-am umplut pe al doilea. Am intrat tiptil să văd ce face fetiţa mea, apoi am dat să ies. Dinspre pat am auzit o voce: „tataaaaa, mi-e foame”. Am răspuns: „imediat îţi pun ceva să mănânci, scumpa lui tata” şi m-am dus către bucătărie. Până să ajung, m-a învăluit duhul fericirii. Şi mi-am spus: „Cum poţi, nebunule, să afirmi că n-ai niciun rost pe pământ? Ce vrei mai mult decât clipa asta? Ce rost mai mare vrei decât să fii acolo atunci când fetiţa ta se ridică din aşternut, poate îngrijorată de fantasmele nopţii, şi, văzând că eşti lângă ea, că răspunzi imediat ce te strigă, simte acea siguranţă pe care numai părinţii pot să le-o dea copiilor, siguranţa că nimic rău nu li se poate întâmpla? Ce vrei, nebunule, mai mult de-atât?”