Poveste fără morală

A fost odată o fetiţă pe nume Alicia, care avea un căţel pe nume Raf. Era un căţel de rasă, prietenos şi jucăuş, iar Alicia îl iubea foarte mult. Părinţii fetiţei plecau adeseori de-acasă, şi în timpul cât ei lipseau, Alicia rămânea cu Buni şi cu Raf. Pentru că Buni era tare bătrână şi nu putea să se descurce cu Raf, care trăgea de lesă cât putea el de tare, căţelul era scos la plimbare ba de câte un vecin binevoitor, ba de o nepoată a lui Buni care locuia în acelaşi bloc. De multe ori, însă, nemulțumită de felul în care ceilalți se achitau de sarcină, Buni lua lesa şi meargea afară cu Raf, cu toate că mama Aliciei, Amelia, o rugase mult să nu mai facă astfel de lucruri. Dar Buni era o persoană care nu ţinea cont de nimeni şi făcea lucrurile numai şi numai după cum credea că e mai bine, aşa că ieşea în continuare cu Raf.

Într-o vreme, Raf a prins gustul săritului la maşini. Când era scos la plimbare pe trotuarul din faţa blocului, cum auzea o maşină, cum se repezea la ea, lătrând furios. În acele momente era nevoie de o mână foarte sigură care să ţină lesa, altfel s-ar fi putut întâmpla un accident tragic.
Raf trecuse binişor de doi ani când, într-o zi, Buni s-a apucat iarăşi să-l scoată la plimbare, fără să ţină seama de rugăminţile Ameliei. S-a dus printre blocuri şi, pe una dintre străduţele de-acolo, Raf a sărit direct în faţa unei maşini, a fost călcat şi a murit. Părinţii Aliciei au hotărât să nu-i spună fetiţei ce s-a întâmplat, aşa că au anunţat-o că Buni l-a scăpat pe Raf şi el a fugit.
Alicia a plâns zile întregi. Împreună cu tatăl ei a căutat căţelul prin cartier. Au pus anunţuri pe stâlpi, prin care ofereau recompensă. Dar desigur că nimeni nu l-a mai adus înapoi pe Raf.
După un timp, Alicia a primit în dar un căţel nou, din aceeaşi rasă cu Raf. I-a pus numele Raf 2, însă a renunţat rapid la acel 2 nepotrivit şi toată lumea a început să-l strige Raf. După vreun an, nimeni nu mai vorbea despre primul Raf, dar Alicia se gândea la el destul de des şi uneori încă îi mai dădeau lacrimile.
Timpul a trecut, Raf a crescut, Buni a îmbătrânit şi mai mult şi a început să se mişte tot mai greu. Alicia, împreună cu părinţii ei, s-a mutat într-o casă cu curte. Acolo, Raf putea să iasă când dorea el, să alerge şi să latre la gard când vedea, printre scânduri, cum trec oameni cu câini în lesă.
La un moment dat, Alicia a spus că îşi doreşte încă un căţel, o fetiţă, care să fie prietenă lui Raf. Şi aşa a apărut Lonza, mică şi drăguţă, din aceeaşi rasă cu Raf. N-a trecut mult şi cei doi au devenit prieteni nedespărţiţi. Lonza a crescut şi, când a intrat în călduri, părinţii Aliciei au trimis-o, împreună cu Alicia, la Buni. Era vacanţă, aşa că două săptămâni la Buni nu puteau fi decât o plăcere pentru Alicia. Fetiţa crescuse, devenise mult mai responsabilă decât pe vremea primului Raf, aşa că-şi luase angajamentul să aibă grijă de Lonza şi s-o ducă la plimbare de trei ori pe zi.
Când fetiţa a ajuns la Buni, a găsit-o într-o stare nu tocmai grozavă: avea un ochi pe jumătate închis şi tâmpla învineţită în urma unei căzături pe stradă. O mână aproape că nu o putuse folosi în urma loviturii, dar când au sosit Alicia şi Lonza, durerile îi trecuseră, aşa că putea face tot felul de bunătăţi din cele care-i plăceau fetiţei.

După câteva zile, când Alicia s-a trezit din somn într-o dimineaţă, a auzit uşa de la intrare şi s-a dus să vadă cine e acolo. Mare i-a fost surpriză când a văzut-o pe Buni venind de-afară cu Lonza. I-a dat telefon Ameliei şi i-a spus ce a văzut. Amelia a sunat-o pe Buni şi a rugat-o din nou, cu cerul şi cu pământul, să nu mai iasă cu Lonza, pentru că nu se ştie ce se poate întâmpla. Buni a zis „da, da, bine, nu mai ies”, dar fiind o persoană care nu ţinea seama de nimeni şi de nimic, ci numai de ce credea ea că e bine, a ieşit din nou, chiar a doua zi. Alicia, văzând ce se întâmplă, a ascuns lesa, aşa că Buni n-a mai putut să iasă cu Lonza. Şi de aici au apărut nemulţumirile. Buni a fost foarte supărată că nu mai poate să facă ce doreşte, aşa încât a început să descopere tot felul de greşeli în felul în care Alicia se ocupa de Lonza. Ba că nu o ţine destul afară, ba că nu se duce cu ea decât într-un singur loc, ba că se scoală prea târziu şi nu scoate căţeluşa la timp. După câteva zile a început s-o trimită pe Alicia afară cu Lonza mult după lăsarea întunericului. Fetiţei îi era frică să meargă noaptea singură afară. Se ducea totuşi, însă mergea numai până lângă scara blocului şi nu stătea decât un minut, aşa că într-una din seri Lonza a făcut pipi în baie după ce s-a întors de-afară. Ăsta a fost motiv că Buni să-i reproşeze din nou Aliciei că nu face lucrurile cum trebuie şi că nu e responsabilă. Alicia, aproape plângând, i-a spus: „Buni, nu-ţi dau lesa, ştii că ai căzut pe stradă şi mai ştii foarte bine că l-ai pierdut pe primul Raf. Eu nu vreau s-o pierdem şi pe Lonza din cauza ta”. Şi atunci Buni i-a spus Aliciei aşa: „Dacă vrei să ştii, eu nu l-am pierdut pe Raf. A sărit înaintea maşinii şi a murit”. Alicia a început să plângă şi a plâns şi a plâns, şi atunci Buni i-a mai spus ceva: „Ce tot plângi, după atâţia ani de când a murit Raf!” Alicia a plâns şi mai tare şi s-a ascuns în camera ei.
A doua zi, Alicia a vorbit la telefon, pe rând, cu Amelia şi cu Sebastian, tatăl ei. I-a întrebat de ce au minţit-o, de ce au lăsat-o să creadă că Raf fugise şi că existau şanse să reapară vreodată. Răspunsul lor a fost simplu: „Alicia, erai mică şi n-am vrut să suferi atât de mult. Pe măsură ce creşti, poţi să suporţi mai uşor astfel de lovituri”.
Alicia a înţeles atunci că de-a lungul vremii, atunci când ea credea că toate sunt exact aşa cum se văd, unele evenimente aveau, în realitate, semnificaţii ascunse. Şi-a văzut dintr-odată părinţii în altă lumină: oameni care fac lucruri neştiute, care suportă pentru ea poveri, despre care nu ştie anumite lucruri. A înţeles că oamenii mari pot face uneori lucruri necugetate şi pot fi foarte egoişti. S-a întrebat ce rost a avut că Buni să-i spună că Raf a murit şi a înţeles: nu mai era dispusă să accepte acuzaţia că l-a scăpat din lesă. Buni, care făcea întotdeauna lucrurile cum trebuie, care ştia cu precizie cum şi când trebuie acţionat, care nu accepta niciun sfat de la nimeni, tocmai pusese lucrurile la punct, după ani şi ani: nu, nu greşise în niciun fel, nu-l scăpase pe Raf din lesă, fusese vina lui că a sărit în faţa maşinii. Adevărul era restabilit, nimeni, nici măcar Alicia, nu mai putea din acel moment s-o bănuiască pe Buni că într-un anumit moment al vieţii sale, într-o anumită împrejurare, a făcut ceva greşit.