O poveste a lui Voltaire (9)

Femeia bătută

În calea lui, Zadig se călăuzea dupa stele. Constelaţia Orionului şi strălucitorul Sirius îl îndreptau spre polul lui Canopus. El admira aceste mari globuri de lumină care în ochii noştri nu par decât nişte slabe scântei, în timp ce pământul, care nu este decât un punct imperceptibil în natură, este socotit de lăcomia noastră drept ceva foarte mare şi foarte ales. Zadig şi-i înfăţişa pe oameni aşa cum sunt într-adevăr, nişte gângănii care se mănâncă unele pe altele pe un strop de noroi. Această imagine adevărată îi împrăştie durerea, arătându-i nimicnicia fiinţei lui şi a Babilonului.

    Sufletul lui se avânta în infinit şi contempla, desprins de simţuri, orânduirea statornică a lumii. Dar după aceea, când întors în sine însuşi se gândea că poate Astarte a murit din pricina lui, lumea îi pierea din faţa ochilor şi nu mai vedea în natura întreagă decât pe Astarte moartă şi pe Zadig nenorocit.

În prada acestui flux şi reflux de filosofie sublimă şi de durere copleşitoare, Zadig se apropie de hotarele Egiptului. Slujitorul plecase înainte să-i caute o locuinţă în cel dintâi târg întâlnit. Zadig se plimba prin grădinile de la marginea târgului. Nu departe de drum, el văzu o femeie care plângea, chemând în ajutor cerul şi pământul, şi un bărbat care o urmărea. Bărbatul o ajunse din urmă şi ea se aruncă la pământ în fata lui şi îi îmbrăţişâ genunchii. Bărbatul o lovea şi o ocăra.

Zadig înţelese după furia egipteanului şi după felul cum se tot ruga femeia s-o ierte ea el era gelos, şi ea necredincioasă. Dar când se uită mai bine la femeia aceea, care era tulburător de frumoasă şi care chiar semăna puţin cu nenorocita Astarte, se simţi cuprins de milă faţă de dânsa şi de groază faţă de egiptean.

— Ajută-mă, strigă ea, plângând, către Zadig; scapă-mă din mâinile acestui barbar, scapă-mi viaţa!

La strigătele ei, Zadig se repezi între ea şi acel barbar. Cunoştea puţin limba egipteană. Îi spuse în această limbă:

— Dacă ai cât de puţină omenie, te rog respecţi frumuseţea şi slăbiciunea. Poţi oare să batjocoreşti astfel această minune a naturii care e la picioarele tale şi care nu are decât lacrimi ca să se apere?

— Aha! spuse furiosul; aşadar şi tu o iubeşti! Atunci pe tine am să mă răzbun!

Spunând acestea, egipteanul lăsă femeia, pe care o ținea cu o mână de păr şi, apucându-şi suliţa, vru să-l străpungă pe Zadig. Acesta, care era cu mintea limpede, se feri lesne de lovitura furiosului. Apucă suliţa aproape de fierul din vârf. Unul vrea s-o tină, celalalt s-o smulgă. Suliţa se frânge în mâinile lor. Egipteanul trage sabia; Zadig o trage şi el pe a lui. Se reped unul asupra altuia. Unul dă zeci de lovituri repezi, celălalt se fereşte cu meşteşug. Doamna şade pe iarbă, își potriveşte părul şi se uită la dânşii. Egipteanul era mai voinic decât adversarul lui. Zadig însă era mai dibaci.

Unul se bătea ca un om la care mintea duce braţul şi celălalt ca un apucat ale cărui mişcări erau conduse, la întâmplare, de o mânie oarbă. Zadig, cu o lovitură, îi smulge sabia din mână şi, în timp ce egipteanul, tot mai furios, vrea să se arunce asupra lui, îl prinde, îl împinge, îl răstoarnă la pământ şi îi pune sabia în piept spunându-i că-i dăruieşte viaţa. Egipteanul, ieşit din fire, scoate pumnalul şi-l răneşte pe Zadig exact  în clipa când acesta, învingător, îl ierta. Zadig, indignat, îi vârâ sabia în piept. Egipteanul scoate un ţipăt cumplit şi moare zbătându-se.

Zadig atunci se duse către femeie şi îi spuse respectuos:

— M-a silit să-l ucid. Te-am răzbunat. Ai scăpat de omul cel mai furios pe care l-am văzut vreodată. Spune-mi acum, doamnă, ce mai doreşti de la mine?

— Doresc să mori, ticălosule, îi răspunse ea, să mori! Mi-ai omorât iubitul; dac-aş putea, ti-aş rupe inima în bucăţi!

— Ciudat iubit ai mai avut, femeie, îi răspunse Zadig. Te bătea cât putea, iar pe mine a vrut să mă omoare pentru că m-ai rugat să-ţi vin în ajutor.

— Aş vrea să mă mai bată şi acum, spuse doamna țipând. Meritam să fiu bătută fiindcă îl făcusem gelos. Mai bine m-ar mai bate şi acum şi mai bine ai fi tu în locul lui!

Zadig, mai uluit şi mai mânios decât fusese vreodată în viaţa, îi spuse:

— Cucoană, pe cât eşti de frumoasa, tot pe atâta eşti de smintită; ai merita să te bat şi eu dar n-am să mă ostenesc să fac asta.

Şi Zadig se sui pe cămilă şi porni spre târg. Abia făcuse câţiva paşi şi întoarse capul la zgomotul pe care-l făceau patru curieri din Babilon. Veneau în goana cailor. Unul din ei, văzând-o pe femeie, strigă:

— Ea este! E aşa cum ne-a fost zugrăvită.

Nu se uitară la mort şi puseră repede mâna pe femeie. Ea striga întruna către Zadig:

— Mai vino-mi în ajutor încă odată, străinule mărinimos! Îţi cer iertare că te-am ocărât; vină-mi în ajutor şi am să fiu a ta până la moarte.

Dar Zadig nu mai avea poftă să se bată pentru dânsa.

— Degeaba, răspunse el, pe mine nu mă mai prinzi!

De altfel era şi rănit, sângele îi curgea, avea nevoie de ajutor. Şi sosirea celor patru babilonieni, trimişi fără îndoială de regele Moabdar, îl umplea de nelinişte. Se grăbi să intre în târg, fără să înţeleagă de ce patru ştafete din Babilon au venit s-o prindă pe egipteancă, dar şi mirat de firea acestei femei.

Cap8