luni, 12 august 2013

In casa bunicilor (15)

Popa Pădure
— În Iordan botezându-te tu, Doamne...
S-a întunecat antretul, de mătăhălos ce-i popa Pădure venit la bunici cu zi-ntâi.
Popa Pădure ar putea fi popă şi la urşi: la cei negri. Zbârnâie ca furtuna glasul lui de bas, în stare să cutremure şi o mitropolie.
Dascălul e un fel de ţâr holbat lângă mâna popii. Şi el are nasul roş.
          Nu numai ochii şi urechea au aflat năprasnic c-a venit popa Pădure, dar şi nasul. Parcă s-au descărcat poloboace cu vin în casa bunicilor, parcă au trecut recruţi în marş prin odăile mo­tanului.
La picioarele cu cizme ale cuvioşiei-sale s-au făcut două băl­toace mari, şi mai încolo alte două mai sfioase, căci şi apele ceru­lui ştiu că una-i popa Pădure şi alta dascălul Niculae Pupă-Lumânare.
Când aghezmuieşte, popa Pădure parcă dă cu buzduganul în ceva cumplit ca şi cuvioşia-sa. Sar ţăndări pe fruntea bunicilor şi-n ochii nepotului.
— Ai luat-o de dimineaţă, părinţele, — zice bunica venind din cămară cu două păhărele de rachiu.
— Ceasu' cel bun, coană Elencule, — zice părintele dând duşcă aghiazma dimineţii harnice. Nepotu' dumneavoastră — mai zice el cu foc. Să vă trăiască. Bun rachiu. Mă ţine un junghi în şale, coană Elencule.
— Pune pahare, părințele, îl îndeamnă bunica, luându-le pe cele deşertate.
— Îmi pune el Blăgeanu, oftează cuvioşia-sa, cu ochii după sticla cu rachiu.
— Nu-i mai meşteră nevasta lui Blăgeanu, părinţele? îl isco­deşte bunica, aruncându-i nişte ochi.
— Ei, lume ră, coană Elencule. Te potriveşti mata? Da' conu Alecu cum o mai duce cu sănătatea?
După ce plecă popa Pădure, uşa antretului rămâne deschisă, uşa etacului se-nchide, iar Măriuca mătură, şterge şi freacă de zor, în timp ce bunica afumă cu răşină.
— Auzi haram...
— Cu cine-o fi vorbind?
Bunica simte privirea nepotului.
— Păgânule! se oţărăşte ea, de ce n-ai sărutat mâna sfinţiei-sale?
P14


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

După mine!