— În Iordan botezându-te tu, Doamne...
S-a întunecat antretul, de
mătăhălos ce-i popa Pădure venit la bunici cu zi-ntâi.
Popa Pădure ar putea fi popă şi
la urşi: la cei negri. Zbârnâie ca furtuna glasul lui de bas, în stare să
cutremure şi o mitropolie.
Dascălul e un fel de ţâr holbat lângă
mâna popii. Şi el are nasul roş.
Nu numai ochii şi urechea au
aflat năprasnic c-a venit popa Pădure, dar şi nasul. Parcă s-au descărcat poloboace
cu vin în casa bunicilor, parcă au trecut recruţi în marş prin odăile motanului.
La picioarele cu cizme ale
cuvioşiei-sale s-au făcut două băltoace mari, şi mai încolo alte două mai
sfioase, căci şi apele cerului ştiu că una-i popa Pădure şi alta dascălul
Niculae Pupă-Lumânare.
Când aghezmuieşte, popa Pădure
parcă dă cu buzduganul în ceva cumplit ca şi cuvioşia-sa. Sar ţăndări pe
fruntea bunicilor şi-n ochii nepotului.
— Ai luat-o de dimineaţă, părinţele,
— zice bunica venind din cămară cu două păhărele de rachiu.
— Ceasu' cel bun, coană Elencule,
— zice părintele dând duşcă aghiazma dimineţii harnice. Nepotu' dumneavoastră —
mai zice el cu foc. Să vă trăiască. Bun rachiu. Mă ţine un junghi în şale,
coană Elencule.
— Pune pahare, părințele, îl
îndeamnă bunica, luându-le pe cele deşertate.
— Îmi pune el Blăgeanu, oftează
cuvioşia-sa, cu ochii după sticla cu rachiu.
— Nu-i mai meşteră nevasta lui
Blăgeanu, părinţele? îl iscodeşte bunica, aruncându-i nişte ochi.
— Ei, lume ră, coană Elencule. Te
potriveşti mata? Da' conu Alecu cum o mai duce cu sănătatea?
După ce plecă popa Pădure, uşa
antretului rămâne deschisă, uşa etacului se-nchide, iar Măriuca mătură, şterge
şi freacă de zor, în timp ce bunica afumă cu răşină.
— Auzi haram...
— Cu cine-o fi vorbind?
Bunica simte privirea nepotului.
— Păgânule! se oţărăşte ea, de ce
n-ai sărutat mâna sfinţiei-sale?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu