Bunicul face o pasienţă pe
canapea, cu motanul la spate.
Bunica-i prin casă. Aici.
Dincolo. Vine. Pleacă. Face. Drege.
Nici un copil bolnav în pat cu
jucăriile nu-i mai cuminte decât bunicul cu pasienţa şi motanul. Nu se grăbeşte.
A pornit la drum lung, ca ţăranii cu carul cu boi. Îşi potriveşte cărţile una
câte una, le aşază frumos, cu grijă şi evlavie, stă, se uită, se socoate, pune
o carte peste alta, iar poposeşte, se uită la ninsoare — pasienţa albă a
ferestrelor —, se uită peste umăr să vadă ce face motanul — doarme — şi iar
rămâne cu pasienţa. Uneori parcă se supără, abia, o supărare care nu-i un nour,
ci un abur care trece peste faţa lui. Alteori dă din cap, ca şi cum ar spune:
„Te-am prins, hoţomane, aici mi te-ascundeai!" Aşa vorbesc şi copiii când
sînt singuri cu păpuşile lor.
Vine bunica. Îl vede pe bunic. Se
uită la pasienţă, vultureşte.
— Nu aşa, Alecule. Nu vezi mata
ce-ai făcut?
Şi iute-iute, degetele bunicii
descoperă, acoperă, potrivesc, aşază, rânduiesc, combină, dezleagă.
— De-acum te lăs, că nu-mi văd capul
de treabă. Te-am descurcat.
Bunicul nu spune nimic. Dar se
vede bine că amestecul bunicei i-a zăpăcit şi mintea şi bucuria de a se juca
liniştit.
O dată.
De două ori.
De trei ori.
— Mă rog, Elencule.
Bunicul s-a sculat cam roş la
fată. S-a ridicat şi motanul cu coada-n sus.
—... fă mata pasienţa.
— Lasă, Alecule, nu te supăra
mata, că mă duc.
Bunica pleacă. Bunicul rămâne.
— Tare-i uite Elencu! o explică
bunicul către nepot.
Dar nu-şi mai continuă pasienţa.
Stă îngândurat, trăgând cu urechea la zgomotele — cam cu şfici — pe care le
face bunica în cameră.
— Elencu!
Bunica, dintre zgomotele ei, nu
răspunde.
— Elencu, ai să răceşti în
cămară.
Zgomotele continuă.
Bunicul oftează, se uită la
motan, la nepot, la fulgi, stă ce mai stă, şi se duce spre cămară.
— Elencu, — începe bunicul de pe
prag, cu dojana în glas.
Dar bunica nu-i dă timp să
isprăvească.
— Mă rog, Alecule, fă mata
gospodărie, că de pasienţă văd că te-ai săturat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu