Gelsomino in tara mincinosilor(3)

Veţi privi cu Gelsomino cum purcede Pisicuţa Şchioapa, zveltă, din perete

Cel dintîi lucru peste care dădu Gelsomino cînd intră în ţara aceea străină, fu o monedă de argint. Sclipea pe pămînt, lîngă trotuar, la vedere. „Ciudat, gîndi el, că n-a ridicat-o nimeni. Eu nu las să-mi scape prilejul. Cu puţinii mei bani s-a zis de ieri seară, iar azi încă n-am deschis gura, nici măcar să înghit o bucăţică de pîine. Dar mai întîi să întreb dacă banul ăsta nu l-o fi pierdut careva din jur."

Gelsomino se apropie de un pîlc de oameni ce bom­băneau privindu-l, şi le arătă moneda:

— A pierdut cineva dintre dumneavoastră, dom­nilor, banul ăsta? întrebă Gelsomino cu un glas sub­ţirel, ca să nu-i sperie.

— Cară-te de-aici, îi răspunseră ei, şi arată mo­neda asta cît mai puţin cu putinţă, dacă nu-ţi arde de vreo nenorocire.

      —   Vă rog să mă iertaţi, murmură Gelsomino, încurcat. Şi fără să mai stea pe gînduri, se în­dreptă către o prăvălie a cărei firmă făgăduia că are de vînzare „produse alimentare".

În vitrină, însă, în loc de şunci şi de cutii cu mar­meladă, se îngrămădeau caiete, acuarele, sticle cu cerneală.

«Poate c-o fi vreun magazin cu „produse diverse"», își zise Gelsomino și intră totuşi încrezător înăuntru.

—  Bună seara, îl salută el ceremonios pe negustor.

„La drept vorbind, reflectă Gelsomino, nu am au­zit încă bătînd orologiul de amiază. Dar acum nu mai e cazul de mofturi."

Şi cu acelaşi glas subţirel (poate prea răsunător totuşi pentru auzurile obişnuite) se interesă:

—  Aş putea cumpăra nişte pîine?

—   Desigur, dragă domnule. Cîtă doriţi? O sticlă sau două? Roşie sau neagră?

—   Neagră, bineînţeles că nu, răspunse Gelsomino. Dar cum, o vindeţi musai în sticlă?

Negustorul izbucni în rîs:

—  Păi cum altfel aţi vrea s-o vindem? Poate că în țara dumneavoastră s-o fi tăind în felii... Ia uitaţi-vă numai ce bună pîine avem noi!

Şi, spunînd aceasta, îi arătă un dulap cu rafturi pe care, aliniate mai bine decît un batalion de soldaţi, stăteau fel de fel de sticle de cerneală, cu cele mai di­verse culori. De altminteri, în toată prăvălia nu se vedea nimic de mîncare, nicio bucată de brînză, nicio coajă de măr.

„Oare nu e scrîntit? se întrebă în sinea lui Gelsomino. Mai bine ar fi să caut să-i fiu pe plac."

—   E o pîine foarte frumoasă, într-adevăr, răspunse el arătînd o sticlă de cerneală roşie. Şi asta numai aşa, pentru că voia să vadă ce-o să-i răspundă negustorul.

—   Zău, da? zise patronul prăvăliei, radiind de satisfacţie pentru compliment. E cea mai frumoasă pîine verde din cîte s-au pus vreodată în comerţ.

—  Verde?

—  Sigur că da. Iertaţi-mă, poate că dumneavoas­tră nu vedeţi bine?

Gelsomino era sigur că vede o sticlă cu cerneală roşie şi căută să formuleze repede o scuză oarecare, ca să se poată retrage netulburat şi să se ducă în cău­tarea altui negustor, mai puţin nebun. Dar, pe neaş­teptate, îi veni o idee:

—  Ştiţi ce, zise el, voi reveni să cumpăr pîine mai tîrziu. Aţi putea să-mi arătaţi, deocamdată, o prăvă­lie unde se poate cumpăra cerneală de bună calitate?

    — Cum să nu, răspunse prăvăliaşul cu surîsul veş­nic curtenitor. Acolo, peste drum, se află papetăria cu cel mai bun renume din oraş.

Într-adevăr, în vitrina de vizavi erau expuse pîini în forme foarte frumoase, şi plăcinte, şi prăji­turi, şi spaghete, şi macaroane, şi felurimi de brînzeturi, pădure de salamuri, codri de cîrnăciori.

„Tocmai cum bănuiam, îşi zise Gelsomino; pră­văliaşul de adineauri a înnebunit şi numeşte pîinea cerneală, iar cerneala pîine. Aici, peisajul e ceva mai încurajator."

Intră, prin urmare, în magazin şi ceru o jumătate de kilogram de pîine.

—   Pîine? întrebă plin de bunăvoinţă vînzătorul. Să ştiţi că aţi nimerit greşit. Pîinea se vinde acolo, vizavi. Noi vindem numai rechizite.

Şi arătă cu un gest larg, mîndru, al mîinii, toate bunătăţile dumnezeieşti care te momeau să te înfrupţi din ele.

„Am înţeles, cugetă şi conchise Gelsomino, în această ţară trebuie să vorbeşti pe dos. Dacă spui lu­crurilor pe nume, nu eşti înţeles."

—    Daţi-mi atunci o jumătate de kilogram de cer­neală, ceru vînzătorului. Acesta îi cîntări o jumătate de kilogram de pîine şi i-o dădu împachetată după toate regulile.

—    Aş dori şi puţin din acela, cuteză el mai departe, arătînd către o formă de caşcaval, fără să rişte însă a-i da un nume.

—    Puţină gumă de şters? întrebă vînzătorul. Ime­diat, domnule, şi tăie o frumoasă felie de parmezan, o cîntări şi i-o împacheta.

Gelsomino simţi oarecare uşurare şi aruncă pe tejghea moneda de argint găsită cu puţin timp înainte.

Vînzătorul o privi, o examină cîteva minute, dădu cu ea de mai multe ori de tejghea, ca s-o asculte cum sună, o cercetă apoi cu lentila, încercînd chiar s-o strîmbe între dinţi, şi în cele din urmă o înapoie lui Gelsomino într-un fel necuviincios, rostind cu destulă răceală:

—    Îmi pare rău, tinere, că e moneda ta.

—    Cu atît mai bine, surîse Gelsomino, încrezător.

—    Pe dracu', cu atît mai bine. Îţi spun clar că moneda aceasta e bună, numai că eu n-o pot accepta. Dă-ncoa' marfa şi...  Valea! Norocul tău e, băiete, că n-am eu chef să ies în drum şi să chem gardia­nul. Ştii ce-i aşteaptă pe falsificatorii de monede? Închisoarea!

—    Dar eu...

—    Dumneata să nu ridici aşa de mult vocea, că nu vorbeşti cu surzii. Şi, hai, şterge-o, întoarce-te cu o monedă bună, şi cumpărătura aleasă va fi a dumitale. Să ştii că nici nu m-apuc să desfac pachetele. Le pun aici, deoparte. E-n regulă? Bună seara.

Gelsomino îşi băgă un pumn în gură, ca să nu strige. Dar de-a lungul celor cîţiva metri care despăr­ţeau tejgheaua de uşă, între el şi vocea sa avu loc acest foarte scurt dialog:

VOCEA: Vrei să scoţi un „ah" şi să prefaci în cio­buri vitrina?

GELSOMINO: Te rog! De-abia am ajuns în aceas­tă ţară şi toate-mi merg prost.

VOCEA: Totuşi trebuie să mă răcoresc, altfel simt c-am să crăp; tu eşti stăpînul meu, spune-mi tu cum să fac.

GELSOMINO: Ai răbdare să ieşim din prăvălia zăbăucului ăsta. Nu vreau să-l nenorocesc. E ceva în această ţară ce eu încă nu pricep.

VOCEA: Grăbeşte-te, că nu mai pot. Iată, sînt pe punctul să strig... să iasă un prăpăd...

Gelsomino începu să fugă şi coti pe un drum neum­blat, ceva mai larg ca o ulicioară. Acolo, se uită re­pede în jur; nu se vedea nimeni şi-şi scoase pumnul din gură. Atunci lăsă să-i scape primul mic „ah" şi-şi lepădă mînia ce-l cuprinsese.

Un felinar se auzi spărgîndu-se în bucăţi, iar o vază cu flori, stînd în echilibru pe un pervaz, căzu pe caldarîm. Gelsomino suspină:

„Cînd voi avea bani, am să trimit acestui oraş un mandat poştal, ca să plătesc felinarul şi o să dărui altă vază de flori balconului. Altceva nu s-a mai spart oare?"

—   Altceva nimic, îi răspunse — între două încer­cări de tuse — un glăscior subţire-subţirel.

Gelsomino încercă să-şi lămurească al cui e firi­celul de glas şi văzu o pisică sau ceva care, de la depăr­tarea aceea, se putea asemui chiar şi cu o pisică, în întregime roşie, de un roşu ca floarea macului, de un roşu cum e lacul de vopsit; avea numai trei lăbuţe, dar, cel mai ciudat, întreaga arătare era doar contu­rul unei mîţe; ceva asemănător mîzgălelilor pe care copiii le fac pe ziduri.

—   O mîță care vorbeşte? se minună Gelsomino.

—   Recunosc, auzi el atunci, că sînt o mîţă, dar o mîţă oarecum deosebită. De pildă, eu ştiu să scriu şi să citesc. De fapt eu sînt fiica unei crete de şcoală.

—   A cui fiică?

—   M-a desenat pe peretele acela o fată, cu un crîmpei de cretă furată de la şcoală. Şi tocmai cînd era să mă termine de desenat, s-a ivit un gardian şi fata a luat-o la fugă. Aşa m-a făcut numai cu trei labe. De aceea sînt şchioapă, şi-am luat hotărîrea că numele meu să fie tot Şchioapa. Ba şi tuşesc niţel, fiindcă peretele pe care m-a închipuit mintea ei era cam umed, iar lu­nile de iarnă mi le-am petrecut aici.

Gelsomino se uită la zidul cu pricina. Pe el rămă­sese amprenta Pisicuţei Şchioapa, ca şi cum desenul s-ar fi desprins din tencuială.

—   Dar cum ai sărit jos de-acolo? o întrebă Gel­somino.

— Trebuie să-i mulţumesc vocii tale, răspunse Şchioapa. Dacă ai fi strigat puţin mai tare, poate că s-ar fi prăbuşit peretele întreg şi atunci ar fi fost o adevărată nenorocire. Aşa însă, am avut noroc. Ah, ce minunat lucru e să calci pămîntul în lung şi-n lat, fie şi numai în trei labe! De altfel, tu nu ai decît două picioare şi îţi sînt de ajuns, nu-i aşa?

—   De ajuns, admise Gelsomino; ba sînt chiar prea multe... dacă aş fi avut unul singur poate nu m-aş fi mişcat de-acasă...

—   Dar nu prea eşti vesel, observă Şchioapa. Ce ţi s-a întîmplat?

Şi în timp ce Gelsomino era gata să-şi depene aventuroasa-i poveste, pe ulicioară trecu o pisică adevă­rată, pe patru labe de carne, nu de tibişir, dar care pesemne era prea ocupată de gîndurile ei, căci nu se întoarse de loc să privească înspre prietenii noştri.

—   Miau, îi strigă Şchioapa. În limba mîţelor acest cuvînt vrea să însemne „bună ziua".

Pisica adevărată se opri. Păru uimită, sau mai de­grabă scandalizată.

—   Mă numesc Şchioapa. Tu cum te numeşti? se interesă pisica-mîzgălitură.

   Mîța cea în carne si oase stătu la îndoială dacă să răspundă sau nu, apoi bolborosi ceva, dar fără nici un chef.

—   Numele meu e Fido.

—   Ce spune? întrebă Gelsomino care, bineînţeles, nu pricepea nimic din limba pisicească.

—   Spune că o cheamă Fido.

—   Dar acesta nu e oare nume de cîine?

—   Întocmai.

—   Nu mai înţeleg nimic, ridică Gelsomino din umeri. Întîi am întîlnit o papetărie care vrea cu tot dinadinsul să-mi dea cerneală drept pîine, iar acum o mîţă care se dă drept cîine.

—   Scumpul meu, îl lămuri Şchioapa, Fido chiar crede că e cîine adevărat. Vrei s-o auzi? Şi întorcîn-du-se către pisică, o salută cordial:

—   Miau, Fido!

—   Ham, ham, răspunse mîţa ca turbată. Să-ţi fie ruşine! O mîţă care miaună?!

—   Dar eu sînt o pisică, zise Şchioapa, chiar dacă n-am decît trei labe desenate, şi alea cu cretă roşie.

—   Ba tu eşti mai curînd o ruşine a rasei noastre. Esti o mare mincinoasă. Hai, cară-te de-aici! Nu vreau o clipă mai mult să mă opresc la taifas cu tine. De altfel, începe să plouă şi e mai bine să alerg iute acasă, să-mi iau umbrela.

Şi o luă din loc, mai întorcîndu-se, din cînd în cînd îndărăt, să latre.

—   Ce-a zis? întrebă Gelsomino.

—   A spus că plouă.

Gelsomino privi cerul. Printre acoperişuri, soarele strălucea mai minunat ca niciodată şi nu s-ar fi putut zări urmă de nor, nici chiar cu ajutorul celui mai per­fect ochean marinăresc.

—   Să sperăm că furtunile acestei ţări seamănă toate cu cea de acum. Mi se pare că am nimerit într-o lume întoarsă cu totul pe dos.

—   Scumpe Gelsomino, ai nimerit pur şi simplu în ţara mincinoşilor. Aici, prin lege, toţi spun minciuni. Şi e ditamai nenorocirea dacă cineva ar spune adevărul. Se plătesc nişte amenzi de ţi se face părul măciucă, chiar şi cel de pe coadă. Apoi Şchioapa care, de la locul ei de observaţie, pe zidul umed unde stă­tuse, putuse vedea şi învăţa atîtea şi atîtea înţelep­ciuni, îi făcu lui Gelsomino o descriere amănunţită a ţării mincinoşilor.

Cap2