Marin Preda si diferentele dintre sat si oras

Cîți oameni cunoaştem?

     Trebuie să mărturisesc că nu văd în Bucureşti în cîteva luni atîta lume cîtă văd în cîteva zile ori de cîte ori mă duc pe la mine prin sat. E cazul să exprim aici o îndoială cu privire la formula de existenţă a orăşeanului comparată cu aceea a omului care trăieşte într-un sat. Trebuie să te saturi de oraş ca să începi să reflectezi la modul de viaţă în comunităţi mici, în care individualismul e moderat de privirea vecinului sau de ochii uliţei, care te vede cînd pleci de-acasă şi cînd te întorci. Dacă nu eşti atent, ţi se aud şi şoaptele, fără să mai vorbim că toată lumea ştie cum îţi creşti copiii, cum te porţi cu părinţii şi cum îţi iubeşti nevasta. Asta e foarte rau, ar zice cineva înspăimîntat de ideea că viaţa sa personală s-ar desfăşura ca pe o scenă, ca pe un podium imens, în care fiecare ar fi şi spectator şi actor.

      Ia să vedem, ce rău e aici? În primul rînd că ma­rile spaime ale individualistului se diminuează şi carac­terul devine mai ferm. N-ai să vezi decît foarte rar un om cu faţa schimonosită, în timp ce la Bucureşti mi-e dat să întîlnesc zilnic oameni dominaţi de o psihologie obscură, care îşi schimbă o hotărîre luată de trei ori pe zi, iar culoarea feţei de trei ori pe minut. Acest chip schimonosit nu este expresia unei complexităţi de conştiinţă, cum credea Lovinescu sau Camil Petrescu, ci, aşa cum am spus, a unui individualism iremediabil, mascat cel mai adesea, dar care în cele din urmă tot iese la iveală cu o violenţă cu atît mai mare cu cît a fost mai mult comprimat. Calomnia şi intriga, care îl însoţesc, abile şi rafinate, dar cel mai adesea grosolane, îl împing pe omul chinuit de obsesia propriei sale per­sonalităţi pe un drum fără întoarcere, agravat de faptul ca aproapele său cu care intră în conflict nu e pe aceeaşi stradă cu el şi nu iese în aceeaşi piaţă. Omul e silit să-şi suporte mai singur aici întreaga povară a deciziilor sale, decît acolo, unde ceilalţi îţi corectează paşii prin simpla existenţă colectivă.

În al doilea rînd, cimitirul e mai aproape de vede­rea omului, şi perspectiva lui îl face pe om mai senin, fiindcă ştie ce-l aşteaptă. Cu alte cuvinte, omul îmi pare într-o astfel de colectivitate mai liber, în timp ce în marile aglomerări se crede nemuritor. Or, cine nu-şi cunoaşte condiţia e mai robit de ea, mai captiv, prins cum e într-un program de ucidere a timpului care îl abate fără greş de la reflecţie şi cîştigarea unui echili­bru biruitor. Mă feresc să vîr în toate acestea soarele şi spaţiul, zăpezile şi alte elemente, în mijlocul cărora copiii noştri ar creşte apropiaţi de natură şi bine adap­taţi pentru lupta cu mediul. Argumentaţia mea ţinteşte numai individualismul feroce, care se hrăneşte nestin­gherit din inimile unora dintre noi, în singurătatea blocurilor confortabile sau nu, în care ne refugiem zil­nic, şi din care zadarnic năvălim tot zilnic deambulînd pe străzi şi bulevarde, în căutarea, cine ştie, a unei fra­ternităţi, după care tînjim! Acolo, omul e acasă pe orice uliţă, îl găseşti peste tot: ce faci, Ilie, ce faci, Gheorghe? Şi nu se poate să nu simţi o cumplită in­vidie cînd te uiţi şi le vezi privirile licărind de o mare şi mereu proaspătă încîntare, intensă şi aproape inex­plicabilă, secret, poate, al dezvăluirii sufletului, al deschiderii uşilor lui ascunse, eliberînd spiritul de patimi şi oferindu-i satisfacţia contemplării. Aşa-zisa disimu­lare, de care s-a vorbit, e o observaţie adevărată, dar dinafară. Ei între ei nu cunosc aceste ziduri ale incomunicabilităţii. Omul se uită la om şi se bucură, iată o descoperire pe care uitasem s-o mai fac! Şi să nu credeţi că în acest sentiment nu intră sau se ignoră ceea ce a cucerit omul care trăieşte în marile aglomerări, gravitatea pe care o dă lupta pentru existenţă, ironia în observarea moravurilor, conversaţia sclipitoare, cu­riozitatea avidă pentru viaţa planetei. Au televizoare şi aparate de radio.

       Îmi vine în minte ideea să fac o statistică simplă şi să întreb pe unul de-acolo şi pe unul de-aici, cîţi oa­meni cunoaşte fiecare. Cîţi oameni „cunoaşte", şi nu cîte „cunoştinţe" are. Mă tem că lista omului marilor aglomerări va fi mai mică în oameni pe care i-ar cu­noaşte şi s-ar bucura să-i vadă zilnic, şi lungă de tot felul de cunoştinţe pe care nu doreşte să le vadă decît din cînd în cînd. Şi dimpotrivă la cel de acolo, a cărui listă mă tem că ar fi mai bogată în oameni pe care chiar dacă nu doreşte să-i vadă zilnic îi vede totuşi prin forţa lucrurilor şi reuşeşte să facă din această condiţie, de care mulţi fug îngroziţi, o mare victorie. Iar lista cunoştinţelor ar fi albă.