Trebuie să mărturisesc că nu văd în
Bucureşti în cîteva luni atîta lume cîtă văd în cîteva zile ori de cîte ori mă
duc pe la mine prin sat. E cazul să exprim aici o îndoială cu privire la
formula de existenţă a orăşeanului comparată cu aceea a omului care trăieşte
într-un sat. Trebuie să te saturi de oraş ca să începi să reflectezi la modul
de viaţă în comunităţi mici, în care individualismul e moderat de privirea
vecinului sau de ochii uliţei, care te vede cînd pleci de-acasă şi cînd te
întorci. Dacă nu eşti atent, ţi se aud şi şoaptele, fără să mai vorbim că toată
lumea ştie cum îţi creşti copiii, cum te porţi cu părinţii şi cum îţi iubeşti
nevasta. Asta e foarte rau, ar zice cineva înspăimîntat de ideea că viaţa sa
personală s-ar desfăşura ca pe o scenă, ca pe un podium imens, în care fiecare
ar fi şi spectator şi actor.