Somnul de veci (24)

DOUĂZECI ȘI PATRU

A doua zi dimineaţă ploua din nou, o ploaie pie­zişă şi cenuşie, ca o perdea de mărgele de cristal. M-am trezit cu o senzaţie de inerţie şi oboseală, m-am sculat în picioare şi m-am uitat pe fereastră, având încă în gură gustul tenebros şi aspru al familiei Sternwood. Eram gol de viaţă ca buzunarele unei sperietori. M-am dus în bucătărie şi-am băut două ceşti de cafea neagră. Poţi să simţi scârbă şi după alte lucruri, nu numai după băutură. Mie femeile îmi fac scârbă.

M-am bărbierit, am făcut un duş, m-am îmbrăcat, mi-am luat impermeabilul, am coborât scările şi-am privit pe uşa de la intrare. Pe partea opusă a străzii la vreo treizeci de metri, era parcată o limuzină, Plymouth cenuşie. Era aceeaşi care încercase să mă urmărească cu o zi mai înainte aceeaşi despre care îl întrebasem pe Eddie Mars. Putea să fie un poliţist înăuntru, dacă un poliţist are atât de mult timp la dispoziţie ca să-l piardă urmărindu-mă. Sau ar fi putut fi un detectiv particular amator, încercând să obţină unele informaţii asupra cuiva, pentru a-l putea apoi şantaja. Sau s-ar fi putut să fie episcopul de Bermuda, nemulţumit de viaţa mea nocturnă.

M-am întors şi mi-am scos maşina decapotabilă din garaj, şi-am trecut cu ea prin faţa Plymouthului cenuşiu. Înăuntru se afla un omuleţ singur. Porni după mine. Mă urmărea mai bine pe ploaie. Se ţinea atât de aproape, încât n-aş fi putut să iau un bloc avans şi să-l fac să-mi piardă urma la intersecţie, dar păstrând totuşi suficientă distanţă ca să se afle mai multe maşini tot timpul între noi. Am intrat pe bulevard şi-am parcat pe terenul de lângă clădirea mea, am ieşit din automobil cu gulerul de la impermeabil ridicat, cu borul pălăriei lăsat pe ochi şi biciuit uneori pe faţă de picăturile de ploaie, reci ca gheaţa. Plymouthul se oprise peste drum, lângă o gură de incendiu. Am mers pe jos la intersecţie, am traversat pe verde şi m-am întors aproape de marginea trotuarului şi a maşinilor parcate. Automobilul nu se clintise. Nimeni nu-l părăsise. M-am apropiat, am întins mâna şi-am smucit uşa de lângă trotuar.

Un om mic de statură şi cu ochi strălucitori stătea vârât în colţ, în dosul volanului. Am rămas nemişcat şi l-am privit, în timp ce ploaia răpăia pe spinarea mea. Ochii îi clipiră în spatele valurilor de fum ale ţigării. Mâinile loveau nervos volanul subţire.

— Nu te poţi hotărî? l-am întrebat.

Înghiţi în sec, iar ţigara îi juca între buze.

— Nu cred că te cunosc, zise el eu o voce scăzută şi contractată.

— Mă numesc Marlowe. Sunt tipul pe care încerci să-l urmăreşti de mai multe zile.

— Nu urmăresc pe nimeni, şefule.

— Atunci maşina mă urmăreşte. Poate că n-o poţi controla. Cum vrei. Mă duc acum să-mi iau micul dejun la restaurantul de peste drum, suc de portocale, ouă cu slănină, pâine prăjită, miere, trei sau patru ceşti de cafea şi o scobitoare. Pe urmă mă duc la birou, care-i la etajul şapte al clădirii exact din faţa ta. Dacă te roade ceva atât de tare încât nu mai poţi suporta, urcă şi discutăm pe îndelete. Ai să mă găseşti ungând mitraliera.

L-am lăsat clipind şi-am plecat. Peste douăzeci de minute, aeriseam odaia de parfumul Soiree d'Amour al femeii de serviciu şi deschideam un plic gros şi aspru, cu adresa scrisă cu caractere ascuţite, fru­moase şi demodate. Plicul cuprindea o scurtă notă oficială şi un cec mare, mov, în valoare de cinci sute de dolari, pentru Philip Marlowe, semnat pentru Guy de Brisay, Sternwood, de către Vincent Norris. Dimi­neaţa începea plăcut. Tocmai completam un formu­lar pentru bancă, când soneria mă informă că intrase cineva in camera de primire, de doi metri pe patru. Era stârpitura din Plymouth.

— Splendid, i-am spus. Intră şi deşartă-ţi sacul.

Se furişă atent pe lângă mine în timp ce ţineam uşa deschisă, ca şi cum s-ar fi temut să nu-i trag un picior în dosul lui minuscul. Am luat loc şi ne-am pri­vit peste birou. Era un om foarte scund, cam de un metru cincizeci şi nu atârna mai mult decât degetul mare al unui măcelar. Ochii lui încordaţi şi strălucitori intenţionau să pară duri şi arătau la fel de duri ca o stridie pe o jumătate de scoică. Purta un costum cenuşiu-închis, la două rânduri, prea lat în umeri şi cu revere prea mari. Pe deasupra, avea un pardesiu de tweed irlandez, ros rău în câteva locuri şi desfăcut în faţă. O cravată de mătase îi răsărea pătată de ploaie peste reverele încheiate.

— Poate mă cunoşti, zise el. Sunt Harry Jones.

I-am răspuns că nu-l cunosc. Am împins spre el o cutie de metal, plată, cu ţigări. Degetele lui mici şi curate au apucat una ca un păstrăv care înghite o momeală. Aprinse ţigara cu bricheta de pe birou şi flutură mâna.

— Circul mult, zise el. Cunosc băieţi şi multe altele. M-am ocupat şi eu o vreme cu traficul de alcool la Hueneme Point. O meserie grea, şefule. Mergeam în maşina care deschidea drumul, cu un revolver în poală şi cu un sac de bani la şold, care ar fi blocat şi un conveier de cărbuni. Plăteam deseori patru rânduri de reprezentanţi ai legii până să ajungem la Beverly Hills. O meserie grea.

— Îngrozitoare, i-am răspuns.

Se lăsă pe spate şi suflă fumul în tavan prin col­ţul mic şi serios al gurii lui mici şi strânse.

— Poate nu mă crezi, zise el.

— Poate că nu te cred, i-am răspuns. Şi poate că te cred. Şi pe urmă poate că nu merită să-mi bat capul dacă să te cred sau nu. De ce crezi că mă in­teresează povestea asta?

— Nu cred nimic, răspunse el înţepat.

— Mă urmăreşti de câteva zile. Ca unul care încearcă să acosteze o fată şi n-are curaj. Poate că vinzi poliţe de asigurare. Poate că-l cunoşti pe un oarecare Joe Brody. Sunt o groază de „poate”, dar am atâtea pe cap în meseria mea...

Ochii i se holbară şi buza inferioară aproape că îi căzu în poală.

— Dumnezeule, de unde ştii? spuse el.

— Ghicesc gândurile. Amestecă bine ce-ai de spus şi toarnă. N-am toată ziua la dispoziţia ta.

Strălucirea ochilor aproape că dispăru între ge­nele brusc îngustate. Se aşternu tăcere. Ploaia răpăia pe acoperişul plat, acoperit cu carton gudronat, al holului de la Primărie, sub ferestrele mele. Deschise puţin ochii, strălucirea reapăru iar vocea îi era gânditoare.

— Fireşte, am încercat să mă informez pe con­tul tău, zise el. Am ceva de vânzare... ieftin, vreo două hârtii de o sută de dolari. Cum de-ai făcut legătura dintre mine şi Joe?

Am deschis o scrisoare şi-am citit-o. Mi se oferea un curs de şase luni prin corespondenţă pentru a învăţa să iau amprente digitale, cu o reducere spe­cială, fiind profesionist. Am aruncat plicul în coş şi m-am uitat din nou la stârpitură.

— Nu-ți bate capul din pricina mea. Pur şi sim­plu am ghicit. Nu eşti poliţist. Nu aparţii organizaţiei lui Eddie Mars. L-am întrebat aseară. Mi-am zis atunci că doar prietenii lui Joe Brody ar putea fi atât de mult interesaţi de persoana mea.

— Dumnezeule, zise el şi îşi linse buza inferioară.

Când am pomenit de Eddie Mars faţa i se făcuse albă ca hârtia. Buzele îi căzură şi se desfăcură, iar ţigara îi atârna ca prin miracol, în colţul gurii, de parcă ar fi crescut acolo.

— Ah, glumeşti, spuse în cele din urmă, zâmbind ca într-o sală de operaţie.

— Perfect. Glumesc. Am deschis o altă scrisoare. Era de la cineva care dorea să-mi scrie zilnic de la Washington, pentru a-mi da informaţii confidenţiale, direct de la sursă.

— Presupun că i s-a dat drumul lui Agnes, am adăugat.

— Mda. Ea m-a trimis. Te interesează?

— Ei bine... e blondă.

— Prostii. Ai scăpat ceva când ai fost acolo în acea seară... în seara când a fost curăţat Joe. Ceva în legătură cu Brodi care trebuie să fi ştiut unele lucruri asupra familiei Sternwood, căci altfel n-ar fi riscat să le trimită acea fotografie.

— Hm. Aşadar ştia ceva? Ce ştia?

— Dai două sute de dolari şi-ai să afli.

Am mai aruncat câteva plicuri cu reclame în coşul de hârtii şi mi-am aprins o nouă ţigară.

— Trebuie să plecăm din oraş, zise el. Agnes e o fată simpatică. Nu poţi s-o faci răspunzătoare de cele întâmplate. Nu-i aşa uşor pentru o femeie să se descurce în zilele noastre.

— E prea mare pentru tine. Are să se rostogolească peste tine şi are să te înăbuşe.

— Astea sunt nişte bancuri murdare, şefule, răspunse el, cu o voce destul de apropiată de demni­tate ca să mă facă să-l privesc.

— Ai dreptate. În ultima vreme am dat doar peste nişte ticăloşi. Hai să renunţăm la glume şi să ne întoarcem la afaceri. Ce poţi să-mi oferi contra banilor?

— Plăteşti?

— Pentru ce?

— Ca să te ajut să-l găseşti pe Rusty Regan.

— Nu-l caut pe Rusty Regan.

— Serios? Vrei să asculţi sau nu?

— Dă-i drumul şi ciripeşte. Am să-ţi plătesc pen­tru ce pot folosi. În lumea mea, cu două sute de dolari cumperi o groază de informaţii.

— Eddie Mars a ordonat asasinarea lui Regan, zise el calm şi se lăsă pe spate, de parcă tocmai ar fi fost numit vice-preşedinte.

I-am arătat uşa cu mâna.

— Nici măcar n-am să te contrazic. Sau să consum oxigenul degeaba. Cară-te, stârpitură.

Se aplecă peste birou, iar la colţul gurii i se iviră dungi albe. Stinse ţigara cu grijă în scrumieră, de mai multe ori, fără s-o privească. Din spatele uşii dintre camere se auzea zgomotul unei maşini de scris răpăind monoton, şi clopoţelul ei la schimbarea rândului.

— Nu glumesc, zise el.

— Întinde-o! Nu mă mai plictisi. Am treabă.

— Nu, n-ai treabă, răspunse el violent. N-o să-ţi meargă aşa de uşor. Am venit aici ca să-ţi spun ce ştiu şi-am să-ţi spun. L-am cunoscut personal pe Rusty. Nu prea bine, dar destul ca să-i spun: „Ce faci, băiete?” şi să-mi răspundă, sau nu, după cum avea chef. Era totuşi un tip simpatic. Am ţinut întot­deauna la el. S-a îndrăgostit de o cântăreaţă, Mona Grant. Care apoi şi-a schimbat numele în doamna Mars. Rusty s-a înfuriat şi s-a căsătorit cu o damă bogată care dădea târcoale prin localuri, de parcă n-ar fi putut să doarmă bine acasă. Ştii totul despre ea, e înaltă brunetă, arată destul de bine pentru o câştigătoare a unui derby, dar e genul autoritar cu bărbaţii. E foarte nervoasă. Rusty nu s-a înţeles cu ea. Dar, Doamne sfinte, se înţelegea perfect cu banii babacului, ei, nu? Aşa îţi închipui. Regan era un fel de vultur. Avea o vedere cu bătaie lungă. Se uita tot timpul în valea următoare. Nu prea era conştient de ce se întâmplă în jur. Nu cred că-i păsa de bani. Şi dacă eu zic aşa, şefule, ăsta-i un compliment.

Prichindelul nu era atât de prost, la urma urmei. Trei din patru escroci n-au astfel de gânduri şi mai mult încă, nu sunt în stare să şi le exprime.

— Aşa c-a fugit, am spus.

— A încercat să fugă, poate. Cu această Mona. Ea nu trăia cu Eddie Mars, nu-i plăceau afacerile lui. Mai ales cele suspecte, ca şantajul, maşinile furate, ascunzătorile pentru gangsterii din răsăritul ţării şi aşa mai departe. Se zice că Regan i-a spus lui Eddie într-o noapte, de faţă cu alţii, că dacă o vâră pe Mona în vreuna din combinaţiile lui criminale, are să aibă de furcă cu el.

— Aproape toate cele spuse de tine sunt lucruri ştiute de toţi, Harry. N-am intenţia să plătesc pentru aşa ceva.

— Ajung în curând şi la cele necunoscute. Aşadar, Regan a întins-o. Îl vedeam în fiecare după-amiază în localul lui Vardi, bând whisky irlandez şi uitându-se fix la perete. Nu mai vorbea atât de mult. Îmi dădea uneori un pont la curse, fiindcă d-asta eram acolo, să strâng pariuri pentru Puss Walgreen.

— Credeam că se ocupă cu asigurări.

— Aşa e scris pe uşă. Cred că ţi-ar vinde o asigu­rare dacă insişti. Ei bine, pe la mijlocul lui sep­tembrie, nu l-am mai zărit pe Rusty. N-am băgat imediat de seamă. Ştii cum se întâmplă. E un tip în local, îl vezi zilnic şi pe urmă nu-l mai vezi, până te face ceva să te gândeşti la el. Ce m-a făcut pe mine să mă gândesc la el a fost când am auzit pe unul zicând în hohote de râs că nevasta lui Eddie Mars s-a cărat cu Rusty Regan, şi că Mars se poartă de parc-ar fi cavaler de onoare, în loc să se înfurie. Aşa că i-am spus lui Joe Brody. Dar Joe era şmecher.

— Şmecher, pe dracu.

— Nu era atât de şmecher ca un poliţist, dar destul de şmecher, totuşi. Era ahtiat după bani. A început să-şi facă socoteli că dacă are să afle ceva despre cei doi porumbei o să încaseze de două ori – o dată de la Eddie Mars, iar a doua oară de la nevasta lui Regan. Joe cunoştea niţel familia.

— O cunoştea pentru cinci mii de dolari. I-a ciupit de banii ăştia nu demult.

— Mda? Harry Jones păru puţin surprins. Agnes ar fi trebuit să-mi spună. Uite ce femeie tăcută, nu spune nimic. Ei bine, Joe şi cu mine am urmărit ziarele şi n-am văzut nimic înăuntru, aşa c-am ştiut că bătrânul Sternwood muşamalizase afacerea. Apoi, într-o zi, l-am întâlnit pe Lash Canino în localul lui Vardi. Îl cunoşti?

Am clătinat din cap.

— E un băiat tare, aşa cum îşi închipuie alţii că sunt. Lucrează pentru Eddie Mars când are nevoie de el. Lămureşte încurcăturile cu ajutorul pistolului. Când Mars n-are nevoie de el, Canino se ţine la depărtare. Şi nici nu locuieşte în Los Angeles. Ei bine, s-ar fi putut să fie ceva şi s-ar fi putut să nu fie nimic. Poate că aflaseră ceva despre Regan, iar Mars nu lua nicio măsură, ci stătea cu zâmbetul pe buze, aşteptând un prilej nimerit. Şi poate, iarăşi, să fi fost cu totul altceva. Oricum, i-am spus lui Joe, iar Joe l-a urmărit pe Canino. Ştie s-o facă. Eu nu mă pricep. Renunţ, nu rentează. Iar Joe îl urmă­reşte pe Canino până la casa Sternwood, iar Canino parchează în afara domeniului, iar lângă el se opreşte o maşină condusă de o fată. Discută o vreme, iar Joe are impresia că fata îi trece ceva lui Canino, poate bani. Fata pleacă. E nevasta lui Regan. Foarte bine, îl cunoaşte pe Canino, iar Canino îl cunoaşte pe Mars. Aşa că Joe îşi face socoteala că acest Canino ştie ceva despre Regan şi încearcă să stoarcă nişte bani. Canino o întinde şi Joe îi pierde urma. Sfârşitul actului întâi.

— Cum arată acest Canino?

— Scund, îndesat, păr şaten, cu ochi căprui şi îmbrăcat întotdeauna în haine cafenii şi cu pălărie cafenie. Poartă până şi un impermeabil cafeniu, de antilopă. Conduce o maşină cafenie. Totul e cafeniu la domnul Canino.

— Să auzim actul doi, am spus.

— Dacă nu avansezi nişte bani, nu mai spun nimic.

— Nu cred că merită două sute de dolari. Doamna Regan s-a căsătorit cu un fost traficant de alcool pe care l-a întâlnit în localurile pe care le frecventează. Mai cunoscuse şi pe alţii de teapa lui. Îl cunoaşte bine şi pe Eddie Mars. Dacă şi-ar fi închipuit că i s-a întâmplat ceva lui Regan, s-ar fi dus direct la Eddie, iar Canino ar fi putut fi ales de Eddie ca să lămu­rească afacerea. Asta-i tot ce ştii?

— Plăteşti două sute de dolari ca să afli unde-i nevasta lui Eddie? mă întrebă prichindelul calm.

Mă făcuse foarte curios. Braţele scaunului aproape că plesniră când m-am lăsat greu pe ele.

— Chiar dacă-i singură? adăugă Harry Jones cu o voce moale şi cam sinistră. Chiar dacă n-a fugit niciodată cu Regan, fiind doar ţinută într-o ascunză­toare la şaizeci de kilometri de Los Angeles, aşa ca reprezentanţii legii să-şi închipuie c-a fugit cu el? Plăteşti două sute de dolari pentru asta, copoiule?

M-am lins pe buze. Aveau un gust sărat şi uscat.

— Cred că da. Unde e?

— Agnes a descoperit-o, zise el cu o voce aspră. Dintr-o pură întâmplare, A văzut-o într-o maşină şi-a urmărit-o până acasă. Are să-ţi spună Agnes unde locuieşte... când are să aibă banii în mână.

M-am încruntat la el.

— Ai putea s-o spui poliţiei pe gratis, Harry. Au acum la postul central pe câţiva care se pricep să smulgă orice informaţie. Chiar dacă au să te omoare încercând, tot le rămâne Agnes.

— Să încerce, zise el. Nu mă dărâm cu una cu două.

— Agnes trebuie să aibă o calitate pe care n-am observat-o.

— E o escroacă ahtiată după bani, şefule. Ca şi mine. Toţi suntem nişte escroci. Aşa că ne vindem unul pe altul pentru un sfanţ. Perfect. Vezi dacă mă poţi convinge.

Întinse mâna, mai luă una din ţigările mele, o vârî cu atenţie între buze şi o aprinse cu gestul meu, frecând chibritul de două ori pe unghie fără să se aprindă, iar apoi de talpa pantofului. Pufăi regulat şi mă privi calm, un prichindel ciudat şi dur pe care într-un meci de baseball l-aş fi putut zvârli din linia întâia într-a doua. Un om mărunt într-o lume de oameni mari. Avea ceva care-mi plăcea.

— Nu te-am minţit, zise el cu o voce fermă. Am venit să încasez două sute de dolari pentru informaţii. Am rămas la acelaşi preţ. Am venit fiindcă mi-am închipuit c-ai să cumperi sau n-ai să cumperi informaţiile mele, ca de la vânzător la cumpărător. Acum mă ameninţi cu poliţia. Ar trebui să-ţi fie ruşine.

— Ai să primeşti cei două sute de dolari... pentru acea informaţie. Trebuie însă mai întâi să fac rost de bani.

Se ridică, dădu din cap afirmativ, strânse pe el pardesiul de tweed irlandez ros.

— În regulă. Oricum, e mai bine după lăsarea serii. E o treabă cam riscantă... să denunţi tipi ca Eddie Mars. Dar trebuie să mănânci. Pariurile n-au mai mers deloc în ultima vreme. Cred că mahării i-au spus lui Puss Walgreen să-şi ia tălpăşiţa. Să zicem că vii la biroul lui, la Fulwider Building, la colţ între Strada Western şi Strada Santa Monica, la numărul 428, prin spate. Aduci banii, iar eu te duc la Agnes.

— Nu poţi să-mi spui chiar tu? Am văzut-o pe Agnes.

— I-am promis, zise el cu simplitate.

Îşi încheie pardesiul, îşi aşeză pălăria şmeche­reşte, se înclină din nou şi o luă agale spre uşă. A ieşit. Pe coridor zgomotul paşilor lui se stinse.

M-am dus jos la bancă, am depus cecul de cinci sute de dolari şi-am cerut în numerar două sute. Am urcat din nou la birou, m-am aşezat într-un fotoliu şi-am început să mă gândesc la Harry Jones şi la povestea spusă de el. Mi s-a părut prea exactă. Avea mai multă simplitate austeră a ficţiunii decât urzeala încurcată a faptelor adevărate. Căpitanul Gregory ar fi trebuit să fie în stare s-o găsească pe Mona Mars, dacă era atât de aproape de districtul lui. Presupunând, fireşte, c-a încercat.

Am reflectat la asta mai toată ziua. Nimeni n-a venit la biroul meu. Nimeni nu mi-a telefonat. A plouat tot timpul.

Cap23