Răsplata Profetului
Nu ţi s-a
întîmplat vreodată, scumpe cititorule,
să iubeşti pe cîte cineva, să-l
aperi de cîte ori e vorbit de rău şi la urmă să vezi că toată dragostea ta a
fost în zadar? Te miri cum îţi răsplăteşte cel
pe care ţi l-ai crezut prieten!
Ba de multe ori,
chiar năzuinţele noastre ne înşală. Îţi jertfeşti toată viaţa ca
s-ajungi la o ţintă şi vezi că ceea ce ai visat n-a fost vrednic de atîta luptă. Palatul muncit o viaţă-ntreagă
se năruieşte într-o clipă.
Cei pentru care ţi-ai dat sufletul te nesocotesc
— atunci cînd nu-ţi fac vreun rău şi mai mare. Poate că era mai bine să fi
murit, înainte de a afla cît de nerecunoscătoare sînt unele fiinţe, ba şi unele
puteri mai mult decît pămîntene...
La
toate acestea mă gîndesc eu adesea, mai ales cînd mi aduc aminte de păţania
unui hoge de la noi, şi care păţanie o spun şi eu, aşa cum mi-a povestit-o
bunicul meu, Papa-Teodor Iconomo, de la Biserica-de-Jos din Boboştiţa
(Doina-Ţarcva).
Trăia
pe vremuri în Corcea un hoge bătrîn, credincios întru Profetul. Un grec aflase
ce mult îşi cinsteşte hogea pe dumnezeul său şi, ca să-1 necăjească, îi spunea
în fiecare zi:
— Să ţi-l dau dracului pe Mahomed! Şi se
ducea înainte, ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat.
Pentru
un mahomedan dreptcredincios, nimic nu e mai sfînt decît profetul său, şi cea
mai mare necinste, fărădelegea
cea mai mare e să-i necinsteşti sfîntul nume al
stăpînului. Ba,
după cum mi-aduc aminte, grecul îi spunea o vorbă şi mai urîtă, dar hogea
n-a vrut s-o spună cu niciun
chip.
Nici Salamalek, nici Tunghiatieta, nici Kalimera; îi pufnea mereu în nas aceleaşi
vorbe . Azi
aşa, mîine aşa, bietul hoge simţea că înnebuneşte.
— Bine frate, omul ăsta
n-are să mă mai lase în pace? Întîi
credeam că e un ticălos care vrea să glumească. A doua zi iar aşa. A treia
zi iar. Pînă cînd? începe să-mi
albească şi părul din cap, că pe cel
din barbă mi l-a albit
de mult...
Bietul hoge nu ştia ce să facă.
Nu trecea dimineaţă de la Allah, fără să nu se întîlnească cu grecul acela
subţire şi cu ochii roşii, fără s-audă, aşa, ca din
senin, din gura ghiaurului:
— Să ţi-l dau dracului pe Mahomed!
Într-o
zi, nemaiputînd răbda, se duce să se plîngă cadiului.
— Măria-ta, eu nu mai pot să trăiesc!
Înţeleg să se
agate de barba mea, ori de cinstea mea şi a neamului meu, dar să-mi înjure
profetul, care e sfînt nouă tuturora, asta e mai presus de orice răbdare! Cer să spînzuraţi pe palicar,
fiindcă, altminteri, nu ştiu ce se va întîmpla...
Judecătorul se
minună mult de îndrăzneala grecului, dar
nu-i venea să-l pedepsească. De unde ştii?
Poate că hogea minte!... Şi atunci, el şi-ar fi găsit beleaua cu consulatul
grecesc, care-i mai făcuse multe neajunsuri.
— Uite-te, ce, părinte hogeo — zise cadiul — eu
am să pui mîine doi soldaţi să se ascundă lîngă casa dumitale... şi cînd o
trece grecul şi te-o-njura de profet, atunci o să-1 în-haţe...
Şi ai să vezi ce-am să-i
fac eu ghiaurului.
— Şi aşa e bine, efendi, să trăieşti!... Grecul însă avea noroc!
Un prieten al său, care auzise
ce-a hotărît cadiul, îi spusese palicarului:
— Ia ascultă, bre, vezi-ţi de
treabă! Ce, vrei s-o păţeşti? Te-a pîrît la
cadiu că-i
spurci profetul. Ştii ce are de gînd să-ţi facă, dacă mai zici şi mîine ceva?
Doi soldaţi sînt pe acolo, şi dacă te-or auzi,
vai de pielea ta: te
vîră în temniţă şi te ţin pînă te ia dracul!
— Las' pe mine! răspunse grecul, surîzînd cu
vicleşug. Mi-l joc eu pe taica hogea!
A doua zi, iată-l iar pe grec.
Hogea
îl privea batjocoritor; parcă ar fi zis:
„Mai
spune ceva, dacă-ţi dă mîna!”
Grecul îşi ţinu rîsul, se prefăcu umilit
şi, cu glasul cel mai blînd, îngînă:
— Să trăieşti ani mulţi, măria-ta!
Sa te ţină Allah pînă la adînci
bătrîneţe, să
ai parte de tot pilaful din raiul profetului...
Măria-ta, iar am venit să te rog... Măria-ta, nu-mi mai dai cele o sută de lire ce
ţi le-am împrumutat acum un an?
Dă-mi-le, sfinţia-ta, fiindcă eu sînt om sărac...
De ce nu mi le dai?
Ori fiindcă n-am hîrtie, ca să te
trag în judecată? Ori fiindcă n-am
avut martori cînd ţi le-am dat?
Hogea îngălbenise.
Abia putu bolborosi:
— Ce bani? Ce lire? De unde o sută de lire? Săriţi! Soldaţii pitiţi după zid, atîta
aşteptau. înhăţară pe grec şi pe hoge şi fuga la judecătorie cu ei.
— Hei — întrebă cadiul pe soldaţi —
adevărat a fost?
— Da' de unde, efendi! Bietul om îi cere hogei o sută
de lire datorie şi el nu vrea să-i dea.
— Zi, aşa mi-a fost vorba, hai? se răsti cadiul către hoge.
Bine... Să mai pofteşti altă dată să te mai legi de oameni!...
Şi-l pedepsi să plătească grecului
suta de lire. Şi hogea plăti, fiindcă n-avea ce face.
Cu chimirul umflat vesel, grecul
ieşi din judecătorie. Pe partea cealaltă trecea bietul
hoge. Nici nu-l mai cunoşteai
de trist ce era.
Deodată,
ticălosul de ghiaur se apropie binişor de el, îl trase de mînecă şi îi şopti
la ureche:
— Să ţi-l dau dracului pe Mahomed!
Hogea
întoarse capul, se uită lung la grec şi-i răspunse liniştit:
— Şi eu să-l dau dracului!...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu