Somnul de veci(21)

DOUAZECI SI UNU

Nu m-am apropiat de familia Sternwood. M-am înapoiat la birou, m-am aşezat pe scaunul turnant şi-am încercat să-mi bălăbănesc picioarele în ritm egal. Prin ferestre sufla un vânt puternic şi funinginea de la crematoriile hotelului de alături pătrunse în odaie şi se răspândi pe suprafaţa biroului, ca ştirul măturat de vânt pe un maidan. Îmi spuneam că trebuie să mă duc să-mi iau masa de prânz, că viaţa e stupidă, că va fi la fel de stupidă dacă beau ceva singur-singurel şi că dacă beau ceva la acea oră a zilei n-o să aibă nici un haz. Reflectam la toate astea când mi-a telefonat Norris. În felul lui şi cu o poli­teţe plină de atenţie, mi-a spus că generalul Sternwood nu se simte prea bine, că i se citiseră din ziar anumite articole şi că presupunea acum că ancheta mea se încheiase.

— Da, în ce-l priveşte pe Geiger, i-am spus. Cred că ştii că nu eu l-am împuşcat.

— Generalul nici nu şi-a închipuit aşa ceva, dom­nule Marlowe.

— A aflat generalul ceva în legătură cu fotografiile de care se îngrijora doamna Regan?

— Nu, domnule, hotărât că nu.

— Ştii ce mi-a dat generalul?

— Da, domnule. Trei chitanţe şi o carte de vizită, cred.

— Perfect. Am să i le înapoiez. În ce priveşte fotografiile, cred că mai bine le-aş distruge.

— Foarte bine, domnule. Doamna Regan a în­cercat să vă telefoneze de mai multe ori aseară.

—  M-am dus să mă îmbăt, i-am răspuns.

— Da. Un lucru foarte necesar, sunt sigur, dom­nule. Generalul m-a însărcinat să vă trimit un cec de cinci sute de dolari. Are să fie de ajuns?

—  E o sumă mai mult decât generoasă.

—  Atunci bănuiesc că putem considera incidentul închis.

—  Oh, desigur. Închis ermetic, ca un cavou cu lacătul spart.

— Vă mulţumesc, domnule. Vă asigur că toţi am apreciat atitudinea dumneavoastră. Când gene­ralul are să se simtă puţin mai bine... poate chiar mâine... cred c-o să vrea să vă mulţumească personal.

— Splendid, i-am răspuns. Am să vin şi-am să-i mai beau nişte coniac, poate cu şampanie.

— Am să mă îngrijesc să fie pusă la gheaţă, aşa cum trebuie să fie şampania, spuse bătrânul, aproape cu un rânjet în voce.

Asta era tot. Ne-am luat rămas bun şi-am închis telefonul. Mirosul cafenelei de alături intră pe fe­reastră o dată cu funinginea fără a reuşi însă să-mi stârnească pofta de mâncare. Aşa c-am scos sticla pe care o ţineam întotdeauna în birou, am tras o în­ghiţitură şi nu mi-a mai păsat de respectul faţă de mine însumi.

Am numărat pe degete. Rusty Regan abandonase o groază de bani şi o nevastă frumoasă ca să vaga­bondeze cu o blondă oarecare, mai mult sau mai puţin măritată cu un gangster pe nume Eddie Mars. Dispăruse brusc fără să-şi ia rămas bun, deşi ar fi avut numeroase motive s-o facă. Generalul fusese prea mândru sau, în cadrul primei noastre întrevederi, prea prudent ca să-mi comunice că Biroul de persoane dispărute ancheta cazul. Biroul înmormântase afacerea şi desigur n-o considera demnă de a-şi bate capul cu ea. Actul lui Regan îl privea doar pe el. I-am dat dreptate căpitanului Gregory că Eddie Mars cu greu s-ar fi amestecat într-o dublă crimă, doar fiindcă un alt bărbat fugise cu o blondă, cu care el nici măcar nu locuia împreună. Poate că îl iritase ges­tul ei, dar afacerile sunt afaceri, iar la Hollywood dai de blonde pe toate drumurile. Dacă ar fi fost mulţi bani la mijloc, era altceva. Dar cincisprezece mii de dolari nu erau mare scofală pentru Eddie Mars. Nu era un şantajist păgubos, de genul lui Brody.

Geiger era mort, iar Carmen trebuia să-şi gă­sească un alt personaj dubios, în compania căruia să bea amestecuri exotice de alcool. Nu cred c-avea să-i fie greu să-l găsească. N-avea decât să stea cinci minute la un colţ de stradă şi să pară timidă. Spe­ram că următorul escroc, care avea s-o înhaţe, o să se poarte niţel mai blând cu ea, ca să profite mai mult timp şi n-o s-o exploateze rapid.

Doamna Regan îl cunoştea pe Eddie Mars destul de bine ca să împrumute bani de la el. Era un lucru firesc, dacă juca la ruletă şi pierdea din gros fără să crâcnească. Orice patron de tripou obişnuieşte să împrumute bani unui client bun, aflat la ananghie. Pe deasupra, amândoi manifestau un interes comun pentru Regan. Era soţul ei şi fugise cu nevasta lui Mars.

Carol Lundgren, băiatul asasin cu vocabular limi­tat, ieşise din circulaţie pentru mult, mult timp, chiar dacă nu-l legau într-un scaun sub care se afla o găleată cu acid cianhidric. Ş-aveau s-o facă, fiindcă va recunoaşte că este vinovat şi va scuti ţinutul de cheltuieli. Toţi o fac, când n-au bani să plătească un avocat faimos. Agnes Lozelle era reţinută că mar­tor. Dacă Lundgren se recunoaşte vinovat, justiţia nu mai avea nevoie de ea, iar dacă îl judeca ca vino­vat, îi dădeau drumul lui Agnes. Autorităţile nu ţineau să scoată la iveală aspectele neplăcute ale magazinului lui Geiger, şi afară de acestea n-aveau ce-i reproşa lui Agnes.

Mai rămâneam eu. Ascunsesem faptul că s-a comis o crimă, reţinusem dovezile timp de douăzeci şi patru de ore, dar mă aflam încă în libertate şi aştep­tam un cec de cinci sute de dolari. Cel mai inteligent lucru era să mai trag o duşcă şi să uit toată povestea.

Acesta fiind deci cel mai inteligent lucru, i-am telefonat lui Eddie Mars şi i-am spus c-am să vin în Olindas în acea seară ca să discut cu el. Atât de deştept am fost.

Am sosit acolo pe la ora nouă, în lumina înaltă şi dură a lunii de octombrie, care se pierdea în stratu­rile superioare ale ceţii de pe plajă. Clubul Chiparoşilor era departe, la capătul oraşului, un conac din lemn, părăginit, odinioară reşedinţa de vară a unui bogă­taş numit De Cazens, clădire transformată ulterior în hotel. O casă mare, întunecată, jalnică la exterior şi situată într-un desiş dens de chiparoşi de Monterey, de unde şi numele. Avea arcade imense şi scorojite, turnuleţe pretutindeni, vitralii la marginea ferestre­lor mari, în spate grajduri încăpătoare şi goale şi un aspect general de ruină nostalgică. Eddie Mars lăsase exteriorul aproape cum îl găsise, în loc să-l transforme în stilul unui decor de film ieftin. Am parcat maşina pe o stradă cu lămpi ce împroşcau lumina şi-am intrat în proprietate, păşind de-a lun­gul unei alei cu pietriş umed care ducea până la intrarea principală. Un portar într-o uniformă de gardă, la două rânduri, m-a condus într-un hol gigantic, întunecos şi tăcut, din care, unduindu-se maiestuos, urca o scară albă de stejar spre bezna de la primul etaj. Mi-am lăsat la garderobă pălăria şi pardesiul şi-am aşteptat, ascultând muzica şi vocile confuze de după uşile duble şi grele. Vocile păreau că vin de foarte departe, nu din aceeaşi lume cu clădirea. Apoi, printr-o uşă de sub scară, apăru blondul subţi­rel şi cu faţa buhăită care fusese acasă la Geiger cu Eddie Mars şi cu boxerul. Îmi zâmbi rece şi mă con­duse spre biroul patronului pe un coridor acoperit cu covor.

Era o încăpere pătrată, cu o fereastră adâncă şi cămin de piatră, în care ardea alene un foc de butuci de ienupăr. Camera era lambrisată în lemn de nuc, având deasupra o friză din damasc decolorat. Tavanul era înalt şi îndepărtat. Mirosea a mare rece.

Biroul întunecat şi mat al lui Eddie Mars nu se asorta cu restul încăperii, ca de altfel nici o mobilă de după 1900. Covorul avea o culoare bronzată, ca de Florida. Într-un colţ se afla un aparat de radio şi deasupra lui un mic bar, iar pe o tavă de aramă, un serviciu de ceai din porţelan de Sevres, alături de un samovar. M-am întrebat la ce folosea. În colţ era o uşă cu o broască automată.

Eddie Mars îmi zâmbi politicos, dădu mâna cu mine şi arătă cu bărbia spre casa de bani:

— Dacă n-ar fi această casă de bani, n-aş fi decât un traficant în ochii gangsterilor, zise el vesel. Poliţiştii locali trec pe aici în fiecare dimineaţă ca să mă vadă cum deschid casa de bani. Am ajuns la un aranjament cu ei.

— Ai pomenit că ai ceva pentru mine. Ce anume?

— De ce te grăbeşti? Toarnă-ţi un pahar şi ia loc.

— Nu mă grăbesc de loc. N-avem de discutat decât afaceri.

— Am să-ţi dau o băutură care are să-ţi placă, zise el.

Amestecă două cocteiluri şi-l aşeză pe-al meu alături de un scaun de piele roşie, iar el rămase picior peste picior, proptit de birou, cu o mână în buzunarul smokingului albastru-închis, cu degetul mare în afară şi cu unghia lucind. În haine de seară arăta şi mai dur decât în costumul de flanel cenuşiu, cenuşiu, deşi continua să semene cu un sportiv. Am băut şi ne-am salutat cu capul.

— Ai mai fost vreodată aici? mă întrebă el.

— În timpul prohibiţiei. Jocurile de noroc nu mă distrează.

— Dacă nu le joci pe bani, zâmbi el. Ar trebui să arunci o privire înăuntru astă-seară. Una dintre prietenele tale asaltează ruleta. Am auzit că-i merge grozav. Vivian Regan.

Am sorbit băutura şi-am luat una din ţigările lui cu monogramă.

— Într-un fel mi-a plăcut cum ai acţionat ieri, zise el. M-ai iritat atunci, dar apoi mi-am dat seama c-ai avut dreptate. Noi doi ar trebui să lucrăm împreună. Cât îţi datorez?

—  Pentru ce ?

— Eşti încă prudent, nu? Am şi eu sursa mea de informaţii la poliţie, altminteri n-aş mai fi aici. Sunt informat de evenimente aşa cum se petrec în reali­tate, nu cum le citeşti în ziare.

Îmi arătă dinţii lui mari şi albi.

— Şi cât oferi?

— Vorbeşti de bani?

— Am înţeles că-i vorba de informaţii.

— În ce privinţă?

— Ai memorie scurtă. Despre Regan.

— Ah, aşa. Îşi flutură degetele cu unghii sclipi­toare în lumina discretă, proiectată de una din acele lămpi de bronz care aruncau raze în tavan. Am auzit c-ai primit între timp informaţiile. Mi se pare că-ţi datorez o sumă. Am obiceiul să plătesc pentru o purtare frumoasă.

— N-am venit până aici cu maşina ca să te tapez de bani. Sunt plătit pentru ce fac. Nu mult, din punctul dumitale de vedere, dar mă descurc. O regulă sfântă e să lucrez pentru un singur client o dată. Nu l-ai curăţat dumneata pe Regan, nu-i aşa?

— Nu. Aşa ai crezut?

— Nu mi se pare exclus.

— Glumeşti, zise el râzând.

— Fireşte că glumesc, am râs eu. Nu l-am văzut niciodată pe Regan, dar i-am văzut fotografia. N-ai dumneata oameni care să se măsoare cu el. Şi fiindcă discutăm asta, nu mai trimite după mine cu ordine nişte golani înarmaţi. S-ar putea să mă înfurii şi să dobor unul.

Se uită prin pahar la foc, aşeză apoi paharul la capătul biroului şi se şterse pe buze cu o batistă fină de linon.

— Vorbeşti ca un bun jucător, zise el. Nu mă îndoiesc că eşti un campion. Nu pari să fii interesat de Regan, nu?

— Nu din punct de vedere profesional. Nu mi s-a cerut să mă ocup de el. Dar ştiu pe cineva care ar dori să ştie unde e află.

— Doamnei Regan nu-i pasă absolut de loc, zise el.

— Mă refer la tatăl ei.

Se şterse din nou pe buze şi se uită la batistă de parc-ar fi aşteptat aproape să găsească sânge pe ea. Îşi strânse sprâncenele cenuşii şi groase şi se frecă pe nasul bronzat de vânt.

— Geiger încerca să-l şantajeze pe general, i-am spus. Generalul n-a voit s-o recunoască, dar bănuiesc că era destul de îngrijorat că Regan ar putea fi amestecat în afacere.

Eddie Mars râse.

— Aşa e. Geiger şantaja pe toată lumea. Era exclusiv ideea lui. Primea chitanţe de la oameni, chitanţe ce păreau legale... şi erau legale, aş spune, atât doar că nu îndrăznea să-i dea în judecată. Avea obiceiul să trimită chitanţele, însoţite de cuvinte politicoase, rămânând astfel cu mâna goală. Dacă scotea ceva bani, înhăţa o victimă care se speriase şi începea s-o exploateze. Dacă nu-i mergea, abandona întreaga afacere.

— Abil, individ am spus. A abandonat-o într-ade­văr. A abandonat-o şi-a murit. Cum de ştii toate astea?

Înălţă nerăbdător din umeri:

— Pentru Dumnezeu, aş vrea să nu ştiu jumătate din informaţiile care mi se aduc. Cunoaşterea afaceri­lor altora e cea mai proastă investiţie pe care o poţi face în lumea mea. Dacă-l urmăreai numai pe Geiger înseamnă că s-a încheiat cazul.

— S-a încheiat şi s-a plătit.

— Îmi pare rău. Aş dori ca bătrânul Sternwood să angajeze mai degrabă pe unul ca tine, cu un sala­riu regulat, ca să-i ţină acasă măcar câteva seri pe săptămână fetele alea ale lui.

— De ce?

Gura îi luă o expresie posacă.

— Nu provoacă decât necazuri. Cea brunetă, de pildă. Mă deranjează tot timpul aici. Dacă pierde, se încăpăţânează să continue să joace, apoi dă chitanţe şi mă trezesc cu un maldăr de foi pe care nimeni nu vrea să le achite. Nu are banii ei, cu excepţia alocaţiei, şi nimeni nu cunoaşte testamentul bătrânului. Dacă însă câştigă, ia toţi banii cu ea acasă.

— Dar îi capeţi înapoi a doua seară.

— O parte. Dar pe o perioadă mai lungă, sunt în pierdere.

Mă privi serios, ca şi cum ce-mi spunea ar fi avut importanţă pentru mine. M-am întrebat de ce con­sidera necesar să mi le comunice. Am căscat şi mi-am terminat băutura.

— Mă duc să arunc o privire prin local, i-a spus.

— Te rog. Îmi arătă o ieşire de lângă casa de bani. Pe acolo ajungi la o uşă din dosul sălii de joc.

— Am să intru mai degrabă pe unde intră fraierii.

— Foarte bine. Cum doreşti. Suntem prieteni, nu-i aşa, amice?

— Desigur.

M-am ridicat şi-am dat mâna.

— Poate că într-o zi am să pot să-ţi fac un adevă­rat serviciu, zise el. De data asta ai primit toate in­formaţiile de la căpitanul Gregory.

— Aşadar, îl ai şi pe el la mână.

— Nu chiar. Suntem doar prieteni.

L-am privit lung o clipă, apoi m-am îndreptat spre uşa prin care intrasem. Când am deschis-o, m-am uitat înapoi la el.

— N-ai pus pe nimeni într-o maşină Plymouth să mă urmărească, nu-i aşa?

Ochii i se măriră brusc. Părea iritat.

— Nici vorbă. De ce-aş face-o?

— Nu-mi pot nici eu închipui, i-am răspuns şi-am ieşit.

Mi s-a părut că surpriza lui fusese destul de autentică pentru a-l putea crede. Mi s-a părut chiar niţel neliniştit. N-am găsit nici un motiv pentru neliniştea lui.

Cap20