Lumea pierduta (12)

Pădurea groazei

Am mai spus acest lucru, sau poate că nu l-am mai spus - memoria îmi cam joacă feste în momentul de faţă - că eram plin de mândrie când îi auzeam pe cei trei tovarăşi care se bucurau de atâta consideraţie în ochii mei, mulţumindu-mi pentru faptul de a fi îmbunătăţit situaţia în care ne aflam. Până atunci eram mereu lăsat la o parte, atât din pricina tinereţii mele, cât şi din a lipsei de experienţă şi de cunoştinţe care ar fi putut să mă pună la acelaşi nivel cu ei. Dar iată că intrasem într-o zonă luminoasă. Ideea aceasta mă făcea să mă înfierbânt. Dar vai, biet orgoliu care preceda un dezastru! El nu mi-a sporit încrederea în mine decât ca să mă arunce, nu mai târziu decât în aceeaşi noapte, în cea mai cumplită aventură a vieţii mele, care a avut un deznodământ la care când mă gândesc mi se strânge inima şi acum.

Iată cum s-au petrecut lucrurile. Eram foarte surescitat de întâmplarea cu copacul şi nu puteam închide ochii. Summerlee era de gardă şi-l vedeam cum îşi apleca deasupra focului făptura lui uscată, puţin comică. Îşi ţinea puşca între genunchi şi barba lui de ţap tremura la fiecare mişcare pe care o făcea cu capul. Lord John se odihnea liniştit, înfăşurat în "poncho"-ul lui de provenienţă sud-americană, în timp ce Challenger făcea să răsune pădurea cu sforăielile lui. Luna plină strălucea feeric şi atmosfera era ca de gheaţă. Ce noapte prielnică pentru o plimbare! Şi deodată, în mintea mea şi-a făcut loc gândul: "Şi de ce nu?" Ce-ar fi dacă, strecurându-mă pe nesimţite din tabără şi făcându-mi drum până la lacul central, m-aş întoarce la gustarea de dimineaţă cu veşti noi despre ţinutul înconjurător? Tovarăşii mei nu m-ar considera oare, mai mult ca oricând, vrednic de prietenia lor? Iar dacă, cum era probabil, părerea lui Summerlee ar câştiga teren şi am găsi un mijloc de evadare, n-am putea fi puşi în stăpânirea unor informaţii de primă importanţă asupra interiorului podişului numai pentru că eu, cel dintâi, am pătruns până în centrul lui? M-am gândit la Gladys şi la vorbele ei: "In jurul nostru nu lipsesc ocaziile de a deveni erou". O auzeam, parcă, spunând aceste vorbe. M-am gândit şi la McArdle. Ce mai articol de trei coloane pentru gazete! Ce minunat punct de plecare pentru cariera mea! Am pus mâna pe o puşcă. Buzunarele mi-erau demult doldora de cartuşe şi imediat, dând la o parte tufişurile care astupau intrarea "zarebei" noastre, m-am strecurat afară. O ultimă privire m-a încredinţat că prea puţin vigilentul Summerlee, lamentabila noastră santinelă, moţăia clătinându-şi în faţa focului capul lui de marionetă.

N-am făcut nici o sută de paşi, că am şi început să-mi regret graba. Cred că am mai spus în aceste pagini că am prea multă imaginaţie ca să pot avea un curaj adevărat şi că gândul care mă urmăreşte permanent e să nu par cumva fricos. Această trăsătură de caracter m-a împins înainte. Nu puteam să mă întorc fără să fi realizat ceva. Chiar dacă tovarăşii mei nu mi-ar fi observat încă lipsa şi n-ar şti niciodată că am şovăit, tot aş păstra în suflet o ruşine greu de îndurat. Mă cutremuram gândindu-mă la situaţia în care mă băgasem şi în clipa aceea aş fi dat bucuros tot ce aveam ca să găsesc o ieşire onorabilă din încurcătură.

Era într-adevăr pădurea groazei. Copacii creşteau atât de deşi şi crengile lor erau atât de stufoase, încât nu se mai zărea nici urmă din lumina lunii. Cel mult dacă întrezăream uneori o stea prin filigranul frunzelor întreţesute. Când ochiul mi s-a mai deprins cu întunericul, am băgat de seamă că intensitatea întunericului nu era aceeaşi, că unii copaci abia se desluşeau, în timp ce după ei şi printre ei se zugrăveau umbre negre ca de păcură, aidoma deschizăturilor unor peşteri fioroase, la vederea cărora mă cutremuram. Îmi aduceam aminte de strigătele iguanodonului sfâşiat, de urletul acela de groază pe care-l auzisem răsunând în pădure. Îmi aduceam aminte şi de botul bubos şi puhav pe care-l zărisem la lumina torţei lui lord John. Fără îndoială, mă aflam pe terenul lui de vânătoare. În fiecare clipă monstrul acela înspăimântător şi misterios putea să sară asupra mea din umbră. M-am oprit şi, luând din buzunar un cartuş, am deschis patul puştii. Când am atins cocoşul, inima mi-a tresărit: luasem cu mine puşca de vânătoare, nu carabina!

Şi iarăşi m-a cuprins dorinţa de a mă întoarce. Aveam acum, fără îndoială, un motiv excelent ca să renunţ, un motiv care nu m-ar fi micşorat în ochii nimănui. Dar iarăşi mândria mea nebunească s-a împotrivit. Nu puteam, nu trebuia să mă dau bătut. În definitiv, carabina ar fi fost tot atât de nefolositoare ca şi puşca de vânătoare în faţa primejdiilor pe care le puteam întâlni. Şi dacă m-aş fi întors în tabără s-o schimb, nu mă puteam aştepta să intru şi să ies din nou fără să fiu văzut. În cazul acesta mi s-ar fi cerut explicaţii şi n-aş mai fi fost singurul beneficiar al acestei expediţii. După o scurtă şovăială, mi-am luat inima în dinţi şi mi-am urmat drumul, ţinând sub braţ puşca cu care nu mai aveam ce face.

Dacă pădurea era cuprinsă de un întuneric ameninţător, mult mai primejdioasă mi-a apărut lumina de lună din poiana iguanodonilor. Ascuns printre tufişuri, am cuprins cu ochii poiana. Niciun colos nu se vedea pe nicăieri. Poate că drama care i se întâmplase unuia dintre ei îi făcuse să-şi schimbe păşunea. In ceaţa argintie a nopţii nu se desluşea nicio mişcare. M-am încumetat să traversez cu paşi repezi poiana şi am ajuns de partea cealaltă, în mărăciniş, lângă pârâul care-mi slujea de călăuză. Era un tovarăş plin de voioşie, al cărui şopot îmi aducea aminte de pârâul de munte din ţară, în care, copil fiind, pescuiam noaptea păstrăvi. Nu-mi rămânea decât să merg de-a lungul lui ca să ajung la lac, apoi să fac acelaşi lucru la întoarcere, ca să ajung la tabără. De multe ori îl pierdeam din ochi din pricina desişului, dar niciodată n-a dispărut din auzul meu.

Pe măsură ce coboram povârnişul, pădurea se rărea făcând loc arbuştilor, care numai din când în când lăsau să răzbată printre ei câte un copac. Înaintasem destul de mult şi puteam să văd fără să fiu văzut. Am trecut pe lângă mlaştina pterodactililor. În clipa aceea, una dintre acele vietăţi, care putea să aibă cam 20 de picioare lungime, s-a ridicat brusc de undeva şi, plesnind din aripi cu un zgomot uscat, şi-a luat zborul. Când a trecut prin dreptul lunii, aripile ei membranoase s-au luminat străvezii, în aşa fel încât părea un schelet zburând în iradierea albă şi tropicală. M-am ghemuit lângă tufiş, ştiind din experienţă că putea, cu un singur strigăt, să stârnească împotriva mea o sută de alţi pterodactili, şi n-am îndrăznit să-mi caut de drum decât după ce lighioana s-a lăsat la pământ.

Noaptea era neobişnuit de limpede, dar pe măsură ce înaintam mi-am dat seama că undeva în faţa mea se isca un murmur înăbuşit şi neîntrerupt care sporea din ce în ce, până când, în sfârşit, am ajuns aproape de el. Dar când m-am oprit, am văzut că intensitatea zgomotului rămânea aceeaşi, aşa că am bănuit că venea dintr-o sursă care stătea pe loc. Părea clocotul unei ape care ar fierbe într-un cazan uriaş. Curând am înţeles: în mijlocul unei poieniţe am descoperit un lac, sau mai bine zis un iaz, deoarece nu era mai mare decât un bazin din Trafalgar Square, un iaz a cărui faţă neagră ca smoala se înălţa şi cobora, ridicând băşici mari gazoase. Aerul de deasupra tremura de căldură, iar pământul din jur frigea când îl atingeai cu mâna. Era clar că forţele vulcanice, care cu atâtea secole înainte ridicaseră acest podiş, nu erau încă stinse cu totul. Mai văzusem pe ici pe colo înălţându-se, sub vegetaţia luxuriantă care-l acoperea, stânci negre ca nişte munţi de lavă. Dar iazul acesta de bitum în plină junglă era cea dintâi dovadă pe care o aveam despre activitatea neântreruptă a vechiului crater. Dar cum voiam să ajung la tabără în primele ore ale dimineţii, n-am avut când să-l cercetez mai îndeaproape.

Această escapadă nebunească o să-mi rămână întipărită în minte toată viaţa. Pe unde era lumină mă ascundeam furişându-mă printre umbre. În junglă înaintam târându-mă şi mă opream cu o tresărire de câte ori auzeam, şi asta se întâmpla destul de des, crengile trosnind sub paşii vreunei fiare. Mereu apăreau şi dispăreau umbre, umbre mari şi mute, care păreau că-mi dau târcoale cu labele înfăşurate în vată. Mă opream mereu, cuprins de dorinţa de a mă întoarce, dar de fiecare dată mândria era mai puternică decât frica şi mă împingea către scopul pe care voiam să-l ating.

Ceasul îmi arăta ora l când, în sfârşit, printre luminişuri s-au ivit sclipiri de apă, şi zece minute mai târziu eram printre trestiile care tiveau lacul central. Mort de sete, m-am culcat la pământ şi am băut câteva înghiţituri mari. Apa era bună şi proaspătă. O potecă largă, plină de urme, arăta că acolo veneau să se adape animalele. Aproape de mal era un bloc singuratic de lavă. M-am urcat pe el şi, de sus, m-am uitat în toate direcţiile.

Primul lucru pe care l-am văzut m-a umplut de uimire. Atunci, când descoperisem aceste locuri din vârful copacului, mi se păruse că pe pereţii de stâncă erau o serie de pete întunecate, ca nişte guri de peşteră. Când m-am uitat acum la aceiaşi pereţi de stâncă, am văzut nişte rotocoale luminoase, roşiatice, cu contururi precise, ca ferăstruile cabinelor unui vas de linie. O clipă am crezut că ceea ce lucea aşa era lava şi că mă aflam în faţa unui fenomen vulcanic. Dar până la urmă am ajuns la concluzia că lucrul acesta nu s-ar fi petrecut în sus, ci în josul stâncilor, în scobitura podişului. Ce puteau să însemne petele acelea luminoase? Răspunsul mi s-ar fi părut minunat şi fără îndoială era just: petele acelea nu erau decât focuri aprinse în peşteri, aprinse, desigur, de mâna omului! Prin urmare existau oameni pe podiş. Ce măreaţă justificare a expediţiei mele! Şi ce noutăţi aveam să duc la Londra!

Am rămas mult timp privind luminile roşiatice şi pâlpâitoare. Bănuiesc că erau cam la zece mile de mine, dar chiar de la această depărtare puteam să văd cum din când în când clipeau, ca şi cum ar fi trecut cineva prin faţa lor. Ce n-aş fi dat să mă pot târî până la ele, să le cercetez şi să-mi informez tovarăşii asupra aspectului şi a obiceiurilor rasei care trăia într-un loc atât de ciudat!

Dar astă problemă nu se putea pune şi era aproape hotărât că vom părăsi podişul fără să avem cunoştinţe sigure în această privinţă.

Lacul Gladys, lacul meu, se întindea ca o foaie de argint viu în faţa mea, cu imaginea lunii sclipind feeric la mijloc. Nu era adânc, deoarece în unele locuri se vedeau ridicându-se la suprafaţă bancuri de nisip. Viaţa ieşea la iveală pe toată întinderea apei, uneori prin cercurile şi creţurile care se iscau din loc în loc, alteori prin apariţia unui peşte argintiu sau a unui monstru cu spinarea arcuită, de culoarea ardeziei. Pe o insulă mică am văzut o vietate semănând cu o lebădă gigantică, cu trupul masiv, dar cu gâtul lung şi mlădios. S-a cufundat şi câtva timp am putut să-i văd gâtul arcuit şi capul lungăreţ unduind deasupra apei. Apoi a dispărut şi n-am mai văzut nimic.

Îndată după asta mi-a atras atenţia ceva ce se petrecea la picioarele mele: două animale asemănătoare cu doi tatui uriaşi veniseră la adăpat şi lipăiau apa cu limbile lor lungi şi flexibile ca nişte panglici roşii care apăreau şi dispăreau. Un cerb colosal cu coarnele ramificate, o creatură splendidă, cu ţinută regală, a venit spre apă cu căprioara şi cu puii lui şi s-au adăpat între cei doi tatui. Nu mai pomenisem nimic asemănător, deoarece elanii pe care-i văzusem până atunci abia dacă i-ar fi ajuns la umăr. Deodată, cerbul a dat un semnal de alarmă şi a dispărut cu ai lui în trestii, în timp ce tatuii au luat-o şi ei la fugă: pe cărare se ivise un nou venit, o jivină monstruoasă.

O clipă m-am întrebat de unde cunosc înfăţişarea aceea hâdă, spinarea aceea arcuită acoperită cu ţepi triunghiulari şi acel cap de pasăre de pradă care aproape că atingea pământul. Apoi mi-am adus aminte: era stegosaurul, lighioana pe care Maple White o schiţase în caietul lui şi care fusese primul element care deşteptase atenţia şi curiozitatea lui Challenger! Şi iată-l acum în faţa mea, poate chiar acelaşi pe care îl întâlnise artistul american. Pământul se cutremura sub greutatea lui şi zgomotul pe care-l făcea bând apă răsuna departe în liniştea nopţii. Vreme de cinci minute a fost atât de aproape de stâncă mea de lavă încât, dacă aş fi întins mâna, aş fi putut să-i ating ţepii de pe spinare. După aceea s-a retras încet şi a dispărut printre stânci.

M-am uitat la ceas şi, văzând că arăta ora două şi jumătate, m-am gândit că era timpul să mă întorc. Nu aveam nicio îndoială asupra drumului de urmat, deoarece pârâuaşul era la stânga mea şi se vărsa în lac la o zvârlitură de băţ de locul unde mă aplecasem să beau. Aşa că am pornit plin de avânt, pentru că simţeam că făcusem o treabă serioasă şi că aduceam un bagaj serios de informaţii pentru tovarăşii mei. În primul rând venea, fără doar şi poate, descoperirea peşterilor luminate şi siguranţa că erau locuite de vreo rasă troglodită. Dar afară de asta, puteam acum să vorbesc în cunoştinţă de cauză despre lacul central. Puteam să afirm că în el trăiau fiinţe bizare şi că pe malurile lui se ascundeau forme de viaţă primitivă pe care nu le mai întâlnisem încă. Mă gândeam, în timp ce mergeam, că puţini oameni în lumea asta au petrecut o noapte mai ciudată sau au adus ştiinţei un aport mai mare.

 Cu mintea plină de aceste gânduri, urcam dealul cu destulă greutate şi ajunsesem la jumătatea drumului, când un zgomot în spatele meu m-a adus la realitate. Era ceva care semăna şi a sforăit şi a mârâit; ceva grav, adânc şi ameninţător, care trăda prezenţa unei fiare în apropiere. Nu se vedea nimic şi am grăbit pasul. Străbătusem cam o jumătate de milă când deodată zgomotul s-a repetat, tot în spatele meu, dar de data asta mai puternic şi mai ameninţător. Inima a încetat să-mi mai bată când mi-am dat seama că fiara — oricare ar fi fost — mă urmărea. O clipă am îngheţat şi am simţit că mi se zbârleşte părul în cap. Că monştrii care trăiau pe podiş se sfâşiau între ei, lucrul acesta făcea parte, desigur, din lupta lor pentru existenţă. Dar că se întorceau împotriva omului civilizat, că-l urmăreau şi-l socoteau ca pe o pradă — iată un gând care mă înfiora şi mă umplea de groază. Şi iarăşi mi-am amintit, ca o cumplită viziune aruncată de ultimul cerc al Infernului lui Dante, de botul mânjit de bale şi de sânge pe care-l luminase torţa aprinsă a lui lord John. Am stat pe loc, cu genunchii tremurători, şi m-am uitat cu ochii ieşiţi din orbite la dâra de lumină lăsată de lună. Totul era liniştit ca într-un peisaj de vis. Nu vedeam decât luminişuri argintii printre umbrele întunecate ale tufişurilor. Dar în liniştea adâncă, mârâitul acela din gâtlej s-a auzit pentru a treia oară, mai sinistru, mai înspăimântător şi mai apropiat. Nu mai încăpea nici o îndoială; ceva mă urmărea şi putea să sară asupra mea în orice clipă.

Stăteam locului împietrit, uitându-mă îndărăt la drumul pe care-l străbătusem, când, deodată, am văzut. La marginea luminişului prin care trecusem, tufişurile s-au mişcat, o umbră mare şi neagră s-a desprins şi a sărit pe locul luminat de lună. Făcea salturi ca un cangur, sprijinindu-se pe labele puternice de dinapoi, în timp ce pe cele de dinainte le ţinea strânse la piept. Animalul era înalt cât un elefant care s-ar fi ridicat în două labe, dar mişcările lui, în ciuda mărimii, erau neînchipuit de uşoare. După formă, am nădăjduit o clipă că nu era decât un iguanodon, despre care ştiam că e inofensiv. Dar eroarea mea n-a durat mult, oricât de necunoscător eram în materie, şi mi-am dat seama îndată că era vorba de altă lighioană. In locul capului blând şi parcă naiv al ierbivorelor cu trei degete, destul de asemănător cu al unui cerb, dihania avea capul mare şi turtit ca de broască şi era, fără îndoială, aceeaşi care ne înspăimântase în tabără. Strigătul ei fioros şi vigoarea cu care mă urmărea mi-au întărit convingerea că aveam de-a face cu unul din marii dinosauri carnivori, una din cele mai cumplite fiare din câte au călcat vreodată pe acest pământ. Cam la fiecare douăzeci de iarzi se lăsa să cadă pe labele de dinainte şi-şi sprijinea botul în pământ: îmi mirosea urma. Uneori părea că o pierde pentru o clipă, apoi o regăsea şi pornea iar, în salturi repetate, pe drumul pe care-l făcusem eu.

Nici astăzi nu-s în stare să evoc noaptea aceea de groază, fără să-mi apară broboane de sudoare pe frunte. Ce puteam să fac? Aveam în mână o armă de care nu mă puteam folosi. M-am uitat, cu deznădejde împrejur, căutând o stâncă sau un copac, dar eram în jungla plină de mărăciniş, pe care n-o depăşea decât ici şi colo câte un copăcel, şi ştiam că dihania care mă urmărea putea să smulgă din rădăcini un copac obişnuit ca pe un simplu măcieş. Singura mea salvare era fuga. Nu mă puteam mişca uşor pe terenul acela inegal şi crăpat. Dar, uitându-mă în toate părţile, am descoperit în faţa mea o cărare bătătorită şi bine demarcată. Mai văzusem cărări de acestea de-a lungul expediţiei noastre, bătute desigur de animalele sălbatice. Aceasta m-ar fi putut salva, deoarece eram foarte iute de picior. Aruncând puşca, am luat-o la goană într-o cursă de o jumătate de milă, cu o viteză pe care n-o atinsesem niciodată şi nici n-am mai atins-o vreodată de atunci. Mă durea tot trupul, simţeam că mă înăbuş, şi lipsa aerului îmi ardea gâtlejul. Dar, mânat de groază, alergam, alergam înainte. În sfârşit, neputând să mai alerg, m-am oprit. Şi deodată, trosnete de crengi rupte, zgomot de paşi şi o răsuflare ieşită dintr-un plămân monstruos mi-au dat de veste că bestia era aproape. Mă ajunsese. Eram pierdut.

 Ce nebun am fost că am întârziat atâta! Până atunci se călăuzea numai după miros şi mişcările-i erau încete. Dar din clipa când am luat-o la goană, mă vedea. Mă urmărea cu ochii, deoarece cărarea îi arăta drumul pe care-l luasem. Când am ajuns la cotitură, l-am văzut în urma mea, venind în salturi largi. Luna îi lumina ochii bulbucaţi, dinţii uriaşi în gura-i căscată şi ghearele labelor de dinainte, scurte şi puternice. Cu un strigăt de groază, am cotit şi m-am năpustit înainte pe cărare. În urma mea auzeam tot mai puternic răsuflarea, zgomotoasă şi întretăiată a lighioanei. Paşii grei se apropiau. In fiecare clipă mă aşteptam să-i simt gheara pe umăr. Dar deodată s-a auzit un trosnet şi m-am pomenit căzând în gol. Totul în jurul meu a dispărut şi am simţit cum mă învăluia o negură.

Când m-am trezit din leşinul care cred că n-a ţinut decât câteva minute, m-a pătruns un miros înţepător. Pipăind cu mâinile prin întuneric, una din ele a dat de un os, în timp ce cealaltă a apucat o halcă de carne. Deasupra mea s-a arătat un colţ de cer, care m-a făcut să înţeleg că zăceam într-o groapă adâncă. Mi-am tras încet picioarele şi m-am pipăit. Mă dureau şi mâinile şi picioarele, dar din fericire puteam să le mişc, iar încheieturile erau şi ele flexibile. Mi-am adus aminte de împrejurările în care căzusem şi m-am uitat în sus îngrozit, aşteptându-mă să văd profilându-se pe cer umbra monstrului. Dar nici urmă de aşa ceva. Nu se auzea niciun zgomot. Atunci am început să mă mişc încetişor, punând piciorul cu băgare de seamă, ca să pot descoperi cum arăta locul în care mă prăbuşisem într-un moment atât de deznădăjduit.

Mă găseam într-un fel de fântână cu pereţii aproape drepţi şi cu fundul neted, care putea să aibă cam douăzeci de picioare lungime. Fundul acesta era acoperit cu hălci de carne, ajunse în ultimul grad de putrefacţie. Aerul era otrăvit şi irespirabil. Cotrobăind prin beznă, am dat peste ceva tare şi am bănuit că era un stâlp foarte bine înfipt în mijlocul gropii, atât de înalt încât nu-i puteam ajunge vârful cu degetele. Pipăindu-l, mi s-a părut că era uns cu grăsime.

Deodată, mi-am adus aminte că aveam în buzunar o cutie cu chibrituri de ceară. Aprinzând unul, mi-am dat seama cum arăta locul în care căzusem. Nu puteam să mă înşel; era o capcană, şi încă făcută de mâna omului. Stâlpul din mijloc, înalt de nouă picioare şi cu vârful foarte ascuţit, era negru de sângele victimelor care se înfipseseră în el. Bucăţile de carne împrăştiate pe jos erau ale lor, sfârtecate ca să libereze ţeapa pentru alte victime. Mi-am amintit că Challenger afirmase că nu puteau să existe oameni pe podiş, deoarece ei nu s-ar fi putut apăra niciodată, cu slabele lor puteri, împotriva monştrilor care mişunau pe acolo. Dar acum era limpede că existau oameni. Băştinaşii puteau să se refugieze în peşterile lor cu deschizături înguste, fără ca saurienii să poată pătrunde până la ei, în timp ce mintea lor ageră născocise aceste capcane acoperite cu crengi şi aşezate în calea fiarelor, care le îngăduiau să le distrugă, cu toată sprinteneala şi puterea lor. Şi de data aceasta, omul se dovedise a fi stăpân.

 

Nu-mi era prea greu să mă caţăr pe pereţii gropii, totuşi am stat câtva timp la îndoială înainte de a mă expune lighioanei înspăimântătoare care fusese gata să mă trimită pe lumea cealaltă. In definitiv nu puteam şti dacă nu mă pândea în cel mai apropiat desiş, aşteptând să ies la iveală. Mi-am luat până la urmă inima în dinţi, amintindu-mi de o discuţie dintre Challenger şi Summerlee cu privire la obiceiurile marilor saurieni. Amândoi fuseseră de părere că monştrii erau aproape cu totul lipsiţi de inteligenţă, că în cavităţile lor cerebrale era foarte puţin loc pentru creier şi că, dacă dispăruseră din restul lumii, asta se întâmplase numai din pricina imbecilităţii lor, care-i făcea incapabili să se adapteze la medii diferite.

Dacă lighioana m-ar fi aşteptat, lucrul acesta ar fi dovedit că ea avea facultatea de a înţelege ce se întâmplase cu mine, prin urmare ar fi stabilit o relaţie de la cauză la efect. Dar era mult mai verosimil ca un animal lipsit de creier, care nu asculta decât de un vag instinct de pradă, să fi părăsit urmărirea când am dispărut şi, după o nedumerire trecătoare, să-şi fi căutat altă pradă. Aşa că m-am căţărat până la marginea gropii şi m-am uitat afară. Stelele păleau, cerul se albea, iar vântul rece al dimineţii îmi bătea plăcut în obraji. Nu se vedea nicio urmă de fiară. Am ieşit de acolo încet şi m-am aşezat o clipă la pământ, gata să mă ascund din nou în capcană la apropierea vreunei primejdii. Apoi, încurajat de liniştea desăvârşită din jurul meu, ca şi de lumina care sporea, mi-am luat inima în dinţi şi am plecat îndărăt pe cărarea pe care venisem. La oarecare depărtare mi-am găsit puşca şi, puţin după aceea, şi pârâul care mă călăuzise. Şi am pornit în direcţia taberei, nu fără să arunc înapoi, din când în când, câte o privire îngrijorată.

Deodată s-a întâmplat ceva care mi-a amintit de tovarăşii mei. În dimineaţa limpede şi liniştită s-a auzit un pocnet de puşcă. Am rămas locului şi am ascultat, dar nu s-a mai auzit nimic. La început, mirarea m-a făcut să cred că-i ameninţa vreo primejdie. Apoi am găsit o explicaţie mai firească: era ziua mare şi fără îndoială că-mi observaseră lipsa. Îşi închipuiau desigur că mă rătăcisem în pădure şi trăgeau cu puşca să-mi arate drumul spre tabără. E drept că hotărâsem cu străşnicie să nu tragem cu puşca. Dar dacă li s-o fi părut că eram în primejdie, nici vorbă că n-au stat o clipă la îndoială. Aşa că aveam datoria să mă grăbesc, ca să-i asigur că nu mi se întâmplase nimic.

Eram mort de oboseală şi nu puteam merge atât de repede cât aş fi dorit. În sfârşit, am intrat într-o zonă cunoscută. La stânga mea era mlaştina pterodactililor, iar în faţă, poiana iguanodonilor. Mă aflam în ultima regiune împădurită care mă mai despărţea de fortul Challenger. Am început să strig voios, ca să le risipesc îngrijorarea. Dar n-am primit niciun răspuns. Tăcerea aceea mi-a îngheţat inima. Am luat-o la goană. "Zareba" era în faţa mea aşa cum o lăsasem, dar poarta era deschisă. M-am năpustit înăuntru. La lumina dimineţii mi s-a arătat un spectacol îngrozitor: toate bagajele noastre erau răvăşite pe jos, tovarăşii mei dispăruseră şi, lângă cenuşa încă fierbinte a focului, iarba era înroşită de o baltă de sânge.

Am rămas încremenit şi câtva timp parcă mi s-a întunecat mintea. Mi-aduc aminte ca prin vis că m-am repezit în pădurea din jurul taberei strigându-mi sălbatic tovarăşii. Dar niciun răspuns nu mi-a venit din umbra mută a pădurii. Gândul înspăimântător că n-o să-i mai revăd niciodată, că eram singur, părăsit în locul acela de groază, fără putinţa de a mai coborî în lume şi că va trebui să trăiesc şi să mor în ţara aceea de coşmar, mă arunca în deznădejde. Eram în stare să-mi smulg părul din cap şi să mă izbesc cu fruntea de pământ. Abia acum îmi dădeam seama cât îmi lipsea tovărăşia celorlalţi, încrederea senină a lui Challenger şi sângele rece, autoritar şi plin de umor, al lui lord John. Fără ei eram ca un copil în noapte, neajutorat şi neputincios. Nu ştiam în ce parte să apuc, nici ce trebuia să fac mai întâi.

La câtva timp, după ce căzusem într-o stare de prostraţie, am încercat să-mi dau seama de ce natură fusese catastrofa care se abătuse asupra tovarăşilor mei. Aspectul jalnic al taberei arăta că fuseseră atacaţi, iar împuşcătura preciza, fără îndoială, momentul când se produsese atacul. Faptul că nu se trăsese decât un singur foc, dovedea că totul nu durase decât câteva clipe. Puştile zăceau la pământ, iar una din ele — carabina lui lord John — avea pe ţeavă un cartuş gol. Pătura lui Challenger, ca şi a lui Summerlee, întinse în apropierea focului, arătau că în clipa aceea cei doi savanţi dormeau. Conţinutul lăzilor cu muniţii şi provizii era aruncat claie peste grămadă într-o neorânduială sălbatică, de-a valma cu aparatele fotografice şi cutiile cu plăci, dar niciun lucru nu lipsea. In acelaşi timp, cantitatea mare de hrană pe care o scosesem din lăzi dispăruse. Prin urmare, dezastrul se datora fără îndoială unor animale şi nu unor oameni, pentru că aceştia din urmă n-ar fi lăsat nimic în urma lor.

Dar dacă era vorba de animale, sau chiar numai de unul singur şi înspăimântător, ce se întâmplase cu tovarăşii mei? O fiară sălbatică i-ar fi sfâşiat, nici vorbă, şi ar fi lăsat resturile pe loc. E drept că se vedea o baltă de sânge, care dovedea o luptă pe viaţă şi pe moarte. Un monstru ca acela care mă urmărise în timpul nopţii ar fi putut să ducă cu el o victimă cum ar duce o pisică un şoarece, şi atunci ceilalţi desigur că l-au urmărit. Dar în cazul acesta şi-ar fi luat puştile cu ei... Cu cât mă gândeam mai mult, cu atât mintea mea obosită nu reușea să dea la iveală vreo explicaţie plauzibilă. Am răscolit pădurea de jur-împrejurul taberei, dar n-am găsit niciun semn care să mă ducă la vreo concluzie. Am sfârşit chiar prin a mă rătăci şi numai printr-un noroc, după o oră de căutare, am găsit din nou tabăra.

Deodată m-a luminat un gând, care mi-a mai dat puţin curaj. Nu, nu eram chiar singur pe lume. La picioarele stâncii stătea credinciosul Zambo, care nu aştepta decât să-mi audă glasul. M-am apropii de marginea podişului şi m-am uitat în jos. Era acolo, lângă foc, în tabăra cea mică, ghemuit în pătură. Dar spre mirarea mea, în faţa lui mai stătea un bărbat. O clipă mi-a tresărit inima de bucurie, la gândul că vreunul din tovarăşii mei scăpase cu viaţă. Însă uitându-mă mai atent, iluzia mi s-a risipit. Soarele care se ridica lumina pielea omului. Era un indian. Am început să strig şi să fac semne cu batista. Zambo s-a ridicat, a dat din mână şi a început să se urce pe piscul de stâncă. Peste puţin era la o mică depărtare de mine şi asculta, înfiorat, ceea ce-i povesteam.

— Fără îndoială, stăpâne Malone, a strigat el, i-a luat necuratul. Aţi intrat în ţara necuratului, vă spun, şi i-a luat pe toţi. Bagă de seamă, stăpâne Malone, şi vino repede jos, altfel ai să păţeşti la fel!

— Dar cum că cobor, Zambo?

— Smulge liane de pe copaci, maşsa Malone. Aruncă-mi-le jos. Eu o să le prind de trunchiul copacului, şi aşa o să ai un pod.

— Ne-am gândit noi la asta. Dar pe aici nu sunt liane care să ne poată fi de folos.

— Trimiteţi după frânghii, stăpâne Malone.

— Pe cine să trimit şi unde?

— Trimite prin satele indiene, că-s pline de frânghii. Am aici un indian, trimiteţi-l pe dânsul.

— Cine-i omul acela?

— Unul din indienii noştri, stăpâne. Ceilalţi l-au bătut şi i-au luat banii. Atunci omul s-a întors înapoi. E gata să ducă o scrisoare, să aducă frânghii, să facă orice.

Să ducă o scrisoare!... Şi de ce nu? Poate că o să ne aducă ajutor. În orice caz, va fi o dovadă că vieţile noastre nu s-au pierdut în zadar şi că informaţiile ştiinţifice pe care le-am cules vor ajunge în mâna prietenilor noştri din ţară. Două scrisori erau gata şi aşteptau să fie expediate. O să-mi petrec ziua scriind-o pe a treia, în care o să prezint ultimele evenimente. Indianul le putea duce lumii de dincolo. I-am poruncit lui Zambo să vină din nou către seară şi mi-am petrecut ziua, nefericit şi singur, căutând să-mi amintesc propriile mele aventuri din noaptea trecută. Am întocmit o notă către orice căpitan alb al vreunui vas de linie sau de comerţ pe care l-ar întâlni indianul, rugându-l fierbinte să aibă grijă să mi se trimită frânghii, deoarece vieţile noastre de asta atârnau. Seara, i-am aruncat lui Zambo aceste documente, împreună cu punga mea în care aveam trei guinee engleze.

Banii trebuiau să-i fie daţi indianului, şi i-am promis încă de două ori pe atâta dacă se întorcea cu frânghiile.

Acum vei înţelege, iubite domnule McArdle, cum ţi-a ajuns această comunicare şi vei cunoaşte tot adevărul, în cazul că nu vei mai auzi niciodată despre bietul dumitale corespondent. In seara aceasta sunt din cale-afară de obosit şi deprimat ca să mai întocmesc vreun plan de acţiune. Dar mâine trebuie să descopăr ceva care să mă pună pe urmele prietenilor mei, fără ca, pentru asta, să pierd legătura cu tabăra.

Cap11