Ratarea și trândăvia

Intr-o excepțională carte scrisă de Nicolae Turcan, intitulată „Dumnezeul gândurilor mărunte”, am dat peste câteva pagini despre ratare și trândăvie care m-au făcut să mă întreb: ce-o fi fiind eu, un trândav sau un ratat simplu? A treia soluție nu există, în orice caz... Ia uite:

Într-o ierarhie a gratuității acțiunilor umane, ratarea s-ar situa, desigur, pe cea mai înaltă treaptă, de vreme ce pentru a o realiza, nu-ți trebuie absolut nimic.

Ultimul gest, cel al ratării, nu ține de acțiune, ci de contemplare. De aceea ratatul are sentimentul că înțelege nici mai mult nici mai puțin decât totul.

Ratatul crede că există ceva ce ar putea face pe deplin, fără efort, aici stă eroarea. El abandonează tot ce i se pare că nu-l reprezintă, ajungând inevitabil să renunțe, rând pe rând, la toate acțiunile. Acțiunea care ar putea să-l scoată din ratare nu există, e doar o proiecție iluzorie provenită din credința că ar putea face, fără suferință, ceva mare. Fapt cu totul departe de adevăr. Căci printre obstacolele pe care le are de înfruntat se află și acesta,  al neîncrederii că se află pe drumul său. Cum nu reușește să-l treacă, rămâne mereu pe dinafară.

Ratații nu se aleg dintre oamenii obiectivi.

Ratarea e o artă pe care n-o faci, dar te face. În calitate de artă, ea are nevoie de talent, căci fără talent, nimeni nu s-a ratat vreodată.

Talentul ratării: capacitatea de nu fi niciunde acasă, în niciun domeniu.

Pe cel ce muncește, împlinindu-se,  ratatul îl consideră infantil — un prizonier al iluziilor care, naiv, nu a înțeles, de fapt, nimic. El îl disprețuiește cu disprețul unui nobil față de un țăran harnic. Ratarea e o noblețe, ultima care i-a rămas omului lipsit de credință.

Cum să te decizi să faci ceva, când poți face atâtea?

Ratatul este, într-un fel, filosof, chiar dacă filosofii nu sunt întotdeauna niște ratați.

Firește că Socrate e un ratat, pe care Platon l-a salvat post mortem.

Dacă ratatului  îi ajunge ratarea, dacă nu măsoară mereu distanța față de ce-ar fi putut deveni, el are șansa de a ajunge, printr-un fel de răsturnare paradoxală, înțelept. Dar cine se poate opri din ratare, când a fi ratat înseamnă, de fapt, a te rata?

Cel ce a înțeles sfârșitul tuturor lucrurilor este amenințat de pericolul ratării. Îl mai poate salva discursul despre propria ratare, care-l dezvăluie, surprinzător, drept scriitor profund, la fel cum poate scăpa prin preocuparea cu lucrurile veșnice, cu sfințenia.

Niciun ratat nu mai poate crede în altceva, afară de promisiunile stingerii definitive. Într-un fel, ratatul e singurul care întruchipează neființa.

Pentru un ratat acțiunea  se află nu doar la o distanță extremă, ci mai mult decât atât, la o distanță imaginară. Ea nu poate fi parcursă  în niciun chip prin vreo acțiune reală.

Ratarea te transformă în om postum înainte de vreme. Și limba ta nu mai poate fi înțeleasă de urechile oamenilor, pentru că ea nu mai rostește cuvinte, ci forme articulate ale neantului.

Ratatul suferă pentru că între el, care este, și el, care ar fi putut fi, se cască o prăpastie care s-a permanentizat ca imposibilitate. Însă ca oricare om ce deține conștiința imposibilului, înțelegerea lui e dintre cele mari, din rândul inexprimabilelor.

Doar un singur gest îi rămâne celui ce s-a ratat: să persiste până la capăt.

Că ratarea este o artă superioară, ne-o dovedește  și faptul că în momentul în care publicul lipsește, ea nu se stinge.

Ratatul se lasă de băut din pricina plictisului: îi e greu să ia de la capăt, de fiecare dată, același lucru.

Și ratarea, și acțiunea presupun cu siguranță o durată, ambele fiind specii ale devenirii. Dar devenirea uneia se deosebește de a celeilalte precum cerul de pământ, fiindcă ratatul este neîncetat magnetizat de eternitate. Mișcările lui „infinite” nu sfârșesc niciodată,  pentru simplul motiv că sfârșitul se află neîncetat  aici. Dacă ar fi să dăm ratatului un nume potrivit, atunci pe bună dreptate i-am putea spune om sfârșit.

Ratatul — unul care a isprăvit prea devreme, deși nu întotdeauna un neisprăvit.

Ratarea, ca și creația, se ivește ex nihilo. Din acest punct de vedere, în comparație cu ceilalți muritori, ratatul pare a fi un fel de zeu. Deosebirea este că el își creează ratarea din neputință…

Spre deosebire de activitățile în care omul poate cădea, pasionându-se,  trândăvia se prăbușește ea peste om, aducându-l la profunzimi nebănuite. Pentru trândavi, cei harnici, cei care urmăresc o carieră și luptă pentru ea sunt doar niște copii care construiesc castele de nisip. Profunzimea trândăviei vede inutilitatea acțiunii, îi înțelege deșertăciunea. De aceea trândavul se uită la ceilalți ca un înțelept înspre jocurile copiilor.

Există o hărnicie lipsită de virtute, când omul lucrează fără odihnă pentru sine însuși. Pentru atare formă egotică trândăvia e o soluție… înțeleaptă.

Trândavul se știe bolnav, dar nu vede nicio soluție. Nu sunt cei ce se agită împrejuru-i doar niște bolnavi mai naivi decât el?

De ce să faci ceva când poți să nu faci nimic? Iată o întrebare fără răspuns, ce amintește de menirea contemplativă a omului. Trebuie să fii arivist, ignorant sau virtuos, ca să izbutești  să eviți fascinațiile nonacțiunii; ori salvat de o suferință de neocolit.

Are trândăvia o soluție? Înclin să cred că în niciun caz una omenească.

Prin simplul fapt că s-a despărțit de fascinația imediatului, trândavul este filosof.

După ce ai cunoscut trândăvia, nu te mai poți pasiona de lucrurile mărunte. Și, în afară de ea și de Dumnezeu, pentru cel trândav toate sunt minuscule.

Deși înțeleg mai mult decât ceilalți, trândavii sunt niște nefericiți. E un argument ce dovedește că nu doar cunoașterea fără Dumnezeu este goală, ci și înțelegerea fără El.

Contrariul trândăviei nu e acțiunea, ci virtutea,  orice virtute.

Ratarea e trândăvie cu talent.

Trândavul e un ratat care nu s-a pasionat niciodată de posibilitatea propriei deveniri. El n-a pierdut nicio carieră, despre el nu se poate spune că nu s-a realizat, deși ar fi putut; trândavul nu-și pierde vreo calitate, ci doar pe sine însuși.

Ratatul știe ce ar fi putut deveni dacă nu s-ar fi lăsat pradă deliciilor inacțiunii, dacă soarta nu i-ar fi fost potrivnică etc, pe când trândavul nici măcar nu e interesat să știe. Pentru cel ratat, oglinda propriei împliniri pierdute îi stă mereu înainte, ca o mustrare; în schimb, cel atins de trândăvie nu se poate privi decât în oglinda abisului. Dacă ratatul suferă de un rău cotidian, trândavul însă e atins de un rău metafizic. (Stilistic spus, ratarea este o comparație, pe când trândăvia o metaforă.)

Deși seamănă în privința refuzului acțiunii, ratarea nu-i decât copilăria trândăviei.

Trândavul este un ratat care a înțeles inutilitatea ratării, dar fiind prea târziu ca să se mai întoarcă din drum, a mers mai departe.

Dacă ratarea se blochează în lamentațiile lui „Ce-aș fi ajuns  eu dacă…”, trândăvia e mult mai matură: pe ea n-o poate opri nimic. Cu alte cuvinte, ea e contemplație pură, chiar dacă a neantului.