Povestea unui ziarist, spusa de Cehov

Corespondentul

Muzicanţii erau opt la număr. Şefului lor – Guri Maximov – i se pusese în vedere că, dacă muzica nu cântă fără întrerupere, n-au să vadă nici un singur păhărel de votcă, ba chiar răsplata muncii lor n-au să şi-o capete decât cu chiu, cu vai. Dansul începuse exact la ora opt seara. La ora unu noaptea, domnişoarele se supărară pe cavaleri; cavalerii, pe jumătate beţi, se supărară pe domnişoare, şi dansul încetă. Musafirii se împărţiră în grupuri. Cei mai vârstnici puseră stăpânire pe salonaş, unde se în­tinse o masă cu patruzeci şi patru de sticle şi tot atâ­tea tacâmuri; domnişoarele se adunară într-un col­ţişor al salonului cel mare, forfecară pe nemernicii de cavaleri şi se străduiră să dezlege problema: cum se face că mireasa îi spune mirelui chiar de la început „tu”, iar cavalerii se retraseră în celălalt colţ şi înce­pură să vorbească toţi deodată, fiecare despre ale lui.

Guri, dirijor şi în acelaşi timp vioara întâi – rol de care se achita foarte prost de altfel – intonă cu cei şapte ciraci ai lui marşul lui Cerniaev… Îl cântă fără întrerupere, oprindu-se numai când simţea nevoia să tragă o duşcă sau să-şi mai scurteze bretelele pantalo­nilor. Era supărat: vioara a doua şi cea mai proastă era din cale afară de beată şi cânta cu totul anapoda, iar flautistul scăpa mereu flautul pe jos, nu se uita la note şi râdea fără motiv. Se făcu o larmă îngrozi­toare. Câteva sticle se rostogoliră de pe masa cea mică… Cineva trase neamţului Carl Garlovici Fünf un pumn în spinare… Câţiva musafiri cu feţe stacojii ieşiră buluc din dormitor, strigând şi râzând: un fecior se luă îngrijorat după ei. Diaconul Mianafuilov, do­rind să strălucească în faţa prea onoratului şi cherchelitului public şi să se dovedească om plin de duh, puse talpa ciubotei pe coada cotoiului şi nu o mai ridică, până când un fecior nu smulse de sub piciorul lui pisica răguşită, spunând: „Asta-i curată nerozie!” Primarului i se păru că cineva îi şterpelise ceasul: se sperie cumplit, asudă şi începu să ocărască, spu­nând că ceasul îl ţinea o sută de ruble. Pe mireasă începu să o doară capul… În antreu se prăvăli ceva greu şi se auzi un trosnet. În salonaş, în jurul sti­clelor, musafirii mai în vârstă nu se purtau deloc cum s-ar fi cuvenit unor oameni în etate. Amintindu-şi de tinereţe, începură să vorbească fel de fel de măscări. Spuneau snoave pipărate şi vorbe cu două înţele­suri, chicoteau şi glumeau pe seama aventurilor ga­lante ale gazdei care, măgulit, pesemne, şedea răs­turnat într-un jilţ şi răspundea alene:

— Da’ las’ că nici voi nu v-aţi lăsat mai prejos, pra­matiilor. Vă ştiu eu. De câte ori n-am făcut cadouri amorezelor voastre…

Se făcu ora două. Guri începu să cânte pentru a şaptea oară „Serenada spaniolă”. Musafirii mai în vârstă erau înfierbântaţi rău de tot.

— Ia’n te uită, Egor! molfăi un moşneag, adresându-se gazdei şi arătând spre un colţ al salonaşului.

— Cine-i neisprăvitul ăla?

În colţ, lângă un raft cu cărţi, şedea smerit, cu pi­cioarele strânse, un moşneguţ mărunt, într-o redin­gotă ponosită, verde închis, cu nasturi de metal şi, ca să se afle în treabă, răsfoia o carte. Gazda aruncă o privire într-acolo, se gândi câteva clipe apoi zâmbi.

— Ăsta-i ziaristul, fraţilor,  spuse el. Se poate să nu-l cunoaşteţi? E un om minunat! Ivan Nichitici – se adresă el moşneguţului cu nasturi de metal – ce stai aşa retras? Ia vino încoace!

Ivan Nichitici tresări, ridică de pe carte ochii săi albaştri şi se fâstâci.

— Ăsta-i scriitor, da, domnilor, ziarist! con­tinuă gazda. Noi bem, iar dânsul, vedeţi dumnea­voastră, stă într-un colţ, cugetă ca tot înţeleptul şi, din când în când, ne aruncă o privire batjocoritoare. Nu ţi-e ruşine, măi frate? Hai, vino să bei cu noi! E pă­cat să stai deoparte.

Ivan Nichitici se sculă, se apropie smerit de masă şi îşi turnă un păhăruţ de votcă.

— Să dea Dumnezeu… bolborosi el, bându-şi tac­ticos păhăruţul, să vă meargă toate… bine… din plin!

— Ia o gustare, frate! Mănâncă!

Ivan Nichitici începu să clipească des din ochii săi mici şi luă o sardea. Un grăsun, cu medalie de argint la gât, se apropie de el pe la spate şi îi turnă în cap o mână de sare.

— Aşa o să fii mai sărat şi n-o să mai faci viermi! spuse el.

Lumea râse cu hohote. Ivan Nichitici scutură capul şi se făcu roşu ca racul.

— Nu te supăra! N-ai de ce să te superi. Am glumit! spuse grăsunul. Nostim mai eşti! Uite, îmi torn şi mie! Şi grăsunul luă de pe masă o solniţă pe care şi-o răsturnă în cap.

— Dacă vrei, îi torn şi lui. Nu-i nicio supărare! continuă el, turnând sare şi în capul gazdei. Lumea în­cepu să râdă şi mai tare. Ivan Nichitici zâmbi şi el şi mai luă o sardea.

— De ce nu bei, vicleanule? spuse gazda. Bea! Bea cu mine! Hai, să bem cu toţii!

Se ridicară şi înconjurară masa. Paharele fură um­plute cu coniac. Ivan Nichitici şi-l trase, prevăzător, pe al său, şi tuşi ca să-şi dreagă glasul.

— Pentru mine cred că e de ajuns,  spuse el, adresându-se gazdei. Şi aşa sunt ameţit. Ei, să vă dea Dumnezeu… numai lucruri bune şi plăcute, Egor Nichiforîci. De ce vă uitaţi aşa, cu toţii, la mine? Sunt chiar atât de caraghios? Hi-hi-hi! Ei, să vă dea Dumnezeu… Egor Nichiforîci, taică, fiţi atât de bun şi de îndatoritor şi porunciţi-i lui Guri să spună lui Grigori să nu mai dea aşa în tobă. M-a înnebunit dobitocul! Bate aşa de tare, că mi-a spart urechile! În sănătatea dumneavoastră!

— Ba lasă-l să bată, spuse gazda. Se poate muzică fără tobă? Scrii opere literare şi nici atâta lucru nu pricepi! Ei, acu’ să bem amândoi!

Ivan Nichitici sughiţă şi tropăi mărunt pe loc. Gazda umplu două pahare mari.

— Bea, prietene,  spuse el, şi nu căuta să scapi. Dacă vei scrie că la L… toată lumea era beată, va tre­bui să scrii şi despre tine. Nu-i aşa? Ei, să trăieşti! Hai, deşteptule! Ruşinos mai eşti! Bea!

Ivan Nichitici tuşi, îşi suflă nasul şi ciocni paharul cu gazda.

— Eu atâta vă doresc: toate relele şi toate neno­rocirile… să vă ocolească! spuse un negustoraş, vrând să facă pe spiritualul; ginerele cel mare al gaz­dei se porni pe un râs cu hohote.

— Ura-a-a-a pentru ziarist! strigă grăsunul, luându-l pe Ivan Nichitici în braţe şi ridicându-l în sus. Săriră şi alţi musafiri şi Ivan Nichitici se pomeni dea­supra capetelor tuturor, pe braţele, scăfârliile şi umerii prea onoratei şi cherchelitei intelectualităţi din T…

— Su-u-s cu el! Să-l ridicăm pe şmecher! Puneţi mâna pe neisprăvit! Sus cu puşlamaua în haină verde, strigară bătrânii, purtându-l pe Ivan Nichitici în salonul cel mare. Acolo li se alăturară cavalerii, care începură să-l salte pe bietul ziarist până în tavan. Domnişoarele bătură din palme, muzicanţii încetară să cânte, feciorii, aduşi de la club, ca să fie mai „şic” se mirară de această „necuviinţă” şi începură să chi­cotească prosteşte în pumnii lor aristocratici. Lui Ivan Nichitici îi săriră doi nasturi de la redingotă şi i se des­făcu cureaua. Gâfâia, gemea, scâncea, suferea, dar… zâmbea fericit. Nu s-ar fi aşteptat niciodată la o ase­menea cinste, el, „mica nulitate” – cum singur spu­nea – care abia era luată în seamă printre oameni…

— Haa-haa-ha! zbieră mirele şi, beat turtă, se agăţă de picioarele lui Ivan Nichitici. Ziaristul se clă­tină, alunecă din braţele intelectualităţii din T… şi se agăţă de gâtul grăsunului cu medalia de argint.

— Am să-mi sparg capul, bolborosi el, am să-mi sparg capul! Daţi-mi voie! Numai un pic! Aşa… Nu, nu aşa!

Mirele dădu drumul picioarelor ziaristului, care ră­mase agăţat de gâtul grăsunului. Grăsunul se scutură şi Ivan Nichitici căzu, gemu uşor, apoi se ridică chicotind.

Toată lumea râdea; până şi feciorii cei civilizaţi de la club îşi încreţeau nasurile cu un aer condescen­dent, catadicsind să zâmbească.

Un zâmbet fericit zbârci faţa lui Ivan Nichitici; ochii lui albaştri, umeziţi, străluciră, iar gura i se deschise pieziş: buza de sus o porni spre dreapta, iar cea de jos se lungi, apucând-o spre stânga.

— Stimaţi domni – începu el, cu un glas slab de tenor, desfăcând braţele, apoi potrivindu-şi cureaua – Stimaţi domni! Să vă dea Dumnezeu tot ceea ce aş­teptaţi de la el: Mulţumesc lui Egor Nichiforovici, bi­nefăcătorului… n-a dispreţuit pe un om mărunt. Alal­tăieri, ne-am întâlnit în ulicioara Griaznaia şi mi-a spus: „Vino la noi, Ivan Nichitici. Vino neapărat. Vine tot oraşul: vino şi tu, cel mai mare bârfitor din în­treaga Rusie, vino!” Nu m-a dispreţuit, Dumnezeu să-i dea sănătate. L-aţi fericit cu alintarea dumneavoastră sinceră, nu l-aţi uitat pe ziarist, pe moşneagul jerpe­lit. Vă mulţumesc. Să nu-i uitaţi niciodată pe cei din tagma noastră, onorată asistenţă. Suntem oameni mă­runţi, aşa-i, dar nu suntem răi la suflet. Să nu ne dis­preţuiţi, să nu ne ocoliţi şi noi vă vom preţui gestul! Printre ceilalţi oameni, suntem mărunţi, săraci, şi totuşi suntem sarea pământului, suntem creaţi de Dumnezeu pentru folosul patriei, povăţuim întregul univers, preamărim binele, înfierăm răul…

— Ce tot trăncăneşti? strigă gazda. Ai dat drumul la morişcă, neisprăvitule? Mai bine ţine-ne un discurs.

— Un discurs, un discurs! strigară, cât îi ţinea gura, musafirii.

— Un discurs? He-he-hm. Bine. Daţi-mi voie să mă gândesc un pic!

Ivan Nichitici începu să se gândească. Cineva îi strecură în mână o cupă cu şampanie. După câteva clipe de gândire, lungi gâtul, ridică deodată cupa şi începu, cu glăsciorul lui de tenor, întorcându-se spre Egor Nichiforovici:

— Cuvântarea mea, onorate doamne şi stimaţi domni, va fi scurtă şi nu prin durata ei se va ridica la înălţimea evenimentului de azi, atât de mişcător pen­tru noi. Hm, hm… Un mare poet a spus: „Fericit cine a fost tânăr la tinereţe!” Nu mă îndoiesc de adevărul acestor cuvinte şi cred că nu voi greşi, dacă le voi mai adăuga ceva şi voi adresa, potrivit concepţiei mele, ur­mătoarele urări tinerilor vinovaţi de solemnitatea şi evenimentul de azi: Să fie, aceşti tineri ai noştri, ti­neri, nu numai acum, când, prin firea lucrurilor, sunt încă tineri trupeşte, ci şi la bătrâneţe, căci fericit este acel care e tânăr la tinereţe, dar de o sută de ori mai fericit cel ce-şi păstrează tinereţea până la groapă. Mi­rii vinovaţi de această a mea limbuţie să fie la bătrâ­neţe bătrâni la trup, dar tineri la suflet, adică să-şi păstreze avântul care pluteşte prin înălţimile vieţii. Idealurile lor să nu se ofilească până la sicriu, căci în aceasta stă adevărata fericire a oamenilor. Viaţa lor comună să se contopească într-un singur trai curat, blând şi de înaltă cinste. Soţia mult iubitoare să ser­vească… hi-hi-hi… ca să zic aşa, de octavă soţului ei, bărbat atât de deştept, şi să alcătuiască amândoi o ar­monie dulce şi sonoră! Vivat, jivio şi ura-a-a!

Ivan Nichitici goli cupa de şampanie, bătu cu picio­rul în podea şi privi triumfător la cei din jur.

— Bravo, bine ai mai adus-o, Ivan Nichitici! strigară musafirii.

Mirele se apropie, împleticindu-se, de orator, încercă să facă o plecăciune, dar, neizbutind, îl apucă de mână şi-i spuse:

— Bocu… mersi bocu! Cuvântarea dumitale a fost foarte frumoasă şi n-a fost lipsită nici de o oarecare tendinţă.

Ivan Nichitici se înălţă pe vârfuri, cuprinse pe mire în braţe şi îl pupă pe gât. Mirele se ruşină peste fire şi, pentru a-şi ascunde fâstâceala, îşi îmbrăţişă socrul.

— Ei, dar meşter mai eşti în tălmăcirea sentimente­lor! spuse grăsunul cu medalia. După mutră… nu m-aş fi aşteptat deloc! Iartă-mă… zău!

— Meşter? strigă Ivan Nichitici cu glas piţigă­iat. Meşter? He-he-he! Păi cred şi eu că sunt! Atât, că am prea puţin foc în mine, dar de unde să-l iau, acest foc? S-au dus vremurile de odinioară, onoraţi domni! Pe timpuri, când spuneai sau scriai ceva, te înduioşai tu singur, mirându-te de propriul tău talent. Ei…! Frumoase timpuri mai erau! Ar trebui să bem pentru ele, fra diavolo! Hai să bem, prieteni. Au fost timpuri grozav de avantajoase!

Musafirii se apropiară de masă şi luară câte un pă­hăruţ. Ivan Nichitici se transformase ca prin minune. Îşi turnă acum nu un păhăruţ, ci un pahar.

— Să bem, onorabili domni, continuă el. Aţi cinstit pe moşneagul ce am ajuns, să bem acum şi în cinstea vremurilor când am fost şi eu om mare! Fru­moase vremuri! Mesdames, frumuseţile mele, ciocniţi paharul cu aspidul şi basiliscul, care se minunează de frumuseţea dumneavoastră! Ţoc! He-he-he, amoraşi­lor! Au fost timpuri frumoase, sacrramento! Am iu­bit, am suferit, am învins, am fost învins de nenumă­rate ori. Ura-a-a!

— Ah, ce timpuri, continuă Ivan Nichitici, asu­dat şi emoţionat, ce timpuri, dragii mei! Şi timpu­rile de acum sunt bune dar pentru alde noi, ziariştii, timpurile de odinioară erau şi mai bune, pentru sim­plul motiv că aflai în oameni mai mult foc şi mai mult adevăr. Pe atunci, scriitorul era un erou de le­gendă, un cavaler fără frică şi fără prihană, un mu­cenic, un martir şi un om drept. Dar astăzi? Priveşte, Rusie, la fiii tăi, scriitori, şi ruşinează-te! Unde sunteţi voi, scriitori adevăraţi, publicişti, luptători şi munci­tori pe tărâmul… ă… ă… hm… al publicisticii? Nicăieri!!! Acum, toată lumea scrie. Cine vrea, scrie. Până şi ticăloşii, cu sufletul mai murdar şi mai negru decât ciubota mea, cu inima ieşită din ciocan, de la fierărie, nu din pântecele mamei, şi care au tot atâta adevăr în suflet câte case am eu, până şi ei îndrăznesc astăzi să păşească pe drumul celor glorioşi, pe drumul rezervat profeţilor, iubitorilor de adevăr şi celor ce dispreţuiesc arginţii. Dragii mei domni, calea aceasta s-a făcut astăzi mai largă, dar n-are cine să păşească pe ea. Unde sunt talentele cele adevărate? Pofteşte şi caută-le, dar zău că n-ai să le găseşti!… Totul s-a ofilit şi a sărăcit. Chiar şi vajnicii şi îndrăzneţii de al­tădată, care au mai rămas în viaţă, chiar şi ei au sără­cit astăzi cu duhul şi bat câmpii. Odinioară, alergam după adevăr, iar astăzi a început goana după vorbe frumoase şi după copeică, lua-o-ar naiba! Bate un vânt ciudat! Mare nenorocire, dragi prieteni! Chiar eu, ne­mernicul de mine, nu m-am ruşinat de părul meu alb şi am început să alerg după vorbe frumoase! Din când în când, tot mai strecor în corespondenţele mele câte ceva de efect. Mulţumesc Domnului, creatorul cerului şi pământului, că nu-s lacom de bani; să ştiu că mor de foame, şi tot n-aş îndrăzni să scriu ceva îm­potriva vrerii mele. Astăzi, cine vrea să mănânce, scrie, şi scris orice, cu condiţia, bineînţeles, să nu spună ceva ce s-ar apropia prea mult de adevăr. Vreţi să primiţi bani de la redacţie? Vreţi? Ei, dacă vreţi, daţi-i drumul, scrieţi că în oraşul nostru a fost, în ziua cutare, un cutremur şi că femeia Akulina a născut dintr-odată şase copii… iertaţi-mă de neruşinare, mesdames. S-au ruşinat, frumuseţile! Iertaţi! Fiţi mărinimoase şi iertaţi-mi bădărănia. Sunt doctor în expresii necuviincioase şi, mai demult, îmi susţineam adesea, prin cârciumi, teza de doctorat în această materie, bi­ruind, cu prilejul anumitor discuţii în contradictoriu, pe fel de fel de golani. Iertaţi-mă, dragele mele! Of-of-of… aşa-i! Scrie orice vrei, că totul merge. Pe timpuri, nu era aşa! Chiar dacă scriam vreun neadevăr, o fă­ceam din prostie, din tâmpenie, dar nu ne foloseam de minciună ca de o armă, fiindcă socoteam sfântă cauza pentru care lucram şi ne închinam în faţa ei!

De ce purtaţi nasturi de metal? îl întrerupse pe Ivan Nichitici un filfizon, cu patru cârlionţi în cap.

— Nasturi de metal? Aşa-i, sunt de metal… Din obişnuinţă… Mai demult, acum vreo douăzeci de ani, când mi-am comandant redingota, croitorul i-a pus din greşeală nasturi de metal, în loc de nasturi negri şi… m-am obişnuit cu ei. Am purtat redingota aceea vreo şapte ani. Aşa era altădată, domnii mei… Ia te uită, cum stau şi mă ascultă frumuseţile, porumbiţele! Ascultă ce spune moşneagul, drăguţele de ele… Hi-hi-hi! Frumuseţile mele cereşti, să vă dea Dumnezeu să­nătate! Ar fi trebuit să trăiţi acum patruzeci de ani, când eram tânăr şi când puteam să aprind pojar în inimi. Aş fi fost robul vostru domnişoarelor, mi s-ar fi făcut găuri la genunchi… Ia te uită cum râd, florice­lele!… Of, dragele mele… Aţi cinstit pe moşneag cu luarea aminte a domniilor voastre.

— Acum mai scrii ceva? îl întrerupse o domni­şoară cu năsucul în vânt.

— Dacă scriu? răspunse Ivan Nichitici, care prindea tot mai mult chef de vorbă. Cum să nu scriu! N-am să-mi îngrop talentul, până ce nu cobor în mormânt, regina sufletului meu! Sigur că scriu! N-aţi citit? Daţi-mi voie să vă întreb: cine a trimis o cores­pondenţă de aici ziarului „Golos” în anul una mie opt sute şaptezeci şi şase? Cine? N-aţi citit-o? Era bună! În anul una mie opt sute şaptezeci şi şapte am trimis tot „Golos”-ului un articol, dar redacţia onora­tului ziar l-a găsit inoportun. He-he-he… Inoportun… Aşa-i!… Articolul meu era cu tâlc, ştiţi, cu un anumit tâlc. Iată ce scriam: „Avem patrioţi doar cu numele. Este însă problematic unde se află patriotismul lor: în suflet sau în buzunare?” Hi-hi-hi… Aţi prins tâlcul? Mai departe scriam: „Ieri s-a celebrat, cu un sobor de preoţi, un parastas pentru cei căzuţi la Plevna. La parastas au fost prezente toate autorităţile şi toţi cetăţe­nii, cu excepţia domnului locţiitor de poliţai din T., care strălucea prin absenţa sa, deoarece socotise mai inte­resant pentru el să-şi termine preferansul, decât să împărtăşească cu cetăţenii bucuria ce o resimte în­treaga Rusie.” I-am zis-o, nu-i aşa? Ho-ho-ho! N-au publicat însă corespondenţa. Mă cam întrecusem atunci cu gluma, dragii mei! În şaptezeci şi nouă, adică anul trecut, am trimis o corespondenţă ziarului cotidian „Russki curier” care apare la Moscova. Am scris despre şcolile din judeţul nostru, dragii mei; cores­pondenţa mea a fost publicată, şi acum primesc gra­tuit ziarul „Russki curier”. Aşa-i! Vă minunaţi? Să vă minunaţi de genii, nu de nulităţi! Eu sunt o biată nulitate! Ho-ho-ho! Scriu rar, onoraţi domni, foarte rar! T… al nostru e sărac în evenimente care să poată fi descrise, iar fleacuri nu vreau să scriu; sunt prea mândru şi mă tem şi de conştiinţa mea. Ziarele sunt citite de întreaga Rusie, şi ce înseamnă T… pentru Rusia? De ce s-o plictisim cu lucruri mărunte? Ce nevoie are ea, de pildă, să ştie că în cutare cârciumă a fost găsit un cadavru? Ehei, înainte vreme scriam, scriam mult! Pe atunci, publicam în „Severnaia pcela”, în „Sîn otecestvo”, în „Moscovskie…”. Am fost contemporan cu Belinski; pe Bulgarin l-am atins o dată cu nişte paranteze… He-he-he!… Nu mă credeţi? Zău că da! Altă dată am scris o poezie des­pre virtuţile militare… Cât am pătimit, dragii mei, nu­mai domnul Sabaoth o ştie!… Când îmi aduc aminte cum eram pe atunci, mă înduioşez singur. Tare dârz şi îndrăzneţ mai eram! Sufeream şi mă chinuiam pentru toate ideile şi gândurile mele; da, da, pătimeam pentru năzuinţa mea către o muncă nobilă. În anul patruzeci şi şase, am fost bătut în aşa hal de târgo­veţii de aici, încât am zăcut trei luni în spital, cu o hrană de mizerie, şi asta pentru o corespondenţă pu­blicată în „Moscovskie Vedomosti”. Se vede că duşmanul meu le făgăduise huliganilor o răsplată grasă pentru cruzimea lor: M-au ciomăgit atât de groaznic, pe mine, robul lui Dumnezeu, încât şi as­tăzi pot să vă arăt urmele. Iar o dată, în anul cinci­zeci şi trei, am fost chemat la Sîsoi Petirovici, şeful poliţiei de aici… Nu-l mai ţineţi minte şi bine să vă pară că nu-l ţineţi minte. Amintirea pe care am păs­trat-o eu despre acest om este cea mai amară din toate amintirile mele. M-a chemat şi mi-a spus: „Pentru ce m-ai ponegrit în „Pcela”, ai?” Şi cum îl ponegrisem eu? Scrisesem aşa, simplu de tot, că la noi s-a pripăşit o bandă de escroci, care şi-a orga­nizat cuibul la birtul lui Guscov… Acum, n-a mai ră­mas nici urmă din acest birt; a fost desfiinţat în anul şaizeci şi cinci şi, în locul lui, s-a deschis băcănia domnului Lubţovatski. Sfârşitul corespondenţei îl fă­cusem cam tot cu tâlc. Scrisesem aşa: „Dat fiind cele pomenite mai sus, n-ar fi rău ca poliţia să acorde atenţia cuvenită birtului d-lui G.” Sîsoi Petrovici a început să ţipe la mine şi să bată din picior. „Ce, crezi că fără tine n-o ştiu? Te apuci să mă înveţi ce am de făcut, sperietoarea dracului? Ce-mi eşti tu, profesor?” A ţipat, a ţipat, de mi se făcuse inima cât un purice, apoi m-a băgat la răcoare. Trei zile şi trei nopţi am stat la beci; mi-am adus aminte de Iona cu balena lui şi am suferit fel de fel de înjosiri… N-am să uit asta, până mi s-or întuneca minţile! Ni­cio ploşniţă, niciun păduche, iertaţi-mă, niciun gândăcel, pe care abia îl vezi, n-a fost vreodată înjo­sit în halul în care m-a înjosit Sîsoi Petrovici, fie-i ţărâna uşoară. D-apăi când cuviosul părinte Pancrati, căruia îi spuneam de haz, în gând, „ciupicios părinte”, a buchisit într-o gazetă o corespondenţă care vorbea de un cuvios oarecare şi a binevoit să-şi închipuie că des­pre el era vorba şi că eu aş fi scris corespondenţa? În realitate, nici pomeneală să fie vorba despre el, şi nici corespondenţa nu era scrisă de mine. Într-o zi, cum treceam pe lângă biserica cea mare, m-a croit cineva de la spate cu un ciomag peste umeri şi peste ceafă, o dată, de două ori, de trei ori… Ptiu, bazaconie! Ce o fi? Când mă uit înapoi, văd că-i părintele Pancrati, duhovnicul meu… În public!!! Pentru ce? Pentru care vină? Am îndurat-o şi pe asta cu smerenie… multe am mai îndurat eu, dragii mei!

Cunoscutul negustor Grîjev, care stătea lângă Ivan Nichitici, îl bătu, zâmbind, pe umăr.

— Scrie,  spuse el, scrie! De ce să nu scrii, dacă te pricepi la asta? Şi la ce ziar ai să mai scrii acum?

— La „Golos”, Ivan Petrovici!

— Ai să ne dai să citim şi noi?

— He-he-he… Cum apare.

— Să vedem şi noi ce fel de meşter eşti. Şi ce ai să scrii?

— Dacă Ivan Stepanovici donează ceva pentru gim­naziu, scriu şi despre Domnia Sa!

Ivan Stepanovici, un negustor care se purta ras şi cu haine de modă nouă, zâmbi şi roşi.

— Bine, scrie! spuse el. Voi dona. De ce să nu donez? Pot să dau o mie de ruble…

— Oare?

— Da, pot.

— Zău?

— Ei, na-ţi-o bună… Sigur că pot.

— Nu glumiţi, Ivan Stepanovici?

— Pot… Atât că… Hm… Dar dacă eu donez şi tu nu scrii nimic?

— Se poate? Cuvântul e cuvânt, Ivan Stepanovici!

— Asta, aşa e… Hm… Şi când ai să scrii?

— Curând, chiar foarte curând… Nu glumiţi, Ivan Stepanovici?

— De ce să glumesc? Mă plăteşte cineva să fac glume? Hm… Şi dacă totuşi nu scrii?

— Am să scriu Ivan Stepanovici! Să mă bată Dumnezeu, dacă n-am să scriu!

Ivan Stepanovici îşi încreţi fruntea lui mare, lucioasă şi căzu pe gânduri. Ivan Nichitici începu să tropăie mărunt din picioare, sughiţă şi îşi aţinti ochişorii stră­lucitori de bucurie asupra lui Ivan Stepanovici.

— Uite ce e, Nichita… Nichitici… sau Ivan, or cum ţi-o fi zicând. Uite ce e... Am să dau… am să dau două mii, în argint, şi, după aceea, poate mai dau ceva… Dar numai cu condiţia să scrii într-adevăr…

— Da, zău că voi scrie! strigă Ivan Nichitici, cu glas piţigăiat.

— Scrie, dar, înainte de a trimite corespondenţa la ziar, să mi-o arăţi şi mie şi, dacă o fi scrisă bine, am să pun pe masă două mii.

— Am înţeles… E… hm… Vă ascult şi vă înţeleg, Ivan Stepanovici, om nobil şi mărinimos ce sunteţi! Fiţi atât de bun şi de condescendent şi nu lăsaţi făgăduiala dumneavoastră fără urmare, să nu rămână doar o vorbă în vânt! Ivan Stepanovici! Binefăcătorule! Onoraţi domni! Sunt un om beat, dar mintea mea în­ţelege limpede totul. Filantropule umanitar! Mă închin în faţa dumneavoastră! Vă veţi cinsti numele! Veţi ajuta instrucţia publică, vă veţi revărsa dărnicia… Doamne!…

— Bine, bine… Ai să vezi…

Ivan Nichitici se agăţă de pulpana lui Ivan Stepano­vici.

— Mărinimosule! ţipă el piţigăiat. Ia-te de mână cu oamenii luminaţi… Toarnă undelemn în can­dela care luminează universul! Daţi-mi voie să beau în sănătatea dumneavoastră! Am să beau, milostive, am să beau! Să trăias…

Înecat de tuse, Ivan Nichitici dădu pe gât paharul de votcă. Ivan Stepanovici privi la cei din jur, făcu cu ochiul ziaristului şi trecu în salonul cel mare. Ivan Nichitici stătu puţin locului, se gândi o clipă, îşi mân­gâie chelia şi îşi făcu tacticos loc printre dansatorii din salon.

— Rămâneţi sănătoşi, se adresă el gazdei înclinându-se. Mulţumesc pentru buna primire, Egor Nichiforovici! N-am s-o uit niciodată!

— La bună vedere, frate! Mai dă pe la mine! Treci şi pe la magazin, dacă ai timp, să bei ceai cu băieţii. Vino de ziua nevestii mele, dacă vrei, să ne ţii un dis­curs. La bună vedere, prietene!

Ivan Nichitici strânse cu căldură mâna ce i se în­tindea, se ploconi adânc în faţa musafirilor şi se în­dreptă cu paşii săi mărunţi spre vestibul, unde paltonaşul său jerpelit se pierdea printre nenumărate blăni şi paltoane.

— Nu daţi un bacşiş, Înălţimea Voastră? îl îmbie slugarnic, feciorul, căutându-i paltonul.

— Dragul meu! Eu aş fi mai curând în stare să pri­mesc un bacşiş, decât să dau.

— Iată paltonul dumneavoastră! Ăsta-i, Semiînălţimea Voastră? E bun de cernut făina! Cu un astfel de palton, ar fi mai nimerit să cureţi cocina, decât să faci vizite.

După ce îşi îmbrăcă, ruşinat, paltonul, Ivan Nichi­tici îşi suflecă pantalonii, ieşi din casa bogătaşului Egor L., om cu vază în oraşul T. Şi, lipăind cu ciubo­tele prin noroi, se îndreptă spre locuinţa sa.

Locuia pe strada principală, într-o casă pentru care plătea şaizeci de ruble pe an moştenitorilor unei ne­gustorese. Casa se afla în fundul unei curţi uriaşe, nă­pădită de ciulini, şi privea atât de smerit de după co­paci, cum nu putea să privească decât… însuşi Ivan Ni­chitici. După ce zăvorî poarta, se îndreptă spre casa lui cenuşie, ferindu-se cu grijă de ciulini. Undeva, un câine mârâi înăbuşit, apoi scoase alene un lătrat scurt.

— Daltă, Daltă, eu sunt!… mormăi coresponden­tul. Uşa casei nu era încuiată. După ce îşi curăţă ciu­botele cu o măturică, Ivan Nichitici deschise uşa şi in­tră în bârlogul lui. Tuşi scurt, îşi scoase paltonul, se închină la icoană şi străbătu odaia, luminată de o can­delă mică. În a doua şi cea din urmă încăpere se în­chină iar la icoane şi se apropie, în vârful picioarelor, de patul în care dormea o fată drăguţă, de vreo două­zeci şi cinci de ani.

— Manecika, încercă s-o trezească Ivan Nichitici.

— Manecika!

— Vvvvv…

— Trezeşte-te, fata mea!

— Mnă-mnă-mnă…

— Manecika, ascultă, Manecika! Trezeşte-te din somn!

— Cine-i? Ce… e-i?

— Trezeşte-te, îngeraşul meu! Scoală-te, sprijinul bătrâneţilor mele, muzicanta mea… Fata mea! Manecika!

Manecika se răsuci în pat şi deschise ochii.

— Ce vrei? întrebă ea.

— Dă-mi, te rog, două coli de hârtie!

— Du-te şi te culcă!

— Hai, drăguţa tati!

— Pentru ce-ţi trebuie?

— Să scriu o corespondenţă pentru „Golos”.

— Dă-o-ncolo!… Culcă-te! Ţi-am lăsat cina pe masă!

— Tu eşti singurul meu prieten.

— Eşti beat?… Lasă-mă să dorm!

— Dă-mi hârtia! Ce te costă să te scoli, ca să faci un bine tatălui tău? Draga mea! Ce să fac, să te rog în genunchi?

— Ufff… Doamne! Bine, îţi dau, dar pleacă de aici!

— Poftim!

Ivan Nichitici se dădu doi paşi înapoi şi îşi ascunse capul după paravan. Manecika sări din pat şi se înfă­şură strâns în pătură.

— Mereu hoinar! mormăi ea. Ce pacoste! Când o să te mai aduni de pe drumuri, Maică Precistă! Nici ziua, nici noaptea n-ai pace! N-ai pic de bun simţ!…

— Nu-ţi jigni tatăl, fetiţo!

— Nu te jigneşte nimeni! Poftim!

Manecika scoase din ghiozdanul ei două coli de hârtie şi le aruncă pe masă.

— Mersi, Manecika! Iartă-mă că te-am supărat!

— Bine, bine, nu-i nimic!

Manecika se trânti înapoi în pat, se acoperi cu pă­tura, se strânse ghem şi adormi pe loc.

Ivan Nichitici aprinse o lumânare şi se aşeză la un colţ al mesei. După ce se gândi un pic, muie peniţa în cerneală, îşi făcu semnul crucii şi începu să scrie.

 

A doua zi, la ora opt dimineaţa, Ivan Nichitici se afla la intrarea principală a casei lui Ivan Stepanovici. Mâna cu care trăgea de clopot tremura. Trase vreo zece minute, în răstimpul cărora mai-mai să moară de frică.

— Ce vrei? De ce suni întruna?! îl întrebă fecio­rul lui Ivan Stepanovici, deschizând uşa şi ştergându-şi ochii somnoroşi şi umflaţi, cu pulpana hainei cafenii, învechite.

— Ivan Stepanovici e acasă?

— Conaşul? Păi, unde să fie? Dar ce vrei cu el?

— Am venit… la dumnealui.

— Dumneata eşti de la poştă? Doamne!

— Nu, vin de la mine… La drept vorbind…

— Eşti funcţionar?

— Nu… dar… pot să aştept?

— De ce să nu se poată? Poftim! Intră!

Ivan Nichitici se strecură pieziş în antreu şi se aşeză pe un divan, pe care erau aruncate boarfele feciorului.

— Aucrrmm… Cgmbrrrr… Cine-i acolo? Se auzi din iatacul lui Ivan Stepanovici. Seriojca! Vino încoa’!

Seriojca sări în picioare şi se năpusti, ca ars, în ia­tacul stăpânului, iar Ivan Nichitici, speriat, începu să-şi încheie nasturii de la haină.

— Ai? Cine? auzea el din iatac. Pe cine? N-ai limbă, dobitocule? Cum? De la bancă? Vorbeşte odată! Un bătrân?

Inima lui Ivan Nichitici începu să bată tare, ochii i se împăienjeniră, picioarele îi îngheţară. Se apropia clipa hotărâtoare.

— Cheamă-l! se auzi din iatac.

Seriojca se întoarse, asudat, şi, ţinându-se cu mâna de o ureche, îl duse pe Ivan Nichitici la Ivan Stepano­vici. Acesta tocmai se trezise: era întins în patul său de două persoane şi privea de sub plapuma cu faţă de stambă la Ivan Nichitici. Lângă el, sub acelaşi oghial sforăia grăsunul cu medalia de argint. Acesta nu soco­tise necesar să se mai dezbrace. I se vedeau vârfurile ghetelor, iar medalia de argint alunecase de la gât pe pernă. În dormitor era o căldură înăbuşitoare şi mi­rosea tare a fum de ţigară. Pe podea zăceau cioburile unei lămpi, o băltoacă de gaz şi o fustă ruptă în bu­căţi.

— Ce vrei? întrebă Ivan Stepanovici pe Ivan Ni­chitici, privindu-l ţintă şi încreţindu-şi fruntea.

— Vă rog să mă iertaţi pentru deranjul ce vi-l pri­cinuiesc, începu Ivan Nichitici cu glas răspicat, sco­ţând din buzunar o hârtie. Daţi-mi voie, mult sti­mate Ivan Stepanovici, să…

— Ia ascultă, nu mă lua cu vorbe frumoase, n-am ce face cu ele: vorbeşte pe şleau. Ce vrei?

— Am venit pentru ca să vă… să vă spun, cu tot respectul…

— Dar cine eşti tu?

— Eu? E… e… hm… Eu? Aţi uitat? Sunt corespon­dentul.

— Tu? A, da. Acum îmi aduc aminte. Şi de ce ai ve­nit?

— Am vrut să vă aduc corespondenţa făgăduită, ca s-o citiţi…

— Ai şi scris-o?

— Da, e gata.

— Şi de ce aşa repede?

— Repede? Până adineauri am scris-o.

— Hm… Nu aşa… Ar fi trebuit să scrii mai mul­tişor. De ce să ne grăbim? Du-te, mă frate, şi mai scrie.

— Ivan Stepanovici! Nici locul, nici timpul nu sunt în stare să stingherească talentul… Chiar de mi-aţi da un an întreg n-aş putea să scriu mai bine, zău aşa!

— Bine, dă-o încoace!

Ivan Nichitici despături foaia şi, ţinând-o cu amân­două mâinile, o apropie de capul lui Ivan Stepanovici.

Ivan Stepanovici luă foaia, încreţi uşor pleoapele şi începu să citească: „La noi, la T…, se construiesc în fiecare an mai multe clădiri, în care scop se face apel la arhitecţi din capitală, se primesc din străinătate ma­teriale de construcţie, se cheltuiesc capitaluri enorme – şi toate acestea, trebuie s-o mărturisim, în scopuri mercantile… Păcat! Avem peste douăzeci de mii de locuitori, T… există de câteva secole, se ridică mereu clădiri şi totuşi n-avem nici măcar o cocioabă, în care să se aciuieze forţa ce retează rădăcinile pe care ig­noranţa le înfige adânc… Ignoranţa...” Ce-i scris aici?

— Aici? Horribile dictu…

— Şi ce înseamnă?…

— Dumnezeu o fi ştiind ce înseamnă, Ivan Stepa­novici! Când se scrie ceva rău sau ceva îngrozitor, se adaugă, în paranteză, această expresie.

— „Ignoranţa...” Mmm… „...se depune la noi în straturi groase şi se bucură, pe toate treptele societăţii noastre, de cele mai depline drepturi de cetăţenie. Dar iată că a început să adie şi la noi suflul pe care-l respiră toată Rusia cultă. Acum o lună, am primit de la dom­nul ministru încuviinţarea de a înfiinţa, în oraşul nostru, un gimnaziu. Această încuviinţare a fost în­tâmpinată la noi cu un entuziasm de nedescris. S-au găsit chiar oameni, care nu s-au mărginit la simpla exprimare a entuziasmului lor, ci au dorit să-şi mani­feste dragostea de cultură şi prin fapte. Negustorimea noastră care nu a răspuns niciodată printr-un refuz la invitaţia de a sprijini băneşte o iniţiativă frumoasă, n-a dat nici de data aceasta negativ din cap…” Dra-a-ce! Ai scris-o repede, dar straşnic ai mai scris-o! Ia te uită! Eşti mare meşter! „Socotesc necesar să citez aici numele principalilor donatori. Iată numele lor: Guri Petrovici Grîjev (2.000), Piotr Semionovici Alebastrov (1.500), Aviv Inochentievici Potroşilov (1.000) şi Ivan Stepanovici Trambonov (2.000). Cel din urmă a mai făgăduit…”

— Cine-i cel din urmă?

— Cel din urmă? Dumneavoastră sunteţi!

— Vasăzică, după părerea ta, sunt cel din urmă?

— Da, cel din urmă… Adică… e… e… hm… În sen­sul că…

— Vasăzică, sunt cel din urmă?

Ivan Stepanovici se ridică în capul oaselor şi se făcu stacojiu la faţă.

— Cine-i cel din urmă? Eu?

— Dumneavoastră, dar în ce sens?

— În sensul că eşti un dobitoc! M-ai înţeles? Un tâmpit! Na-ţi corespondenţa înapoi.

— Prea stima… Ivan… Ivan… taică…

— Vasăzică eu sunt cel din urmă! Lepra dracului ce eşti! Gânsacule! Din gura lui Ivan Stepanovici începură să curgă sudălmi meşteşugite, care mai de care mai peste putinţă de pus pe hârtie. Înnebunit de spaimă, Ivan Nichitici se prăvăli pe un scaun şi începu să se răsucească în dreapta şi în stânga.

—  Porrrcule! Cel din urmă?!? Ivan Stepanovici Trambonov n-a fost niciodată cel din urmă, şi nici nu va fi! Tu eşti cel din urmă! Ieşi afară şi să nu-ţi mai calce vreodată piciorul pe aici.

Ivan Stepanovici mototoli cu înverşunare corespon­denţa şi o azvârli ghemotoc drept în faţa coresponden­tului ziarelor din Moscova şi Sankt Petersburg… Ivan Nichitici se făcu roşu ca racul, se sculă de pe scaun şi ieşi din iatac, cu paşii lui mărunţi, fluturând din braţe. În antreu îl întâmpină Seriojca, care-i deschise uşa cu un zâmbet nătâng. Pomenindu-se în stradă, Ivan Nichitici, palid ca o coală de hârtie, o luă încet, prin noroi, spre locuinţa sa.

Două ore după aceea, Ivan Stepanîci, plecând de acasă, zări pe pervazul ferestrei din antreu şapca ui­tată de Ivan Nichitici.

— A cui e şapca asta? îl întrebă el pe Seriojca.

— A prăpăditului aceluia, pe care aţi binevoit să-l daţi afară, adineauri.

— Arunc-o afară! Ce caută aici?

Seriojca luă şapca şi, ieşind în stradă, o aruncă în noroiul cel mai cleios.