In casa bunicilor (10)

CE A SPUS BUNICA

— Ia poftim încoace!

Bunica a venit ca un nour de grindină.

Bunicul umblă în birou, la casa de fier.

Gura bunicii s-a ascuţit de tăcere: ochii fulgeră, nasul împunge. Bate crivăţul dinspre bunica. Acolo-i nordul nepotului.

Dintâi l-a zmucit de umăr ca pe o haimana; apoi l-a apucat de ureche ca pe un nepot.

— Mă rog, ce-i asta?

„Asta" e trăsnetul, „Asta" e trâmbiţa judecăţii de apoi. „Asta-i”...

— Un pachet de ţigări, bunică, răspunde paloarea cu glas alb.

— Aşa? De ţigări?

— De ţigări, — repetă aiurit nepotul, ca şi cum deodată ar fi devenit ecou în peştera năprasnică.

— Şi de unde, mă rog, ţigări în casa mea?

— Ştiu eu, bunică? Poate că le-a uitat tata.

Bunica tace ca un tun, astfel privindu-l.

— Tată-tău?

— Tata, şopteşte nepotul blând ca iedul în gura lupului.

— Tată-tău?

Unghiile bunicii pun fiorul unui cercel în urechea nepotului.

— Ştiu eu, bunică!

— Ba ştii.

— Ştiu? Eu?!

— Ştii. Tu.

— Spune mata: ce ştiu?

— Ba spune tu.

Tace ca un gheţar. Şi creşte.

Nepotul îngheaţă ca picurul unui uluc. Şi scade.

— Zi drept: fumezi buruiană. Îmi spurci casa. Îmi feşteleşti covoarele. Strici sănătatea lui bunicu-tău. Zi: fumez.

— Fumez, bunică.

— Cine te-a învăţat? Ticălosu' de frate-tău?

— Eu singur.

— Auzi! Şi-ţi place?

— Îmi place.

— Auzi! Tată-tău ştie?

— Nu.

— Nici maică-ta?

— Nici.

— Numai bunică-ta, săraca. Ea să le poarte pe toate...

Oftează cu o înclinare din şale şi ochii spre cer.

Ce-are să se întâmple?

Bunica tresare. S-aude în biroul bunicului zăngănit de chei.

— Na.

Ce? O palmă?

Palmă? Vorbă? Nu mai ştie. E năuc.

— Ia-ţi buriana dracului, netrebnicule, că-mi frige mâinile. Am să dau o liturghie la biserică pentru sufletul tău.

Îi dă ţigările.

N-au fâlfâit îngerii, nu s-au ridicat lespezi, n-au căzut paznici în genunchi, acoperindu-şi cu palmele ochii răniţi de lumina cerului deschis, — dar e ca o înviere.

Bunicul apare în fund.

Bunica îl împinge pe nepot — cu grabă şi scârbă — spre odaia lui.

Dar vine după el şi mai năprasnică, şuierându-i o şoaptă şerpească:

— Da' să nu afle bunicu-tău că-i prăpăd.

CE A SPUS BUNICUL

CE-O FI AVÂND BUNICUL? De vreo două seri se uită lung la nepot, când crede că nu-l vede nimeni, şi parcă mereu uită ceva în odaia nepotului. Abia se scoală de la tabinet, şi după ce-şi ia zahărul cu melisă, şi după ce nepotul îi sărută mâna spunându-i noapte bună — iar se întoarce în odaia nepotului.

Se uită în dreapta şi în stânga, şi parcă vrea ceva, dar se codeşte.

— Ce faci acolo, Alecule? îl întreabă de dincolo glasul cu ochelari ai bunicii.

— Îmi caut ochelarii, Elencule.

— Nu-i mai căuta, că-s pe nasul matale. Zi că i-ai găsit şi pace.

Şi bunicul pleacă binişor ca fumul luat de vânt, cu ochelarii pe nas.

E tare greu să te-ascunzi de bunica, mai ales când eşti ca bunicul.

Dar se vede că toate lucrurile nu-s numai aşa, dar şi altfel, chiar şi-n casa bunicilor.

Nu degeaba stă şi doarme şi s-alintă când e treaz motanul la picioarele bunicului.

Poate că i-o fi şoptit într-o noapte cel cu coadă şi cu „miau", la ureche:

— Cucoane Alecule, seara ţi-i somn, dar cucoana Elencu e grozav de trează. Mata n-ai observat, cucoane Alecule, că numai după dejun... sfrrr... sfrrr... sfrrr...

Adevăr grăit-a. După dejun, cucoana Elencu s-aşează bine în fotoliu — ca pentru drum lung, cu diligenţa — îşi pune ochelarii, deschide o carte veche, cu litere chirilice, şi citeşte cu glas tare din Vieţile Sfinţilor, — în timp ce bunicul se plimbă prin odaie, cu mâinile la spate, ş-un fel de huţa-huţa, în scârţâitul bujmachiilor brodaţi de bunica.

Somnul bunicii vine numai din Vieţile Sfinţilor. Nu-l văd nici ochelarii bunicii. Numai odată-i cade cartea pe braţe, deschide gura, şi doarme sfădindu-se cu aghioasele pe limba somnului.

— Drăguţă... ssss...

Bunicul e de fum şi şoaptă ca o înserare de toamnă cu răsărit de lună, lângă o biserică veche.

Somnul bunicii taie lemne în pădure, voiniceşte.

— Drăguţă, ştiu, — oftează bunicul dezmierdând părul ne­potului, ca şi cum l-ar consola de-o mare durere. Ştiu, drăguţă, ai patima tutunului. Păcate omeneşti...

Se opreşte. Trage cu urechea. Somnul bunicei i-o armată a somnului, în marş.

— Mie, drăguţă, îmi pare tare rău, pentru sănătatea matale. Da' să nu te afle Elencu...

— Ce faci mata acolo, Alecule?

Bunicul parcă a sughiţat. I-au tresărit şi ochelarii, strâmbându-se.

— Ce să facem? Mai punem şi noi ţara la cale.

— Da, dumneavoastră, holteii — cască lung bunica.