Doamna din Banat și misoginismul

Există foarte mulți oameni care trăiesc cu anumite idei preconcepute și se simt foarte bine așa – n-ar accepta să renunțe la ele sau măcar să le nuanțeze pentru nimic în lume. Una dintre aceste idei este cea care spune că de îndată ce un bărbat face o afirmație de genul „femeile parchează prost lateral cu spatele”, acel bărbat este misogin.

Misogin înseamnă, conform dicționarului, un bărbat care urăște femeile, care le evită, nu vrea să aibă de-a face cu ele etc. Dar cum poți spune că un bărbat însurat, cu copii, (eventual cu amantă(e)) este misogin? Și mai ales cum poți pretinde că milioane și milioane de bărbați sunt misogini doar pentru că au observat că femeile au probleme cu parcarea laterală în marșarier?

       Femeile care pun eticheta de misogin oricui face o afirmație de tipul celei pomenite au, în realitate, o idee preconcepută. Idee preconcepută este cea formată înaintea oricărei verificări. Spre exemplu, ideea că un ochelarist este obligatoriu un tocilar este preconcepută. O asemenea idee ar putea fi combătută, simplu, prin contraexemple: „X, Y, Z... sunt ochelariști, dar nu sunt tocilari”. În general, o idee preconcepută poate fi combătută prin rațiune, cu condiția că persoana care are respectiva idee să fie deschisă unei discuții raționale. Din păcate, foarte mulți oameni sunt extrem de atașați de ideile lor preconcepute și nu au niciun fel de disponibilitate către discuțiile raționale, care riscă să le desființeze prejudecățile.
Am avut prilejul să văd în acțiune prejudecată respectivă, discutând cu o doamna din Banat – femeie educată și inteligență de altfel, care, atunci când i-am pomenit despre chestiunea parcării, a catalogat-o instantaneu prin sintagma „trei la leu”. Eu tocmai terminasem de citit o carte foarte interesantă a lui Allan Peace, intitulată „De ce bărbații se uită la meci și femeile se uită în oglindă”, și mi-a venit ideea să-i transmit acelei doamne câteva concluzii obținute de autor în urma unor investigații amănunțite. Știind că multe doamne împărtășesc ideea preconcepută că bărbații care fac judecați despre felul în care femeile conduc mașina sunt misogini, am căutat să adopt o poziție rațională și echilibrată. Așadar i-am spus că femeile și bărbații sunt diferiți prin construcție, lucru dovedit prin studii și experimente, și i-am oferit două exemple. Unul era cel legat de parcarea laterală în marșarier, la care femeile stau prost, celălalt era legat de faptul că bărbații nu găsesc un lucru deși el se află în fața lor – lucru verificat și de mine în nenumărate rânduri. I-am mai spus că există explicații foarte serioase pentru aceste diferențe, că s-au făcut studii, statistici etc, la care au contribuit savanți recunoscuți, biologi, antropologi etc etc. După ce-am terminat de spus toate astea, am primit surprinzătorul răspuns: „Astea-s trei la leu”.
Apoi, doamna din Banat a început să-mi explice la rândul ei cum stau lucrurile. Întâi mi-a zis că a văzut odată, prin anii 70, un studiu (deci tot ceva științific!) care trăgea concluzia că femeile nu pot conduce mașina din pricini de tipul: au sâni și nu pot folosi centura din cauza lor, poartă tocuri înalte și asta le împiedică să apese pedalele la timp etc. Așa că ea s-a lămurit cu studiile științifice. Apoi mi-a mai zis că s-a săturat de chestiile de genul „femeile conduc prost”, „bărbații sunt macho”, „femeile sunt proaste” și încă vreo câteva.
Eu, neavând ce face, am încercat să readuc dicutia pe un făgaș rațional. I-am spus că studiul acela din anii 70 este o imbecilitate și că nu cred să fi fost făcut de niște oameni de știință autentici. Studiile despre care se face vorbire în cartea lui Allan Pease nu sunt de genul ăla, ele sunt făcute de cercetători renumiți, universitari serioși, apărute în reviste serioase, care nu-și permit să publice tâmpenii. „Trei la leu”, mi-a răspuns doamna din Banat. Dar eu am insistat: „Nu poți să spui că studiile de care-ți vorbesc eu sunt „trei la leu” înainte de a ști măcar în ce constau ele; poate ar trebui să citești cartea, înainte de a te pronunța”. Răspunsul a venit scurt: „Sunt tot studii științifice, ca și alea din anii 70, trei la leu”.
Mi-am dat seama că n-are sens să te lupți cu cineva care are o idee preconcepută și e gata să o apere cu orice preț, așa că am încercat să îi atrag atenția asupra unui procedeu incorect de a purta o discuție pe care îl folosea. Mai precis, eu nu mă referisem nicio secundă la faptul că femeile sunt proaste, cum spusese ea. I-am explicat că denaturează vorbele mele, punându-mi în gură afirmații pe care nu le-am făcut, dar care sunt mai ușor de combătut (metodă numită, în logică, „om de paie”). Adică eu spun că femeile parchează defectuos cu spatele, și ea începe să combată ideea că femeile sunt proaste.
N-am avut succes nici cu asta, așa că discuția pe tema respectivă s-a incheiat.
O să reproduc în continuare câteva pasaje din cartea lui Pease, în speranța că cititorii, indiferent de sex, vor înțelege că nu e vorba de niciun fel de misoginism și nici de pseudo-știință.

           A fost o vreme cînd bărbaţii şi femeile trăiau fericiţi la un loc şi munceau în armonie. Bărbatul se aventura zilnic într-o lume ostilă şi periculoasă, riscîndu-şi viaţa ca vînător, pentru a aduce hrană femeii şi copiilor săi, apărîndu-i împotriva animalelor sălbatice sau a duşmanilor. El şi-a dezvoltat un sistem de orientare în spaţiu pentru a găsi mai uşor hrana şi a o aduce acasă, dar şi îndemînarea necesară pentru a putea nimeri o ţintă în mişcare. Fişa postului său ar fi următoarea: vînarea prînzului — şi asta se şi aştepta de la el.

 Rolul femeii era la fel de limpede. I se încredinţase purtatul copilului în pîntece, acest lucru stabilind felul în care va evolua şi se va specializa pentru îndeplinirea acestui rol. Ea trebuia să fie capabilă să supravegheze exact zona în care se afla pentru a detecta semne ale primejdiei şi avea un excelent simţ de orientare, într-un spaţiu îngust însă, folosind delimitări precise pentru a nu se rătăci şi avînd talentul să sesizeze schimbările mărunte din comportamentul şi aspectul copiilor şi adulţilor. Lucrurile erau foarte simple: el era vînătorul-prînzului, iar ea, apărătoarea-cuibului.

             Dacă vi s-ar cere să vă uitaţi la nişte maşini care au fost parcate cu spatele pe o stradă, aţi putea spune care au fost parcate de bărbaţi şi care de femei? Un studiu comandat de o şcoală de şoferi englezească a arătat că bărbaţii din Marea Britanie reuşesc în proporţie de 82% să parcheze maşina cu spatele cît mai aproape de bordură, în vreme ce 71 % reuşesc asta din prima încercare. Doar 22% dintre femei pot acelaşi lucru, în vreme ce abia 23 % dintre ele reuşesc din prima încercare. Un studiu similar s-a făcut la Singapore, unde rezultatul la bărbaţi a fost de 66%, dintre care doar 68% din prima încercare. La femei rezultatul a fost de 19% şi doar 12% din prima încercare. Cei mai pricepuţi în a parca sunt nemţii, cu 88% din prima încercare. Testele în privinţa parcării făcute în cadrul şcolilor de şoferi arată că femeile se pricep de obicei mai bine la parcarea în marşarier decît bărbaţii în timpul pregătirii propriu-zise, dar statisticile arată că femeile se descurcă mult mai prost în situaţiile de acest gen din viaţa de zi cu zi. Acest lucru este posibil pentru că femeile sunt mai pricepute decît bărbaţii la învăţat şi la repetarea cu succes a lucrurilor învăţate, cu condiţia ca mediul şi condiţiile de desfăşurare să nu se modifice. În plină circulaţie însă, fiecare situaţie în parte reprezintă un nou set de date ce trebuie analizate; capacitatea de orientare în spaţiu tipică bărbatului este mult mai potrivită pentru rezolvarea unei asemenea misiuni.

            Majoritatea femeilor preferă să parcheze maşina într-un spaţiu mai larg în altă parte şi să meargă mai mult pe jos pînă la destinaţie decît să se strecoare cu spatele într-un loc strîmt de parcare.

             

            Un studiu făcut de o firmă de asigurări arată că în anul 2000 s-au înscris 2,3 milioane de şoferi în Marea Britanie, dintre care 25,5% dintre femei au făcut o cerere de despăgubire în ultimii 4 ani comparativ cu 18,6% dintre bărbaţi. De asemenea, se mai arată că 9% dintre femeile şofer nu cer prime de asigurare — ceea ce indică faptul că au avut un accident în ultimele 12 luni — comparativ cu doar 6,5% dintre bărbaţi. De aici s-ar putea trage cu uşurinţă concluzia că femeile sunt şoferi mai puţin pricepuţi decît bărbaţii, dar la o examinare mai atentă, se constată exact contrariul. Femeile sunt mai prudente, le vor trebui cîteva secunde în plus înainte să iasă dintr-un drum lateral pe o şosea aglomerată ori chiar să aştepte cînd nu e nimic de aşteptat. Această prudenţă poate duce la mai multe accidente, pentru că alţi şoferi sînt enervaţi de aparenta lor nehotărîre. Femeile au mai multe accidente, dar sumele rambursate de firmele de asigurări sunt mai mici, pentru că accidentele sunt mai puţin grave, doar tamponări şi zgîrieturi. Sumele mai mari sau, eventual, pierderea carnetului sunt specifice bărbaţilor, care au prea mult testosteron cînd apasă pe acceleraţie. Femeile fac într-adevăr mai multe cereri la firmele de asigurări pentru despăgubiri, dar bărbaţii sunt şoferi mai periculoşi. Studiul a mai constatat şi că femeile divorţate sunt mai predispuse la ciocniri grave decît femeile măritate.

           Femeia, avînd o percepţie periferică mai vastă, reuşeşte să detecteze aproape tot ce este într-un frigider sau într-un dulap fără ca măcar să mişte capul. Hormonii săi de estrogen îi permit să identifice cu uşurinţă obiectele dintr-un sertar, bufet sau dintr-o încăpere şi să-şi amintească de ele ulterior, datorită unui tipar foarte complex de memorie — de exemplu, unde este untul sau gemul în frigider. Noile studii au mai sugerat că de fapt creierul bărbatului caută în frigider cuvîntul UNT. Dacă acesta nu este vizibil, e foarte posibil ca el să nu mai vadă untul. De asta bărbaţii îşi mişcă atîta capul, dintr-o parte într-alta, în sus şi în jos, încercînd să detecteze obiectele „dispărute".

            Aceste diferenţe de percepţie vizuală au o mare importanţă şi implicaţii de-a lungul întregii vieţi. Statisticile făcute de cei de la asigurările de maşini, de exemplu, arată că femeile sînt mai puţin predispuse la accidente pe laterală într-o intersecţie decît bărbaţii. Mai buna percepţie periferică le permite să vadă cînd se apropie o altă maşină dintr-o parte. In schimb, poate fi ciocnită cu uşurinţă în spate sau în faţă, atunci cînd  încearcă o parcare paralelă, pentru că este mai puţin dotată din punct de vedere al orientării în spaţiu.

           În 1978, am făcut o experienţă în cadrul unei emisiuni de televiziune, pentru a scoate în evidenţă capacitatea femeilor de a descifra mai bine limbajul trupului la sugari. La o maternitate, am făcut un montaj cu o selecţie de zece secunde cu copii care plîng şi le-am rugat pe mame să urmărească imaginile fără sunet. Astfel, ele primeau doar informaţii vizuale.

            Majoritatea mamelor au putut detecta cu repeziciune diverse emoţii, de la foame la durere şi de la colici la oboseală.

            Cînd taţii au fost supuşi aceluiaşi test, rezultatul a fost jalnic — sub 10% dintre taţi au fost în stare să detecteze mai mult de două emoţii. Dar şi în această situaţie bănuim că probabil au vorbit la întîmplare. Mulţi taţi anunţau pe un ton triumfător: „Copilul vrea la mămica lui." Majoritatea nu aveau aproape deloc capacitatea să descifreze diferenţele dintre plînsetele copiilor. Am testat şi bunicii, pentru a vedea dacă vîrsta afectează rezultatul. Majoritatea bunicelor au atins între 50 şi 70% din performanţele mamelor, în vreme ce bunicii nici măcar nu şi-au recunoscut nepoţii!

            Studiul nostru cu gemeni identici a arătat că majoritatea bunicilor nu puteau distinge copiii, în vreme ce femeile din familie aveau mult mai puţine probleme în această privinţă. Într-o încăpere în care se află 50 de cupluri, unei femei obişnuite îi trebuie sub zece minute pentru a analiza relaţia din fiecare cuplu. Cînd o femeie intră în încăpere, capacităţile sale senzoriale net superioare îi dau posibilitatea să identifice rapid cuplurile care se înţeleg, care s-au certat, cine cui îi face avansuri şi care sînt femeile care pot fi o concurenţă sau îi pot deveni prietene. Cînd un bărbat intră într-o asemenea încăpere, camerele noastre de filmat au dovedit că situaţia este total diferită. Bărbaţii analizează locul pentru a vedea care sînt ieşirile şi intrările — în virtutea străvechii structuri a creierului lor, ei evaluează de unde ar putea veni un potenţial atac şi pe unde ar putea să scape. Apoi caută chipuri cunoscute sau posibili duşmani, după care îşi fixează felul în care este împărţită camera. Mintea lor logică va înregistra exact lucrurile care trebuie fixate sau reparate, cum ar fi un geam spart sau un bec ars. Între timp, femeile au analizat chipurile din încăpere şi ştiu exact cine cu cine şi ce simte fiecare. 

            Simţul gustativ al femeii precum şi cel olfactiv sînt net superioare în raport cu cele ale bărbaţilor. Există pînă la 10.000 de receptori de gust pentru detectarea a cel puţin patru categorii majore: dulce şi sărat, pe vîrful limbii, acru pe laterale şi amar în cerul gurii. Cercetătorii japonezi fac actualmente diverse experienţe pentru a descoperi un al cincilea gust — cel al grăsimilor. Bărbaţii sînt mai eficienţi în a discerne gustul de sărat şi de amar, de aceea şi beau bere, în vreme ce femeile preferă dulciurile şi gustul de zahăr, de aceea sînt mult mai multe femei dependente de ciocolată. Ca apărătoare ale cuibului şi aducătoare de fructe, ele trebuie să guste hrana şi să verifice dacă este dulce şi coaptă, pentru a fi dată copiilor, ceea ce a reprezentat un avantaj, mai ales că au dovedit că palatul lor gustativ este mult mai rafinat la gustul de zahăr. Aceasta explică de ce femeilor le plac dulciurile şi de ce majoritatea degustătorilor de alimente sînt femei.