Cand am ajuns in autogara, am dat de-un indicator pentru Piata San Marco, unde se duce toata lumea ca sa stea la cozi infernale pentru a vizita Bazilica si Palatul Dogilor. Ne-am luat dupa el, am trecut peste un pod si ne-a aparut in fata intrarea intr-un hotel numit Papadopoli. Eu, dupa cum mi-e obiceiul, m-am intrebat ce-o fi cu numele ala: sa fie vorba de un domn numit Papadopoli, cu accent pe i, sau sa fie niste frati Papadopol si acolo sa fie vorba de plural - adica un Papadopol, doi Papadopoli? Poate e vorba de niste frati legendari, m-am gandit, cum erau fratii Gracchi, despre care ne invata domnul Mezarescu la istorie pe cand eram copii, rostindu-le numele sub forma frații grahi, cu accent pe a, si carora eu le spuneam, desigur, Frații Grași. Nu stiu inca raspunsul.
Am cotit dreapta si am dat peste un fel de piateta, de unde puteam vedea primul nostru canal venetian si unde am facut prima oprire, pentru cafea. Ospatarii - chinezi sau japonezi, ori poate coreeni, n-ai cum sa stii cu precizie niciodata. A venit o domnisoara de acest gen si ne-a intrebat ce vrem. Cum Lili nu mancase la hotel, a vrut sa recupereze acolo, dar domnisoara i-a explicat ca nu mai au decat un singur croissant si ca daca vrea i-l aduce. Lili a zis ca il vrea. Eu am cerut o cafea si m-am pomenit cu o cescuta din alea cu care se juca Maria cand avea doi ani, pe fundul careia se vedea o pelicula de culoare neagra-amăruie - conceptia italiana despre cafea. Lili s-a ales cu o cana aproape plina, pentru ca a cerut caffe latte (sau ceva asemanator). Uite cam ce era pe-acolo:
La o masa alaturata, o doamna blonda de vreo 63 de ani, insotita de un negru șuvițat, numai fibra, si purtand un tricou alb decoltat. Am intrebat-o pe Lili ce crede - sa fi fost mama si fiul? - dar n-a catadicsit sa-mi raspunda, ea nu raspunde la asemenea necuviinte. Cu toate astea, ar fi fost perfect posibil ca batrana (sau tanara) doamna blonda sa fi infiat un negru numai fibra, care s-o insoteasca in excursii. Lumea a evoluat, vechile prejudecati au disparut si fiecare dintre noi poate sa faca exact ce-i place mai mult. N-am avut cum sa-i pozez pe cei doi acolo, la masa - cand vine vorba de negri numai fibra nu stii niciodata la ce reactii te poti astepta, dar i-am prins pe cand tocmai intrau in hotelul mai sus pomenit. Uite:
La primul nivel al hotelului, niste domni lucrau intens la tufele de sub ferestre. Unul dintre ei, mai ales, era foarte activ - manuia sapa de ziceai ca lucreaza la o gradina destelenita. Numai priviti-l:
Cum spuneam, din piateta se vedea un canal venetian, din cele pe care se plimba turistii cu gondolele si le canta gondolierii canțonete (cel putin asa imi imaginam eu cand eram mic si o vedeam la televizor pe Anda Calugareanu in gondola lui Toma Caragiu - pentru cine a uitat sau nu stie despre ce e vorba, aruncati un ochi aici). Nu era nicio gondola, doar niste barci ancorate, dupa cum se poate vedea in poza:
La cateva minute dupa ce ne-am asezat, in zona au aparut niste politiste. Problema lor era ca un cetatean isi legase bicicleta de gard si plecase cine stie pe unde, cu sau fara treburi. Probabil ca exista o lege locala care interzice sa-ti priponesti bicicleta acolo, asa ca politistele au intrat rapid in actiune, asta insemnand rezolvarea completa a cazului, cu aducerea piatetei la starea initiala, daca ma intelegeti. Adica nu era vorba doar ca nefericitul cetatean contravenient sa fie amendat, mai trebuia si ca bicicleta sa dispara de acolo. Numai ca omul n-o legase cu sfoara, ci cu un lacat din alea contra hotilor. Ce sa faca politistele intr-o asemenea situatie? Simplu: au chemat de undeva doi domni - poate niste angajati de-ai fratilor Papadopoli si acestia s-au apucat sa sparga lacatul. Numai ca n-aveau la indemana cine stie ce scule profesionale, ci doar un ciocan si o amarata de dalta. Au batut ei ce-ai batut, s-au opintit, au fortat - al naibii lacat nu vroia sa cedeze.
Intre timp, Michelle se apucase sa-i impleteasca Mariei o coada, lucru pe care-l facea cu multa pricepere si rabdare. Lili, care ajunsese la stadiul de „acum altfel discutam” - asa zice ea de cate ori isi potoleste foamea - vazuse niste trepte care duceau la o biserica inalta si cu coloane la intrare (Chiesa di San Nicola da Tolentino) si dorea sa mergem acolo pentru poze. Asta e un lucru pe care l-am observat in toate calatoriile mele: cei mai multi excursionisti fac poze cu biserici. Era o vreme cand omul, trecand pe langa o biserica, isi facea cruce si intra inauntru, pentru scopuri spirituale. Astazi, majoritatea oamenilor privesc bisericile ca pe niste cladiri langa care e interesant sa te pozezi. Astfel ca ne-am dus acolo si am facut poze - motiv pentru care nu am idee cum s-a ispravit actiunea politistelor. Michelle si Maria au venit si ele, fara ca operatiunea „impletitul cozii” sa inceteze vreo clipa. Ia uite:
De-acolo am plecat catre Piata San Marco, nu inainte ca eu sa mai fac cateva poze cu imprejurimile bisericii. Le pun aici fara comentarii:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu