Disperarile tanarului Cioran (4)

Eu şi lumea

Faptul că exist eu dovedeşte că lumea n-are niciun sens. Căci în ce fel se poate găsi un sens în frămîntările unui om, infinit dramatic şi nefe­ricit, pentru care totul se reduce în ultimă in­stanţă la neant şi pentru care legea acestei lumi este suferinţa? Dacă lumea a permis un exem­plar uman de tipul meu, aceasta nu poate dovedi decît că petele pe aşa-zisul soare al vieţii sunt atît de mari încît îi vor ascunde lumina cu timpul. Bestialitatea vieţii m-a călcat şi m-a apăsat, mi-a tăiat aripile în plin zbor, şi mi-a fu­rat toate bucuriile la care aveam dreptul.

Tot zelul meu exagerat şi toată pasiunea nebună şi paradoxală pe care am pus-o pentru a deveni un individ strălucitor, toată vraja demonică pe care am consumat-o pentru a îmbrăca o aureolă viitoare şi întreg elanul pe care l-am risipit pentru renaşterea organică sau o auroră lăun­trică s-au dovedit mai slabe decît bestialitatea şi iraţionalitatea acestei lumi, care a vărsat în mine toate rezervele ei de negativitate şi otravă. Viaţa nu rezistă la mare temperatură. De aceea, am ajuns la concluzia că oamenii cei mai frămîntaţi, cu un dinamism lăuntric dus la paro­xism, care nu pot accepta temperatura obişnuită, sunt meniţi prăbuşirii. Este un aspect al demo­nismului vieţii, în această ruină a celor care trăiesc în regiuni neobişnuite, dar şi un aspect al insuficienţei ei, care explică de ce viaţa este un privilegiu al oamenilor mediocri. Numai oamenii mediocri trăiesc la temperatura nor­mală a vieţii; ceilalţi se consumă la tempera­turi unde viaţa nu rezistă, unde nu pot respira decît fiind cu un picior dincolo de viaţă. Nu pot aduce nimic în această lume, căci n-am decît o metodă: metoda agoniei. Vă plîngeţi că oamenii sunt răi, răzbunători, nerecunoscători sau ipo­criţi? Vă propun eu metoda agoniei, prin care veţi scăpa de toate aceste defecte. Aplicaţi-o fiecărei generaţii şi efectele vor fi imediat vizibile. Poate în felul acesta pot deveni şi eu folositor umanităţii!             

Prin bici, prin foc sau injecţii aduceţi pe fie­care om în agonie, la experienţa clipelor din urmă, pentru ca într-un groaznic chin să în­cerce marea purificare din viziunea morţii. Daţi-i apoi drumul şi lăsaţi-l să fugă de groază pînă cînd epuizat va cădea jos. Şi vă garantez că efectul este incomparabil mai valabil decît toate cele obţinute prin căile normale. Dacă aş putea, aş aduce întreaga lume în agonie, pentru a realiza o purificare din rădăcini a vieţii; aş pune flăcări arzătoare şi insinuante la aceste ră­dăcini, nu pentru a le distruge, ci pentru a Ie da altă sevă şi altă căldură. Focul pe care l-aş pune eu acestei lumi n-ar aduce ruine, ci o transfi­gurare cosmică, esenţială. În acest fel viaţa s-ar obişnui cu o temperatură înaltă şi n-ar mai fi un mediu de mediocrităţi. Şi poate în acest vis nici moartea n-ar mai fi imanentă in viaţă.

(Rînduri scrise, azi 8 Aprilie 1933, cînd îm­plinesc 22 de ani. Am o senzaţie ciudată cînd mă gîndesc că am devenit la această vîrstă spe­cialist în problema morţii)