Cum spuneam şi altundeva, când eram copil aveam câteva dorinţe de tipul „să nu mor niciodată”, ori „să călătoresc pe stele” şi le ziceam în fiecare seară în loc de rugăciune. O văd acum pe Maria dorindu-şi să aibă brusc 16 ani, pentru că la vârstă aia o fată poate face anumite lucruri care la 11 ani îi sunt interzise. Şi cu ocazia asta m-am gândit la frumuseţea sufletului de copil... suflet pe care cei mai mulţi dintre noi îl îngroapă, odată cu trecerea anilor, tot mai adânc.
Oamenii mari îşi doresc bani. Nu cred să existe mulţi adulţi care se întind seara în pat şi îşi doresc să călătorească în timp, ori să vorbească limba animalelor. Bani îşi doresc, bani cu care să cumpere lucruri aflate pe piaţă. Nimic mai mult. Dacă sunt bolnavi, oamenii încep să-şi dorească sănătate. Dar nimeni, în afara copiilor, nu-şi doreşte să poată trece prin zid, ori să fie invizibil. În fond, maturizarea înseamnă uciderea lentă a copilului din noi. Cât de trist...
Cristos zicea că dacă vrem să moştenim împărăţia cerurilor, trebuie să ne întoarcem şi să fim asemeni copiilor. Oare asta nu înseamnă, printre multe altele, să aprindem din nou în sufletele noastre dorinţele demult uitate? Să ne întindem, seara, în şezlong, să privim cerul înstelat şi să ne dorim să putem ajunge într-o secundă pe cea mai îndepărtată planetă? Să cerem în gând ca pomii cei înalţi să poată umbla, ca urşii să ne fie prieteni, iar noi, doar dându-ne de trei ori peste cap să ne putem transforma în ce animal vrem? Oh, da, chiar asta trebuie să se întâmple. Să încercăm - nu avem nimic de pierdut.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu