Disperarile tanarului Cioran (5)

Despre mizerie

Cînd mă gîndesc la faptul că mizeria este strîns legată de existenţa omenească, nu mai pot adera la nicio teorie şi la nicio doctrină de reformă socială. Toate îmi par egal de stu­pide şi de inutile. Chiar şi tăcerea îmi pare un urlet. Animalele care trăiesc fiecare din silinţa lor nu cunosc mizeria, fiindcă nu cunosc ierar­hia şi dependenţa unora de alţii. Fenomenul mizeriei apare numai la om, fiindcă numai el a putut să-şi creeze din semen un supus. Niciun animal nu-şi bate joc de altul asemănător pînă la identitate cu el. Numai omul este capa­bil de atît autodispreţ.

Toată caritatea din lume nu face decît să evidenţieze şi mai mult mizeria, arătînd-o mai îngrozitoare şi mai ininteligibilă decît în pără­sirea absolută. Ca şi în faţa ruinelor, în mizerie te doare vidul de umanitate, regretul că oame­nii nu schimbă esenţial ceea ce este în putinţa lor de a schimba. De altă parte, acest sentiment se combină cu unul al imanenţei şi eternităţii mizeriei, al caracterului ei ineluctabil şi fatal, acolo unde există viaţă omenească. Deşi ştii că oamenii ar putea înlătura mizeria, îţi dai totuşi seama de veşnicia ei, dînd astfel naş­tere la un sentiment neobişnuit de nelinişte amară, la o stare sufletească paradoxală și tulbure, în care omul apare în toată inconsis­tenţa şi mizeria lui. Căci mizeria obiectivă din viaţa socială nu este decît un reflex palid al infinitei lui mizerii lăuntrice. Cînd mă gîndesc la mizerie îmi trece orice poftă de a mai trai. Ar trebui să arunc tocul din mînă şi să mă duc într-un bordei, unde sprijinul adus sărăciei ar însemna mai multă umanitate efectivă decît o carte, ce nu face altceva decît să otrăvească şi mai mult această lume nenorocită şi singură. Mă apucă o deznădejde mortală cînd mă gîn­desc la mizeria îngrozitoare a omului, la pu­tregaiul şi cangrena sa. Acest animal raţional — n-ar mai fi! — se apucă de construcții, de teorii, se pasionează de ideologii în faţa mi­zeriei, în loc să arunce tot ceea ce are pe el, într-un gest de înţelegere înaltă şi de comuniune adîncă. Deși nu se poate interveni în existenţa nimănui şi deşi nu poţi scoate pe nimeni efectiv din singurătatea durerii, totuşi pasivitatea e criminală, precum criminală e şi mila aproximativă, aşa cum e mila tuturor oamenilor. Prezenţa mizeriei în lume compro­mite pe om mai mult decît orice şi explică de ce grandomania acestui animal va trebui să aibă un sfîrşit catastrofal. Cînd văd mizeria mi-e ruşine pînă şi de faptul că există muzică, devenită în asemenea cadru inexpresivă şi rece. Esenţa vieţii sociale este nedreptatea. Şi atunci cum să mai aderi la o doctrină socială şi poli­tică?

Mizeria distruge din viaţă totul; o face scîrboasă, hidoasă, spectrală. Există paloarea aristocratică şi paloarea mizeriei. Întîia rezultă din rafinament, a doua din mumificare. Căci mizeria fantomatizează creează umbre de via­ţa, apariţii stranii, asemănătoare unor forme crepusculare, ce succed unui incendiu cosmic. Nu este în convulsiunile ei nici urmă de purificare, ci o ură, o amăreală, o înrăire carnală. Mizeria, ca şi boala, nu duce la un suflet nevinovat şi îngeresc, la o umilință curată şi pură, ci la o umilinţă veninoasă, rea şi răzbunătoare, la un compromis ce ascunde răni şi patimi chinuitoare. Aceia care nu s-au născut în mizerie, ci au căzut în ea, nu se pot împăca absolut niciodată, fiindcă ei înţeleg mai bine decît ceilalţi că în viaţa aceasta lucrurile ar putea sta şi altcum.

Nu admit o revoltă relativă în faţa nedrep­tăţilor, ci numai o revoltă eternă, fiindcă eternă este mizeria în umanitate.