In casa bunicilor (13)

Motanul bunicului

Dimineaţa, bunica-i dă în farfurioara lui — mă rog — lapte cu miez de pâine.

Adică bunica numai îi pregăteşte farfurioara.

—  Mai pune, Elencule, — zice bunicul.

—  I-ajunge.

—    Pune-i de la mine, Elencule. E bătrân, săracu'!

—    Şi mata eşti tinerel, cucoane Alecule?

Dacă n-o vede bunicul, bunica mai toarnă ş-un gâlgâit de apă în laptele motanului.

            Bunicul aşază farfurioara lângă soba de fier din antreţel, pe muşama, bineînţeles, şi spune:

— Pâs-pâs-pâs.,.

— Miau...

Vine alb ca din lună. Clip-clip, clip-clip.

Stă şi se uită la bunic, nins c-un fulg pe rozul nasului.

Bunicul îi întoarce privirea, cu ochi albaştri, alb şi blând ca un Dumnezeu al laptelui.

— Alecule, ţi se răceşte cafeaua, oftează bunica, privindu-l c-o zburlire masivă de dulău.

*

La masă, motanul stă lângă scaunul bunicului, ca în genunchi, privind cerul albastru de după ochelari.

Mult se mai uită-n jos bunicul!

— Ţi-a căzut şervetul, Alecule?

Bunicul se uită-n farfurie, regăsind-o pentru el. S-aud numai furculiţele, şi câte-un sughiţ cu alean, de-al Măriucăi.

— Miau...

— Câţ, împieliţatule! Şi la masă mă asurzeşti? Câţ, se mânie bunica.

Motanul se strânge sub scaunul bunicului.

— Scânceşte de foame, săracu'! îl apără fostul procuror ge­neral.

— Îi chiorăie burduhanul de huzur! replică bunica. Am să-l înţărc eu. Na, satură-te, — îi aruncă ea piatra unei bucăţi de friptură.

După ce şi-a mâncat-o, motanul mulţumeşte bunicului, îmbrăcându-i picioarele cu lână toarsă din fuiorul lui.

Când e peşte la masă, motanul cade în mintea copiilor.

— Numai că nu mă trage de mână, spune bunicul. Tare-i deştept.

— Tare-i neobrăzat, răspunde ecoul bunicii. Parcă o îmbătrânit la grajd, nu în casa noastră.

Furculiţa bunicului dă peşte la doi: motanului şi bunicului. Când se duce spre motan — mai pe furiş — mâna bunicului parcă strecoară un bileţel de dragoste, pe sub nasul bunicii.

— Bunătate de peşte! oftează bunica.

— Tare bun, Elencu, tare bun.

— Da' mata de unde-ai aflat? se miră bunica.

Şi după ce-a isprăvit de mâncat peştele, bunica aruncă oasele motanului.

— Vai de mine, Elencule, dacă se îneacă?

— L-om îngropa cu popă, Alecule.

—    Aşa glumeşte Elencu, — o apără bunicul către nepot...

*

Dimineaţa, după ce toată noaptea a dormit la picioarele buni­cului, şi mai apoi încă puţin la picioarele nepotului, şi încă puţin câte puţin în toate părţile, pe lângă sobe, pe covor, pe canapele, cădelniţând cu somn prin toată casa, — motanul miaună la uşă.

— Se cere, — zice bunicul, ridicându-se cu grabă.

— Ducă-se, — zice bunica, lepădându-l în omăturile iernii care şterge urmele.

Bunicul îi deschide uşa.

—    Pune-i şoşonii, Alecule, să nu răcească la picioare.

Bunicul îl aşteaptă ia uşă până ce-şi isprăveşte tabietul lui motănesc, cu ochii ţintă la fereastra aburită.

— Iaca vine, anunţă uşurat bunicul.

Motanul n-are nevoie să sune. Bunicul îi deschide uşa.

— Alecule, cât îţi dă pe lună?

— Cine?

— Cine? Stăpânul matale cu coadă. Nu vezi cât îi de fudul!

*

Într-o dimineaţa, la ceasul laptelui, răsună oarecum războinic glasul bunicei.

— L-am prins.

— Ce-ai prins, Elencu?

— Pe dumnealui, pe dumnealui care-mi bate darabana în nuci.

Toboşarul nucilor bunicii e un şoricuţ prins în capcana din cameră. Sare între gratii ca o fetiţă cu mingea. Ţup-ţup, ţup-ţup. Nu şti bine dacă se joacă, sau se teme. I-atât de mic că pare un mărţişor la gâtul spaimei.

— Acuma-i acuma, zice bunica devenind uriaşă cu capcana în mână.

Pune capcana alături de farfurioara cu lapte.

— Cheamă-ţi fiara, Alecule.

— Pâs-pâs, pâs-pâs...

Vine agale ca un boier în papuci.

Bunica se uită cu întrebare la musteţile motanului, dar nu­mai ale bunicii se zburlesc.

Motanul se alintă de piciorul bunicului — ca şi cum dintâi s-ar fi grăbit să dea o scrisoare la cutie — vede laptele, vede cap­cana, nu clipeşte, ochii nu i s-aprind, coada n-are sfârlă-n vârf, ci se târâie ca o teacă fără sabie. Se uită cu ochii în capcană, se uită şi prin ochelarii nărilor.

Parcă cearcă să-şi aducă aminte un cântecel din tinereţă, de pe vremea zaiafeturilor,

N-are să se scarpine cu laba-n cap?

Şoricuţul pâlpâie cenuşiu, cu ace-n ochi.

Dar motanul bunicului, după ce s-a uitat la amintirea cu co­diță, s-a întors c-un fel de „nu cunosc, nu ştiu, nu-mi aparţine" în expresia feţii de lună veche. Şi s-a dus la farfurioara dimine­ţilor lui albe.

Clip-clip, clip-clip.

— Tare-i bun! — exclamă bunicul din toată inima.

            — Papă-lapte! spune cu năduf cucoana Elencu. Mariţo, caută o pisică pentru şoarece.