duminică, 28 iulie 2013

Lumea pierduta (15)

Ochii noştri au văzut minuni
 Toate acestea le scriu zilnic, dar sper, înainte de a ajunge la sfârşitul acestor rânduri, să văd sclipind o zare de lumină printre neguri. Ne scotea din fire gândul că eram reţinuţi cu sila, din lipsa unui mijloc de evadare. Mă gândeam, ce e drept, că într-o zi o să fim fericiţi că am fost reţinuţi împotriva voinţei noastre într-o ţară ciudată şi că, în felul acesta, am avut posibilitatea să vedem mai multe din minunile şi din vietăţile care trăiau acolo.

Izbânda indienilor şi distrugerea oamenilor-maimuţă a fost piatra de încercare a expediţiei noastre. Eram într-adevăr stăpânii podişului, deoarece băştinaşii pe care-i ajutasem cu puteri atât de neînţelese pentru ei să-şi nimicească duşmanii de veacuri ne priveau cu o recunoştinţă amestecată cu frică. Din punctul lor de vedere, ar fi fost fără îndoială încântaţi să se vadă scăpaţi de nişte aliaţi atât de formidabili, dar nu ne dădeau, în privinţa aceasta, nicio indicaţie care să ne folosească. Atât cât puteam înţelege din semnele lor, fusese pe vremuri un tunel povârnit care cobora de la podiş în câmpie şi a cărui intrare de jos o descoperisem şi noi. Nici vorbă că prin tunelul acela ajunseseră, la epoci diferite, pe câmpia de sus, oamenii-maimuţă cât şi indienii, iar Maple White şi tovarăşul lui îl folosiseră şi ei, fără îndoială. Dar cu un an înainte, o prăbuşire provocată de un cutremur făcuse să se astupe intrarea de sus a tunelului. Când le dădeam a înţelege că vrem să plecăm, indienii clătinau din cap şi ridicau din umeri: fie că nu puteau, fie că nu voiau să ne ajute.
 La sfârşitul acestei campanii, maimuţele supravieţuitoare, gemând îngrozitor, au fost duse de-a curmezişul podişului şi aşezate în apropierea peşterilor indienilor, unde urmau să trăiască în robie sau ochii stăpânilor. Soarta robilor, de aci înainte, era să taie lemne şi să care apă.
 Două zile după luptă am traversat şi noi podişul, însoţiţi de prietenii noştri, şi ne-am aşezat tabăra la picioarele stâncilor unde locuiau. Ei ar fi dorit să ne ofere peşterile lor, dar lord John a refuzat, socotind că, în cazul când intenţiile nu le-ar fi fost tocmai prieteneşti, am fi căzut în puterea lor. Aşa că ne-am păstrat libertatea şi, fără să încetăm a avea cu ei relaţii dintre cele mai cordiale, stăteam cu armele pregătite în orice clipă. Am vizitat îndelung peşterile, care erau desigur interesante, dar fără să ne putem da seama dacă erau opera omului sau a naturii. Toate erau la acelaşi nivel, săpate într-o rocă moale sub bazaltul vulcanic care forma stânca şi deasupra rocii tari, de granit, care alcătuia temelia.
 Intrările peşterilor se găseau cam la optzeci de picioare deasupra pământului şi ajungeai la ele pe nişte trepte de piatră atât de înguste şi pieptişe, încât nicio fiară nu le-ar fi putut urca. Înăuntru erau uscate şi călduroase, prelungindu-se spre interiorul stâncii prin galerii drepte, mai mult sau mai puţin lungi, cu ziduri cenuşii şi netede, împodobite cu desene în cărbune, bine executate, reprezentând felurite animale de pe podiş. Chiar dacă viaţa ar dispărea din acest ţinut, viitorul explorator va găsi pe pereţii acestor peşteri dovada faunei bizare care s-a menţinut până în zilele noastre, cum ar fi dinozaurii, iguanodonii şi peştii-şopârlă.
 De când descoperisem că iguanodonii cei uriaşi nu erau decât nişte turme domesticite, avându-şi fiecare proprietarul ei, care le creştea pentru carne, admisesem ideea că omul a putut să-şi afirme supremaţia asupra podişului chiar cu armele lui primitive. Dar n-a trecut mult şi am descoperit, datorită unei drame care s-a petrecut a treia zi după instalarea noastră la picioarele peşterilor, cât de mult greşeam. Lord John şi cu mine păzeam tabăra în lipsa lui Challenger şi a lui Summerlee, care plecaseră cu câţiva indieni să pescuiască în lac, cu lăncile, unele specii de şopârle uriaşe. Indienii îşi vedeau de treburile lor pe povârnişul acoperit cu iarbă din faţa peşterilor. Deodată a răsunat un răcnet de alarmă şi sute de guri au strigat cuvântul "Stoa". Şi de pretutindeni au început a năvăli sălbatic bărbaţi, femei şi copii, căutându-şi un adăpost. Cuprinşi de o spaimă nebună, urcau în goană scările cavernelor, repezindu-se înăuntru.
 Ridicându-mi ochii, i-am văzut pe stâncile de deasupra noastră dând din mâini şi făcându-ne semne desperate să intrăm în vreun adăpost. Am pus mâna pe puşti şi am sărit amândoi să vedem ce fel de primejdie ne ameninţa. Deodată, dintre copacii din apropiere s-a ivit un grup de doisprezece sau cincisprezece indieni care alergau cât îi ţineau picioarele, urmăriţi de doi monştri înspăimântători, la fel cu cel care ne tulburase liniştea în tabără şi mă speriase atât de cumplit în timp ce exploram singur podişul. Înaintau în salturi, ca nişte broscoi uriaşi, şi erau cu mult mai mari decât cel mai mare elefant. Nu-i văzusem decât noaptea, şi într-adevăr erau animale nocturne, care nu ieşeau ziua decât atunci când îi provoca cineva. Ne-am oprit uimiţi, deoarece pielea le era acoperită cu băşici şi cu bube şi avea o irizaţie curioasă, ca a peştilor, iar soarele punea pe ei curcubee strălucitoare.
 Dar nu era timp de privit, deoarece într-o clipă au ajuns din urmă fugarii, nimicindu-i înspăimântător. Felul lor de a lupta era să sară peste om cu toată greutatea trupului şi, lăsându-l zdrobit, să sară peste altul. Nenorociţii indieni urlau de groază şi încercau să scape cu fuga de agerimea fără greş a monştrilor. Nu mai erau în picioare decât vreo şase, când tovarăşul meu şi cu mine le-am sărit în ajutor. De altfel, amestecul nostru n-a avut alt efect decât să ne expună şi pe noi aceleiaşi primejdii. Am deschis focul la o depărtare de 200 de iarzi, trăgând cartuş după cartuş, dar parcă trăgeam cu cocoloaşe de hârtie. Vietăţilor acelora nu le păsa de răni, deoarece le lipsea un centru nervos principal şi aveau centrii vitali răspândiţi de-a lungul măduvei spinării, aşa că erau invulnerabile chiar în faţa armelor moderne. Tot ce puteam face era să le abatem atenţia în altă parte prin fulgerele de lumină şi zgomotele împuşcăturilor, ca să dăm şi băştinaşilor, şi să ne dăm şi nouă, timpul de-a ajunge până la scări, unde ne era salvarea. Dar acolo unde glonţul conic exploziv al secolului al douăzecilea era ineficace, aveau succes săgeţile înveninate ale băştinaşilor, muiate în suc de strophantus şi înfipte apoi într-un stârv. Totuşi, şi armele acestea aveau un efect limitat, deoarece veninul circula prin vine cu o viteză foarte redusă şi, înainte de a muri, monstrul avea destulă vreme şi destule mijloace să-şi ucidă duşmanul. Dar cum cele două lighioane ne-au urmărit chiar până la picioarele scărilor, o ploaie de săgeţi s-a abătut asupra lor, şuierând, din toate crăpăturile stâncilor. Intr-o clipă, dihăniile au fost acoperite cu ţepi, ca nişte arici, fără să arate, la început, că s-ar simţi stingherite în vreun fel.
 Cu gurile pline de bale şi căutând să se agaţe cu ghearele, încercau, cu neputincioasă furie, să urce scările care i-ar fi dus la victimele lor. Dar după ce izbuteau să înainteze câţiva paşi, alunecau şi se rostogoleau la pământ. În sfârşit, otrava a început să-şi facă efectul. Unul din cei doi monştri a gemut din greu şi a căzut la pământ, de parcă era tras în jos de capul lui uriaş. Celălalt a început să sară în cerc şi, scoţând strigăte înăbuşite, s-a prăbuşit şi s-a zvârcolit câteva clipe în agonie, apoi s-a înţepenit şi a rămas aşa, nemişcat. Atunci, cu strigăte de izbândă, indienii s-au aruncat buluc din peşteri şi au dânţuit frenetic în jurul leşurilor, arătând o bucurie nebună pentru înfrângerea a doi dintre cei mai primejdioşi duşmani ai lor. În timpul nopţii au sfâşiat cadavrele şi au dus bucăţile departe, nu ca să le mănânce, deoarece otrava era încă activă, dar pentru că le era frică de mirosul greu pe care l-ar fi putut răspândi. Totuşi, inimile acestor reptile uriaşe, fiecare din ele cât o pernă de mare, zăceau încă acolo, bătând înainte încet, cu pulsaţii liniştite, însufleţite de o viaţă proprie, independentă şi hidoasă. Abia a treia zi inimile acelea înspăimântătoare au încetând să mai bată.
 Mai târziu, când voi avea drept masă altceva decât o ladă de conserve şi voi scrie cu altceva decât cu un ciot de creion pe ultimele file ale unui carnet zdrenţuit, voi vorbi mai pe larg despre indienii Acalla şi despre viaţa pe care am dus-o la ei, ca şi despre vedeniile ciudate şi uimitoarele condiţii de viaţă pe care le-am avut de întâmpinat în ţara lui Maple White. Ştiu că memoria n-o să mă înşele, deoarece, atât cât voi mai avea în mine un suflu de viaţă, fiecare clipă şi fiecare mişcare din această perioadă a vieţii mele o să-mi rămână întipărită în minte cu precizia şi cu claritatea amintirilor din copilărie. Nicio impresie nouă n-o să le poată şterge, atât de adânc sunt săpate. Când va veni momentul s-o fac, voi descrie acea minunată noapte cu clar de lună când un tânăr ihtiosaur — o fiinţă ciudată, jumătate focă, jumătate peşte, cu doi ochi acoperiţi de câte un os pe fiecare parte a capului şi cu un al treilea aşezat în frunte — se zbătea în plasa indienilor şi era cât pe ce să răstoarne barca cu care-l remorcam; de asemenea şi cealaltă noapte, când un şarpe de apă de culoare verde s-a ridicat din mijlocul trestiilor şi l-a prins în inelele lui pe cârmaciul bărcii în care se afla Challenger. Voi mai descrie şi animalul acela nocturn alb — era oare mamifer sau reptilă? — care sălăşluia într-o mlaştină infectă din partea răsăriteană a lacului şi zbura în jurul ei lăsând în urmă-i o uşoară lumină fosforescentă. Indienii erau atât de înspăimântaţi încât nici nu voiau să se apropie de el. Noi l-am observat în timpul a două expediţii, dar fără să putem ajunge până la el, din pricina mlaştinii. Pot să spun doar că era mai mare decât o vită şi că răspândea un ciudat parfum de mosc. Voi mai povesti de asemenea şi despre pasărea care l-a urmărit pe Challenger până printre stâncile unde îşi căuta adăpost — o pasăre alergătoare de statură uriaşă, mult mai înaltă decât struţul, cu gâtul pleşuv de vultur şi cu o expresie fioroasă, care-l făceau să pară un spectru ambulant. În timp ce Challenger se căţăra să se pună la adăpost, o lovitură de plisc i-a rupt tocul cizmei, de parcă i l-ar fi tăiat cu briciul. De data aceasta însă, armele moderne au avut ultimul cuvânt, şi pasărea, care măsura douăzeci de picioare de la cap la coadă şi pe care profesorul, gâfâind, dar fericit, ne-a prezentat-o ca fiind un phororacus, s-a prăbuşit sub glonţul lordului Roxton, zbătându-se cumplit într-un nor de pene, din mijlocul căruia sclipeau fioros doi ochi galbeni. Aş vrea să ajung clipa când capul ei turtit şi diform îşi va ocupa locul printre trofeele de la Albany. In sfârşit, voi vorbi fără îndoială şi despre toxodon, cobaiul uriaş, înalt de zece picioare, cu dinţii ieşiţi în afară şi tăioşi ca nişte foarfece, pe care l-am ucis într-o dimineaţă în timp ce se adăpa la lac.
 Toate acestea le voi descrie într-o zi, în linişte. Dar după zilele acestea atât de agitate, aş vrea să evoc cu duioşie minunatele seri de vară când, sub cerul de un albastru adânc, stăteam întinşi în iarba înaltă din marginea pădurii, unul lângă altul ca nişte buni prieteni, şi ne uitam uimiţi la fauna ciudată care zbura pe deasupra noastră, ca şi la lighioanele acelea necunoscute care ieşeau din vizuinile lor să ne cerceteze, în timp ce în jurul nostru copacii îşi aplecau crengile încărcate cu fructe coapte, iar florile încântătoare îşi întindeau capetele spre noi. Sau serile acelea luminoase când, plutind pe oglinda lucie a lacului, priveam cu uimire şi cu teamă afundarea vreunui monstru fantastic, în jurul căruia apa alcătuia cercuri şi încreţituri. Sau lucirea verzuie în străfundul apelor a vreunei fiinţe ciudate care, o clipă după aceea, se făcea una cu întunericul. Acestea sunt scenele asupra cărora aş dori ca în viitor să se oprească pana mea şi să aştearnă pe hârtie fiecare amănunt.
 Dar mă veţi întreba: de ce toate aceste experienţe şi acest lung răstimp, când prietenii dumitale şi dumneata ar fi trebuit să vă gândiţi zi şi noapte la născocirea vreunui mijloc ca să vă întoarceţi în lumea de jos? Răspunsul meu e că niciunul dintre noi nu încetam o clipă să ne gândim la acestea toate, dar strădania noastră era zadarnică. Am descoperit, curând de tot, un lucru sigur: indienii n-aveau intenţia să facă nici o mişcare ca să ne ajute. În orice altă împrejurare ni se arătau prieteni, am putea spune că erau chiar sclavii noştri devotaţi. Dar când le dădeam a înţelege că ar trebui să ne ajute să împletim şi să ducem la locul ei o plasă, care să ne slujească drept punte peste prăpastie, sau când îi rugam să ne facă rost de curele de piele sau de liane ca să răsucim frânghii, întâmpinam din partea lor o împotrivire politicoasă, dar neînduplecată. Surâdeau, clipeau din ochi, dădeau din cap, şi atâta tot. Chiar şeful cel bătrân se împotrivea cu aceeaşi încâpăţânare. Doar Maretas, tânărul pe care-l salvasem, ne privea îngândurat şi ne dădea a înţelege, prin gesturi, cât de mult îl întristau intenţiile noastre. De la biruinţa hotărâtoare asupra oamenilor-maimuţă, indienii ne socoteau ca pe nişte supraoameni care purtau izbânda în ţevile unor arme ciudate şi erau încredinţaţi că, atâta timp cât vom rămâne cu ei, norocul va fi de partea lor. Ne-ar fi oferit fiecăruia dintre noi câte o mică soţie arămie şi câte o peşteră, numai să ne uităm ţara şi neamul şi să rămânem pentru totdeauna pe podiş. Afară de asta, nu puteam fi decât mulţumiţi de ei, deşi cu totul altele erau dorinţele noastre. Dar simţeam nevoia să păstrăm secretul asupra planurilor noastre de evadare, deoarece aveam bănuieli serioase că vor încerca să ne reţină cu forţa.
 Fără să ţin seama de primejdia de a mă întâlni cu dinozaurii (care nu erau primejdioşi ziua, fiind, după cum am mai spus, animale nocturne), m-am dus de două ori, în ultimele trei săptămâni, la vechea noastră tabără, să iau legătura cu negrul Zambo, care stătea încă de pază la piciorul stâncii. Ochii mei cercetau cu lăcomie câmpia întinsă din faţa mea, în nădejdea că voi vedea sosind ajutorul pe care-l cerusem. Dar spaţiile largi, presărate cu cactuşi, se desfăşurau spre infinit, dezgolite şi pustii, până la linia bambuşilor care se confunda cu orizontul.
 — Acum trebuie să sosească, stăpâne Malone. Înainte de a trece o săptămână, indienii or să vină şi or să aducă frânghii şi o să vă puteţi coborî.
 Acesta era cuvântul de încurajare al bunului nostru Zambo.
 Când m-am întors de la cea de-a doua vizită, am avut o aventură care m-a ţinut o noapte departe de tovarăşii mei.
 Mă întorceam pe drumul bine cunoscut şi ajunsesem într-un loc, cam la o milă depărtare de mlaştina pterodactililor, când am văzut îndreptându-se spre mine o fiinţă cu înfăţişare ciudată. Era un om care mergea într-un fel de carcasă sau de colivie de trestii, care-l acoperea ca un clopot. Când m-am apropiat, nu mică mi-a fost mirarea văzând că omul acela era lord John Roxton. Zărindu-mă, s-a strecurat din curioasa lui îmbrăcăminte şi a venit spre mine râzând, deşi părea oarecum stingherit.
 — Ei bine, tinere, mi-a spus el, cui i-ar fi trecut prin minte că o să te întâlnesc tocmai aici?
 — Dar, pentru Dumnezeu, ce faceţi? l-am întrebat.
 — Îmi vizitez prietenii, pterodactilii, mi-a răspuns.
 — Şi de ce?
 — Sunt fiinţe interesante, nu-i aşa? Dar atât de nesociabile! După cum cred că-ţi aminteşti, au un fel destul de barbar de a se purta cu străinii. Aşa că m-am acoperit cu colivia asta de protecţie, să mă apăr, eventual, de gentileţile lor prea stăruitoare...
 — Da, dar ce căutaţi în mlaştină?
 Lord John m-a privit cu un aer întrebător şi am citit pe faţa lui o oarecare şovăială.
 — Crezi oare că numai profesorii au dreptul să se instruiască pe lumea asta? mi-a răspuns, în sfârşit. Uite, studiez şi eu aceste păsărele... Şi te rog să te mulţumeşti cu explicaţia pe care ţi-am dat-o.
 — N-am avut intenţia să vă jignesc, i-am răspuns.
 Dar buna dispoziţie îi şi reveni şi a început să râdă.
 — Nici nu te gândi la aşa ceva, tinere! Am însărcinarea să capturez, pentru Challenger, unul din puii ăştia de drac. Nu, nu cred că o să am nevoie de tovărăşia dumitale. Du-te cu bine, eu o să fiu în tabără la căderea nopţii.
 Şi mi-a întors spatele, iar eu am plecat lăsându-l să umble încoace şi încolo prin pădure, înveşmântat în ciudata lui colivie.
 Dar dacă felul de a se purta al lui lord John mi se părea ciudat, al lui Challenger era, fără îndoială, mai mult decât atât. Profesorul exercita o extraordinară fascinaţie asupra femeilor indiene şi din pricina asta purta o creangă mare de palmier, cu care le gonea ca pe muşte când începeau să fie prea stăruitoare. Înfăţişarea lui Challenger bălăbănindu-se ca un sultan de operetă, purtând în mână semnul autorităţii, cu barba neagră fluturându-i pe piept şi ridicându-se pe vârfuri la fiecare pas, în timp ce în urma lui se îmbulzea o droaie de tinere indiene cu ochi catifelaţi şi drapate în văluri subţiri ţesute din fibre de scoarţă, e unul din tablourile cele mai groteşti a cărui amintire mi-a fost dat s-o iau cu mine. Cât priveşte pe Summerlee, absorbit de viaţa insectelor şi a păsărilor de pe podiş, îşi petrecea tot timpul (afară de o însemnată parte când îl certa pe Challenger că nu face nimic ca să ne scoată din încurcătură) preparând, montând sau împăind specimenele capturate.
 Challenger îşi luase obiceiul să plece singur în fiecare dimineaţă şi să se întoarcă din când în când cu un aer de solemnă gravitate, ca unul ce purta pe umerii săi întreaga răspundere a unei grele sarcini. Într-una din zile, cu creanga de palmier în mână şi târând după el toată ceata de admiratoare, ne-a condus până la locul ascuns unde lucra şi ne-a împărtăşit secretul planurilor lui. Era o poiană mică în mijlocul unui boschet de palmieri, unde se găsea umil din acele gheizere de nămol fierbinte, pe care am mai avut prilejul să le descriu. Pe marginile acestui gheizer, aşezase un număr de curele tăiate din piele de iguanodon, care se întâlneau toate într-un recipient membranos. Recipientul nu era altceva decât stomacul unui uriaş peşte-şopârlă, pe care-l pescuisem în lac. Acest soi de balon, cusut la unul din capete, nu mai avea la celălalt decât un orificiu strîmt, în care erau înfipte mai multe ţevi de bambus, în legătură cu pâlniile de argilă care culegeau gazele emanate din gheizer. Încetul cu încetul balonul a început să se umfle şi curând a arătat o tendinţă atât de puternică de a se ridica, încât Challenger, ca să-l menţină la nivelul pământului, a trebuit să înnoade curelele de trunchiurile copacilor din jur. O jumătate de oră mai târziu, în faţa noastră se prezenta un balon de dimensiuni impunătoare, iar puterea de tracţiune pe care o exercita asupra curelelor cu care era legat dovedea marea lui forţă de ascensiune. Emoţionat şi fericit ca un tată în faţa primului său născut, Challenger contempla cu satisfacţie opera minţii sale, zâmbind şi mângâindu-şi barba în tăcere.
 Cel dintâi care a intervenit a fost Summerlee.
 — Cred că n-ai intenţia să ne urci în "asta", Challenger!? a zis el, cu voce acră.
 — Sper, scumpul meu Summerlee, să vă fac o demonstraţie atât de concludenta, încât sunt sigur că nu vei şovăi să te încrezi în aparatul meu.
 — Ba să-ţi scoţi imediat ideea asta din cap, i-a răspuns Summerlee, cu hotărâre. Nimic pe lume n-o să mă facă să comit asemenea nebunie! Bănuiesc, lord John, că nici dumneata nu încurajezi planul acesta nebunesc.
 — Extraordinar de ingenios! a zis lordul nostru. Aş vrea să-l văd la treabă.
 — Ai să-l vezi, s-a bucurat Challenger. Timp de câteva zile am pus la bătaie toate puterile mele cerebrale ca să rezolv problema coborârii de pe stânci. Doar ne-am convins cu toţii că asta nu se poate face cu picioarele şi că tunelul nu mai există. De asemenea, nu avem putinţa să construim niciun fel de pod care să ne ducă spre locul de unde am venit. Prin urmare, cum să ieşim de aici? Nu e mult de când am descoperit şi i-am comunicat tânărului nostru prieten că gheizerul emană hidrogen liber. Ideea unui balon s-a înfiripat imediat în mintea mea. E drept că descoperirea materialului din care trebuia să confecţionez balonul care urma să fie umplut cu gaz m-a ţinut câtva timp pe loc. Dar uitându-mă la măruntaiele acestor reptile, am avut o revelaţie şi am reuşit să soluţionez problema. Şi rezultatul, iată-l!
 Şi-a dus o mână la reverul hainei zdrenţuite, arătând cu cealaltă, mândru, balonul.
 În vremea asta, balonul umplut se rotunjise, crescuse şi trăgea cu putere curelele care-l susţineau.
 — Asta-i curată nebunie furioasă! mormăia Summerlee.
 Lord John părea încântat de ceea ce vedea.
 — Deştept bătrânul, nu-i aşa? mi-a şoptit la ureche, apoi i s-a adresat lui Challenger: Nu-i faci şi o nacelă?
 — Vine şi confecţionarea nacelei. Sunt fixat asupra construcţiei şi aşezării ei. Pentru moment, mă mărginesc să vă demonstrez că aparatul meu o să ne poată susţine pe toţi.
 — Pe toţi la un loc, eşti sigur?
 — Nu. Planul meu e să coborâm fiecare pe rând, cum am face-o cu paraşuta, iar balonul să se întoarcă înapoi prin mijloace uşor de realizat. Ceea ce-i cer acum, e să ne ridice pe fiecare în parte şi să ne îngăduie să coborâm cu încetul. Ia să-l lăsăm să ne arate ce poate!
 A adus un bloc de bazalt de dimensiuni considerabile, pe care era scobit un şanţ, aşa fel încât uşor puteai lega o frânghie în jurul lui. Frânghia era aceeaşi pe care o adusesem cu noi pe podiş, după ce o folosisem ca să ne urcăm pe piscul stâncos. Avea peste o sută de picioare lungime şi, cu toate că era destul de subţire, părea foarte rezistentă. Challenger pregătise un fel de cingătoare de piele, de care atârnau un mare număr de benzi. Cingătoarea a fost aşezată pe vârful balonului, iar benzile, înnodate dedesubtul lui, aşa că orice greutate ai fi atârnat ar fi fost repartizată pe toată suprafaţa balonului. Apoi blocul de bazalt a fost legat de benzile de piele, iar Challenger şi-a petrecut de trei ori în jurul braţului frânghia care atârna la capătul blocului.
 — Şi acum, a zis el cu un surâs de fericire anticipată, o să vă demonstrez puterea balonului meu!
 Cu aceste cuvinte, a tăiat cu briceagul curelele care susţineau balonul.
 Niciodată până atunci expediţia noastră n-a fost mai aproape de pieire. Membrana balonului umflată a făcut un salt înfricoşător în aer. Într-o clipă, Challenger a fost ridicat în picioare şi tras în sus. Abia am avut vreme să-mi încolăcesc braţele în jurul cingătoarei lui Challenger şi m-am simţit şi eu înălţat în sus. Braţele lui lord John, ca nişte resorturi puternice care ar prinde un şoarece în capcană, m-au apucat de picioare, dar am simţit că şi el părăsea pâmântul. O clipă, am avut viziunea a patru aventurieri plutind în văzduh ca un şirag de cârnaţi, deasupra pământului pe care-l exploraseră. Din fericire însă, cu toate că puterea de ascensiune a maşinii infernale părea nelimitată, frânghia cu care eram legaţi avea totuşi o limită de rezistenţă. Aşa că s-a rupt fără veste şi noi am căzut unii peste alţii, prinşi în frânghia care se încolăcise în jurul nostru. Când ne-am ridicat de la pământ, am văzut departe în cerul albastru o pată neagră: era blocul de bazalt care se înălţa cu mare viteză.
 — Splendid! a strigat nebiruitul Challenger, frecându-şi braţul lovit. O demonstraţie perfectă! Niciodată nu m-aş fi aşteptat la un asemenea succes. Peste o săptămână, domnilor, vă promit ca voi confecţiona un al doilea balon, cu care mă însărcinez să vă depun în deplină siguranţă pe drumul întoarcerii.
 Până acum am notat în fiecare zi tot ce ni s-a intâmplat. Astăzi însă îmi reiau firul povestirii, stând în prima noastră tabără, aceea care rămăsese în paza lui Zambo. Greutăţi şi primejdii, pe toate v-am lăsat în urma noastră, ca într-un vis în vârful stâncilor uriaşe care se înalţă acum atât de sus deasupra capetelor noastre! Pentru că, iată-ne în sfârşit coborâţi, în condiţii neaşteptate, e drept, dar totul s-a terminat cu bine. In şase săptămâni sau în două luni vom fi la Londra, şi e foarte probabil că această scrisoare n-o să ajungă cu mult înaintea noastră. Inimile ne sunt de pe acum mişcate şi sufletele noastre zboară spre cetatea mamă, păzitoare a atâtor lucruri scumpe.
 Chiar în seara primejdioasei aventuri cu balonul lui Challenger a intervenit o schimbare în soarta noastră. Am mai spus că planurile noastre de plecare nu întâlniseră prea multă simpatie din partea indienilor. Şeful cel tânăr, pe care îl salvasem, era singurul care nu-şi arăta dorinţa de a ne opri cu forţa pe un pământ străin. Pe cât putea, ne-o spusese lămurit prin semne. În seara aceea, în amurg, a venit în tabără la noi şi mi-a pus în mână (îmi dădea o deosebita atenţie, poate pentru că eram cel mai aproape de vârsta lui) un sul făcut din scoarţă de copac. Apoi, arătând cu gravitate şirul de peşteri de deasupra lui, şi-a dus un deget la buze, ca sa-mi recomande tăcere. După aceea s-a întors la ai săi.
 Am adus sulul lângă foc şi l-am cercetat împreună cu tovarăşii mei. Era un patrat, cu laturile de un picior. Înăuntru se vedeau o serie de semne ciudate, aliniate într-un anumit fel.
 Semnele erau trase cu cărbunele şi se desprindeau limpede pe suprafaţa albă a scoarţei. La prima aruncătură de ochi, mi-au făcut impresia unei notaţii muzicale grosolane.
 — Orice-ar fi, pot să jur că e ceva important pentru noi, am zis. Am văzut asta pe faţa tânărului care mi-a dat sulul.
 — Numai să nu avem de-a face cu vreun măscărici primitiv, a sugerat Summerlee. Se ştie că dorinţa de a face farse e proprie uneia dn fazele dezvoltării umane.
 — E cu siguranţă un mesaj, a zis Challenger.
 — Ar părea mai curând un rebus, a observat lord John, întinzându-şi gâtul să vadă mai bine, când, deodată, a apucat sulul în mână. Pe legea mea! a strigat el, asta trebuie să fie! Tânărul a ghicit. Ia uitaţi-vă! Câte semne sunt pe foaia asta? Optsprezece. Ei bine, observaţi că sunt exact optsprezece guri de peşteră pe stânca de deasupra noastră!
 — Când mi-a dat sulul, a arătat cu mâna spre peşteri, am spus eu.
 — Da, asta lămureşte totul. Nu-i altceva decât un plan al peşterilor. Ia uitaţi-vă! Toate optsprezece sunt aici: unele scurte, altele adânci, unele ramificate, aşa cum le-am văzut şi noi. E planul lor, fără îndoială, iar una din ele e însemnată cu o cruce. De ce? Desigur ca să ne-o indice pe cea mai adâncă dintre toate.
 — Cu siguranţă că asta e cea care străbate stânca, am strigat.
 — Părerea mea e că tânărul nostru prieten a pus degetul pe rană, a încuviinţat Challenger. Dacă această peşteră n-ar străbate stânca, nu înţeleg de ce o persoană care ne vrea binele ne-ar fi atras atenţia asupra ei. Dar dacă într-adevăr o străbate şi ajunge de cealaltă parte, punctul corespunzător ar fi cam la o sută de picioare deasupra pământului.
 — O sută de picioare de coborâş! a bombănit Summer Lee.
 — Dar frânghia noastră are mai mult de o sută de picioare! am strigat eu. Nici vorbă că o să putem coborî.
 — Dar ce facem cu indienii care stau în această peşteră? a obiectat Summerlee.
 — Nu stă nici un indian în peşterile de deasupra noastră, i-am răspuns. Servesc numai ca magazii şi cămări de alimente. De ce n-am pleca imediat în recunoaştere?
 Pe podiş creştea un copac răşinos, o specie de araucaria, după cum pretindea botanistul nostru, pe care indienii îl foloseau ca să-şi facă din el torţe. Fiecare dintre noi a rupt câteva crengi şi am urcat scara acoperită cu iarbă care ducea la peştera însemnată pe plan. Peştera era, cum am mai spus, goală, locuită doar de câţiva lilieci uriaşi care se învârteau pe deasupra capetelor noastre în timp ce înaintam. Cum nu ţineam să atragem atenţia indienilor asupra treburilor noastre, nu ne-am aprins torţele decât după ce am pătruns destul de adânc şi după ce am cotit de câteva ori. În faţa ochilor noştri s-a deschis un tunel frumos, uscat, cu ziduri netede, cenuşii, împodobite cu desene primitive, cu tavanul boltit şi cu podeaua acoperită cu nisip alb şi strălucitor. Înaintam cu înfrigurare, dar deodată ne-am oprit şi o amară deznădejde ne-a făcut să suspinăm adânc; în faţa noastră se ridica un zid care n-avea nici o deschizătură, nici măcar cât să treacă un şoarece. Nici de data asia nu găsisem drumul spre salvare!
 Ne uitam la obstacolul acela neaşteptat, cu inimile pline de durere. Zidul nu era datorit vreunei prăbuşiri de pe urma unui cutremur ca în tunelul ascendent. El făcea trup cu pereţii laterali: acolo era, şi fusese totdeauna, o galerie înfundată.
 — Nu vă mai amărâţi, prieteni, ne-a spus neînvinsul Challenger. Ne rămâne soluţia balonului meu...
 Summerlee se tânguia.
 — Să fi pătruns în altă peşteră, am sugerat eu.
 — Nu, tinere, mi-a răspuns lord John, cu degetul pe plan. A şaptesprezecea de la dreapta, a doua de la stânga. Asta e, nici vorbă.
 M-am uitat la semnul pe care-l arăta degetul lui şi deodată am scos un strigăt de bucurie.
 — Cred că asta e! Veniţi după mine! Veniţi după mine!
 Şi m-am repezit înapoi pe drumul pe care venisem, cu torţa aprinsă în mână.
 — Aici e! am spus, arătând câteva chibrituri care zăceau pe jos, aici e locul unde ne-am aprins torţele.
 — Întocmai.
 — Ei bine, pe plan peştera se desparte în două şi, în întuneric, am trecut de răspântie înainte de a ne aprinde torţele. Dacă ne întoarcem înapoi, o să găsim pe dreapta braţul cel lung.
 Într-adevăr, aşa a fost. Nici n-am mers bine treizeci de iarzi, când ni s-a arătat în perete o deschizătură. Am intrat în această galerie şi am descoperit că era mult mai largă decât cealaltă. Am mers de-a lungul ei, cu respiraţia întretăiată de emoţie, mai multe sute de iarzi. Apoi, deodată, în întunericul adânc al bolţii din faţa noastră a apărut o licărire roşiatică. Ne-am oprit uimiţi. O pânză de lumină părea că ne taie drumul. Am alergat într-acolo. Nu se auzea niciun zgomot, nu se simţea nicio schimbare de temperatură, nu se vedea nici o mişcare, dar lumina cuprinsese întreg coridorul, prefăcând nisipul în praf de diamante. Când ne-am apropiat, am descoperit marginea unui disc luminos.
 — Pe legea mea, e luna! a strigat lord John. Am ajuns de cealaltă parte, băieţi! Am străbătut stânca!
 Într-adevăr, luna plină strălucea prin deschizătura care străbatea stâncile. Deschizătura aceasta era destul de îngustă, nu mai mare decât o fereastră, dar ne putea folosi minunat. Când am băgat capul să ne uităm în jos, am putut vedea coborâşul, care nu părea chiar atât de greu, iar pământul de sub noi nu era la o prea mare depărtare. Nu era de mirare că nu observasem nimic de jos, deoarece stâncile, în partea lor de sus, erau atât de aplecate în afară, încât nici nu se putea pune problema vreunei ascensiuni pe partea aceea. Şi din cauza asta nu întreprinsesem o cercetare mai atentă a locului. Ne-am convins că puteam coborî cu ajutorul frânghiei şi ne-am întors fericiţi la tabără, să ne pregătim pentru noaptea următoare.
 Pregătirile de plecare trebuiau făcute repede şi în mare taină, de frica indienilor, care ne-ar fi putut întoarce din drum. Ne-am hotărât să renunţăm la provizii şi să nu luăm cu noi decât armele şi cartuşele. Dar Challenger avea un obiect foarte greu, pe care ţinea numaidecât să-l ia cu el, ca şi un colet special, despre care nu pot să spun altceva decât că ne-a dat de furcă mai mult decât toate celelalte la un loc. Ziua a trecut greu, dar când s-a întunecat eram gata de plecare. Cu multă osteneală ne-am cărat bagajele pe scări, până sus, apoi am aruncat în urmă o ultimă privire asupra acelui ţinut ciudat, care mă tem că nu va întârzia să se banalizeze, să ajungă o pradă a vânătorilor şi a exploratorilor, dar care, pentru fiecare din noi, a fost o ţară de vis, încântătoare şi plină de neprevăzut, în care am îndrăznit multe, am suferit multe şi am învăţat multe: ţara noastră, aşa cum îi vom spune totdeauna, însufleţiţi de un adânc sentiment de dragoste. Focurile aprinse în peşterile vecine aruncau în întuneric dâre de lumină. De-a lungul povârnişurilor, la care ne uitam de sus, auzeam cum râdeau şi cântau indienii. Mai încolo se întindeau pădurile, iar la mijloc abia puteam desluşi strălucirea lacului cel mare, izvorul de viaţă al monştrilor. Chiar în clipa când ne uitam la el, s-a auzit în noapte un strigăt ascuţit — fără îndoială al vreunei vietăţi fantastice: era însuşi glasul ţării lui Maple White, care îşi lua rămas bun de la noi. Am intrat în peşteră şi am pornit-o pe drumul care trebuia să ne ducă spre casă.
 Două ore mai târziu eram, împreună cu bagajele, la piciorul stâncii. Coletul lui Challenger a fost singurul care ne-a pricinuit dificultăţi. Lăsând toate bagajele acolo, am plecat să-l căutăm pe Zambo. Spre revărsatul zorilor am ajuns în apropierea taberei, dar, spre mirarea noastră, am găsit nu unul, ci douăsprezece focuri aprinse în câmpie. Acestea ne vesteau că ne sosiseră ajutoarele. Dinspre fluviu veniseră douăzeci de indieni cu ţăruşi, cu frânghii şi cu tot ce ne-ar fi trebuit ca să putem trece pe deasupra prăpastiei. Am fost încântaţi, deoarece acum avea cine să ne care bagajele a doua zi, când trebuia să plecăm spre Amazon.
 Şi aşa, mulţumit şi liniştit, închei aceste rânduri. Ochii noştri au văzut minuni, şi sufletele noastre s-au călit în suferinţă. Fiecare din noi e, în felul lui, mai bun şi mai bogat în experienţă. S-ar putea întâmpla să ne oprim la Para, ca să ne refacem. În cazul acesta, scrisoarea de faţă o să ajungă înaintea noastră. Dacă nu, o să ajungă la Londra odată cu mine. În amândouă cazurile, iubite domnule McArdle, sper că în curând o să-ţi pot strânge mâna.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

După mine!