Sambata, 27.07.2013 - zi de Heide Park. N-am mai fost pana acum, dar ne-au povestit niste amici ca e ceva special. Acestor amici le place sa fie invartiti la viteze foarte mari, sa fie aruncati de colo-colo, sa fie tinuti cu capul in jos etc. Mie nu, asa ca merg la Heide Park doar ca sa fac poze cu Maria urcandu-se la 60 de metri pe Colossos si coborand de-acolo cu 120 km la ora.
Se spune ca acest parc este destinat in special adultilor. Prin urmare exista multi oameni in toata firea care merg sa se distreze in acest fel care pe mine nu ma amuza deloc. M-am intrebat mereu de ce oare nu ma atrag caderile in gol, roller-coast-urile etc etc. Am gasit raspunsul acum vreo 6-7 ani, in Ungaria. Eram intr-o statiune unde distractia se baza exclusiv pe apa. Stateam in bazine uriase, ne bagam sub perdele de apa, ne lasam dusi de curenti, ieseam, prin canale, sub cerul liber, treceam de la cald la rece si inapoi etc. Am uitat cum se numeste statiunea aia, dar pana la urma n-are nicio importanta.
Undeva, in mijlocul unuia dintre bazine, erau niste tobogane (topogane, cum zic banatenii). Vreo doua era scurte, drepte si line, inca vreo doua erau inclinate si faceau cate o bucla, iar unul dintre ele - un tub - era foarte inalt, abrupt si spiralat. Acolo se oprea curajul Mariei. S-ar fi dus, dar ceva o tot oprea in ultimul moment. Eu am tot insistat, i-am vorbit despre ceilalti copii care nu se mai saturau de respectivul tobogan, dar n-am reusit s-o conving decat atunci cand i-am promis ca merg si eu cu ea.
Iata-ma asadar urcand scarile catre varful toboganului, cu Maria in fata. Dupa cum este stiut, de jos lucrurile par intotdeauna usoare, de sus insa, perspectiva se schimba dramatic. Asa ca pe masura ce ma apropiam de punctul cel mai inalt, curajul ma cam parasea. In sfarsit, am ajuns la punctul de plecare si, cand am vazut intrarea in tubul prin care curgea un suvoi de apa, am fost pe punctul de a ma lasa pagubas. Numai ca Maria era in fata mea si a intrat, incepand sa alunece cu mare viteza. Nu mai aveam ce face - mi-am dat si eu drumul. Caderea nu a durat mult, poate zece secunde, dar ce cosmar! Cat a durat caderea nu am facut nimic altceva decat sa ma impotrivesc. Desi nu aveam niciun fel de sansa sa franez, incercam sa pun calcaiele ca la sanius, intindeam mainile de parca as fi vrut sa ma imping in peretii tubului, ma ridicam in sezut in loc sa stau linistit pe spate si sa alunec... In sfarsit, am ajuns in bazin. Am iesit din apa si m-am intreptat catre Maria, tocmai se urca pe scarita de iesire din apa. Am ajuns-o si i-am spus cu un zambet larg: „Ei vezi ce simplu a fost?” La doi metri mai incolo era Liliana, care ne astepta. S-a uitat la mine si m-a intrebat: „Dar ce ai facut, ce s-a intamplat, esti plin de sange, iti curge din nas”. Atiunci mi-am dat seama ca incordarea din tub ma dusese pana aproape de infarct. Ma gandesc si azi ca am avut noroc ca mi-a dat sangele pe nas, altfel poate se spargea vreun vas din inima si muream.
Explicatia pentru comportamentul meu? Am gasit-o de curand, in niste imprejurari despre care o sa povestesc la timpul potrivit. Ea este urmatoarea: nu sunt in stare sa predau controlul nici macar pentru o secunda.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu