Din spatele portii negre (6)

Doctorul Constantinescu

Client al unui birt de centru, medic de nevroze, terapeut al lui Alex Davila, fercheş, elegant, scurt, de o taietură de chelner. Vesel întotdeauna, falacios că practica medicina numai pentru somităţi şi gratuit, ca medicii fără arginţi din calendar, prieten cu toată lumea, legat cu actorii, slăbiciune de mare temperament. Citează pe Freud ca pe un coleg în care n-ar avea toată încrederea, şi pe Kreppelin ca un tiraj decolorat al celui dintâi. Are pentru „ştiinţă” un surîs de crai sceptic, căruia i se vorbeşte de graţiile se­crete ale unei curtezane de hipodrom. Ver­sat, pilduitor, expert, „Doctorul” trăia din reputaţia lui făcută printre actori, care la masa de la Continental îi adresau cu timi­ditate întrebări relative la stomac şi intes­tine, conştienţi că asemenea probleme sunt nedemne de un savant.

— Ce face doctorul?

— E medic la spitalul Pantelimon.

— Din ce trăieşte?

— E bogat.

— De unde vine?

— E foarte bogat. E un tip original.

Se povesteau despre el anecdote de mare învăţat, ca despre distracţiile Iui Henri Poincare, şi un respect general învăluia fiinţa lui aleasă, în mijlocul tenorilor, care în faţa ştiinţei pure cedează şi ei. Doctorul apărea în uşa restaurantului, cu foi de caiet în mână, intra salutând cu un deget, zâmbind ca un portret, înainta ca într-un mare laborator şi, dând mâna cu cei de la masa artiştilor, se aşeza în capul mesei şi preda un curs.

Intr-o zi, o reţetă pe care o dăduse el a fost înapoiată de la farmacie, cu observaţia că „Doctorul Constantinescu” e necunoscut în indexul medical. Indignat, proprietarul reţetei aleargă la farmacie să puie la locul lui pe farmacist, un conspirator, desigur, la metodele de vindecare ale doctorului. Far­macista, o domnişoară blondă, afirma că dacă există un doctor Constantinescu, el trebuie să profeseze o altă ştiinţă decât medicina: dogăria sau biliardul, pentru motivul că nu ştie să scrie o reţetă. Cutare produs chimic, din care doctorul dozase trei grame, se admi­nistrează cu centimiligramul şi reţeta lui ar putea ucide un elefant. Ochii se cască mari, rătăcesc şi salută pe domnişoara.

Doctorul Constantinescu era un escroc cu obscurităţi sentimentale. Nici la Pantelimon nu exista un doctor Constantinescu, nici în spital, nici în laboratorul spitalului. De aceea „instrumentele” lui de lucru fuseseră „rechi­ziţionate”. De aceea dialogul lui violent cu un ministru al instrucţiei publice, care voind să-i ofere o catedră la universitate, voia de fapt să întoarcă ştiinţa umană în apele poli­ticei. Societatea lui cu actorii, titlurile, eru­diţia, voiajurile lui de studii, averea lui, totul era un element, variat de o gentilă escro­cherie. Te îndoiai că există şi Wundt cu care el a „lucrat”, şi chiar limba germană.

Întârzierile lui la masă la Continental, unde nu se adăpa cu vin niciodată — higiena medi­cului stăpân pe sine! — întârzieri de câte 2 ore, până la golirea restaurantului şi a pro­priei lui mese, erau urmate de recriminările cu lovituri de pumn între farfurii ale patro­nului, care răcnea că nu mai poate lăsa să se lungească un cont de peste câteva mii de lei. Doctorul era invitat să nu mai puie piciorul în restaurant. Birtaşul renunţa la datorie.

În ceea ce priveşte mâncarea, Doctorul nu era zadarnic psiholog. Intra în restau­rant când mesele erau pline, dar ieşea din el după ce se goleau. Patronul nu putea să-şi tulbure o clientelă care plătea, interzicând în public savantului să se aşeze. Zbierătul patronului el îl primea sătul, cu capul plecat, cu un surâs înţelegător şi pentru ca seara să reapară în sacoul lui pe şolduri, în ghete de lac şi în jiletcă albă.

De atunci, de un an şi jumătate, doctorul fu văzut la Văcăreşti; într-o seară, cu pălăria în mână, dinaintea gardianului care-i punea chestiunea de rigoare:

— Ce-i cu tine, mă?

Venise pe jos, prin praful greu al şoselei, între baionete, în convoiul de servitoare şi servitori, arestaţi pentru furtul unei părechi de ghete de la stăpân. Pantofii lui aveau un număr mai mare decât piciorul, pălăria de paie era neagră de vechime, gulerul rupt la o cămaşă jegoasă.

A doua zi, doctorul se preumbla prin curte cu foi de caiet în mână; studiind... chestii de psihologie. Şi a trecut o lună, au trecut două luni...

Doctorul vânduse, ca să trăiască pe tro­tuarul Căii Victoriei, mobilierul unei case ce-i fusese încredinţată de nişte refugiaţi în Mol­dova. Acum a devenit umorist. S-a împrietenit cu hoţii şi bandiţii puşcăriei, pe care îi admiră, cu falsificatorii de monedă, ca la Continental cu actorii.

Câteodată e întrebat:

— Bine, dar ai stat prea mult aici. De ce nu cauţi să... pleci?

— Ce să fac în Bucureşti?, răspunde doc­torul, plictisit de tară, cu o voce care trece dincolo de bine şi de rău. Vreau de-aci să plec la Paris, unde am o rudă, pe marele fiziolog Babinski...

„Doctorul” are ştiinţa până şi în sânge.

— Bine, dar, nu e cam puturos, să stai în puşcărie, pentru ce stai dumneata?

„Doctorul” bâlbâie, clipeşte iute din o­chi, uită cuvintele, îşi pierde marţialitatea.

Totuşi, pe un ton filosofic însă peltic, adaugă:

— Stima... So-so-socie-tă-tă-ţii, mă la-la-să re-re-ce...

— Cum asta, „mă Doctore”, ca să zic aşa?

— Păi, păi, păi... ce-ce-ce să fa-fac?..

Şi Doctorul, care începe să creadă că mo­bilierul familiei reclamante îi aparţinuse de drept, porneşte într-o tiradă comunistă. A devenit maximalist. Când tribunalul, considerând că Victor Constantinescu, zis şi doctorul Constantinescu, a vândut scaunele, canapelele şi bucătăria unei familii, îl con­damnă la doi ani închisoare corecţională, doctorul e în stare să ia poza şi să strige:

— Trăiască revoluţia socială!..