Lumea pierduta (13)

O scenă care nu se poate uita

 Exact în clipa când soarele apunea la sfârşitul acelei zile triste, am zărit făptura singuratică a indianului zugrăvită pe câmpiile întinse din vale şi l-am privit îndreptându-se spre fluviul îndepărtat ca pe singura noastră nădejde de salvare, până când a dispărut în negurile serii, pe care soarele în asfinţit le colora în nuanţe roşcate.

 Când, în sfârşit, m-am întors la tabăra tot atât de răvăşită cum o lăsasem, se înnoptase de-a binelea. Cea din urmă imagine pe care o păstram în minte era sclipirea roşie a focului aprins de Zambo, singurul punct luminos care mă mai lega de lumea de jos, ca şi acea prezenţă credincioasă din noaptea sufletului meu. Şi totuşi, pentru întâia oară din clipa dezastrului, mă simţeam mai îmbărbătat, deoarece mă bucura gândul că lumea va cunoaşte faptele noastre, aşa încât, chiar dacă trupurile ne vor pieri, n-o să se întâmple acelaşi lucru şi cu numele noastre, care vor rămâne legate în viitor de rezultatele eforturilor pe care le-am depus.

 Nu era tocmai uşor să dormi în locul acela de groază. Era chiar mai neplăcut decât în junglă. Dar trebuia să aleg; pe de o parte, prudenţa mă sfătuia să fiu cu ochii în patru, pe de alta, puterile mele sleite mă îndemnau la cu totul altceva. M-am căţărat pe o creangă groasă de gingco, dar rotunjimea ei nu-mi oferea decât o siguranţă relativă, deoarece în clipa în care aş fi aţipit, fără îndoială că aş fi căzut şi mi-aş fi rupt gâtul. Aşa că m-am coborât din nou pe pământ şi m-am gândit la ceea ce aveam de făcut. În sfârşit, am închis poarta "zarebei", am aprins trei focuri în cele trei vârfuri ale unui triunghi şi, după ce am cinat plin de nădejde, am căzut într-un somn adânc, din care m-a trezit o întâmplare ciudată, dar binevenită. La revărsatul zorilor, o mână m-a apucat de braţ. Sărind ca ars şi căutându-mi arma cu mâna, încordat, am slobozit un strigăt de bucurie când în lumina cenuşie a dimineţii l-am zărit pe lord John îngenuncheat lângă mine.

 Era el, şi totuşi parcă nu era el. Îl lăsasem cu purtările lui liniştite, cu ţinuta lui corectă şi îmbrăcat fără cusur. Acum, faţa îi era palidă şi privirea rătăcită şi respira greu cât timp vorbea, de parcă venise alergând de cine ştie unde. Era zgâriat şi plin de sânge pe obraji, hainele îi atârnau în zdrenţe şi pălăria îi dispăruse. M-am uitat la el nedumerit, dar el nu m-a lăsat să-l întreb nimic. In timp ce vorbea, căuta înfrigurat printre provizii.

 — Repede, tinere, mi-a strigat, repede! Fiecare clipă e scumpă. Ia puştile, ia-le pe amândouă. Eu le iau pe celelalte două. Ia şi toate cartuşele câte le găseşti. Umple-ţi buzunarele, şi acum, de mâncare. Şase cutii de conserve or să ne-ajungă. Aşa, bun! Să nu ne pierdem vremea cu vorbe. Să mergem, altfel suntem pierduţi!

 Cu toate că nu eram treaz decât pe jumătate, incapabil de a înţelege ce însemnau toate acestea, m-am trezit alergând ca un nebun după el prin pădure, cu câte o puşcă sub fiecare braţ şi cu mâinile pline cu tot felul de provizii. Făcând zeci de cotituri pe unde era pădurea mai deasă, lord John a ajuns la un tufiş nepătruns şi, fără să-i pese de spini, s-a strecurat în mijlocul lui, trăgându-mă după el.

 — Aici cred că suntem în siguranţă, a gâfâit el. Nici vorbă că ei or să se îndrepte spre tabără. Asta o să le vie întâi în minte.

 — Dar despre ce e vorba? l-am întrebat îndată ce mi-am putut trage răsufletul. Unde-s profesorii? Şi cine ne urmăreşte?

 — Oamenii-maimuţă! mi-a răspuns. Dumnezeule, ce bestii!  Nu vorbi tare, că au urechile lungi, de altfel şi ochii li-s foarte ageri, numai cu mirosul stau cam prost, pe cât am putut să-mi dau seama, aşa că nu cred că or să ne descopere dacă s-or lua după acest simţ. Dar dumneata, tinere, pe unde mi-ai fost? Ai avut un noroc grozav că ai scăpat aşa de uşor.

 În câteva fraze, i-am şoptit la ureche ce mi se întâmplase.

 — Destul de prost, a zis când a auzit despre dinosauri şi despre capcană. Nu, nu-i un loc visat pentru o cură de odihnă. Nu-i aşa? Dar n-am bănuit nici pe departe ce putea să ascundă podişul nostru până când diavolii ăştia n-au pus mâna pe noi. Papuaşii antropofagi, în puterea cărora am căzut cândva, erau civilizaţi pe lângă maimuţele astea!

 — Dar cum s-a întâmplat? l-am întrebat.

 — Era spre revărsatul zorilor. Savanţii noştri tocmai se treziseră. Dar nu începuseră încă să-şi arunce săgeţi înveninate, când deodată a început o adevărată ploaie de maimuţe. Săreau din copac, nenumărate, ca fructele care s-ar fi scuturat dintr-un măr. Presupun că în timpul nopţii se adunaseră în copacul cel mare care-şi întindea crengile peste capetele noastre. Am tras asupra uneia şi am nimerit-o în pântec, dar înainte de a ne dezmetici ne-am pomenit cu toţii la pământ. Le spun eu maimuţe, însă aveau în mâini ciomege şi pietre, bolboroseau nu ştiu ce între ele şi ne legau cu liane, ceea ce arată că sunt mult superioare tuturor animalelor pe care le-am întâlnit vreodată în rătăcirile mele. Oameni-maimuţe, "veriga de legătură", iată ce sunt! în ce mă priveşte, aş fi preferat ca aceste "verigi de legătură" să lipsească cu desăvârşire! L-au ridicat pe tovarăşul lor rănit care sângera ca un porc înjunghiat, apoi s-au aşezat în jurul nostru. Şi dacă mi-a fost dat să văd vreodată capete de ucigaşi, apoi atunci le-am văzut! Erau înalţi, de înălţimea oamenilor, dar mai puternici. Aveau ochi ciudaţi, sticloşi şi cenuşii sub sprîncene stufoase şi roşii, care ne străpungeau cu privirea. Nici Challenger, care e departe de a fi o curcă plouată oarecare, nu se simţea deloc la largul lui. Încerca să se ridice în picioare şi urla la ei, spunându-le să termine odată. Cred că întâmplarea neaşteptată îi cam tulburase minţile, deoarece răcnea şi înjura ca un nebun. N-ar fi găsit o asemenea colecţie de înjurături, nici chiar dacă ar fi avut în faţa lui o droaie din iubiţii lui gazetari!

 — Da, şi pe urmă ce s-a mai întâmplat? Mă interesa nespus această poveste ciudată, pe care tovarăşul meu mi-o şoptea la ureche, în timp ce  ochii lui ageri cercetau împrejurimile, iar mâna i se crispase pe carabina încărcată.

 — Credeam că s-a terminat cu noi, dar lucrurile au luat altă întorsătură. Maimuţele au început să vorbească ele între ele în limba lor pocită. Apoi, una a venit şi s-a aşezat lângă Challenger. Ai să râzi, tinere, dar pe cuvântul meu de onoare că-i puteai considera ca făcând parte din aceeaşi familie! N-aş fi crezut-o asta, dacă n-aş fi văzut-o cu ochii mei. Bătrânul om-maimuţă, fără îndoială mai-marele lor, era un fel de Challenger roşu, cu toate caracteristicile frumuseţii prietenului nostru, poate în oarecare măsură exagerate. Avea trupul scurt, umerii puternici, toracele uriaş, fără gât, barba zbârlită, sprâncenele stufoase, o căutătură care părea că spune: "Ce vrei de la mine, blestematule?" Într-un cuvânt, exact aceleaşi particularităţi. Când omul-maimuţă s-a aşezat lângă Challenger şi când şi-a pus mâna pe umărul lui, imaginea a fost desăvârşită. Pe Summerlee l-a apucat un râs nervos, de-i dăduseră lacrimile. Oamenii-maimuţă au început să râdă şi ei, sau cel puţin să scoată nişte sunete care aveau pretenţia că înseamnă aşa ceva. După aceea au început să ne târască prin pădure. Nu s-au atins de arme şi nici de celelalte obiecte pe care le socoteau, fără îndoială, primejdioase, dar au şterpelit toate merindele care erau la vedere. Summerlee şi cu mine am avut de suferit în timpul drumului, dovadă obrazul meu zgâriat şi hainele în zdrenţe, pentru că ne-au târât de-a dreptul prin tufişurile de mărăcini. Pielea lor e grozav de rezistentă. Numai Challenger o ducea bine. Patru din ei îl purtau pe umeri, aşa că înainta ca un împărat roman. Dar ce se aude?

 Din depărtare venea un zgomot ciudat, destul de asemănător cu al castanietelor.

— Ei sunt! a şoptit tovarăşul meu, strecurând cartuşe în carabina lui "Express" cu două focuri. Încarcă-ţi puştile, băiete, că nu trebuie să ne prindă vii. Asta să n-o uiţi. Zgomotul pe care-l auzi îl fac atunci când sunt agitaţi. Şi, pe legea mea, or să aibă de ce se agita dacă or da cumva de noi! Îi auzi bine acum?

— Sunt foarte departe.

— Probabil că s-au împărţit în grupuri mici şi cercetează pădurea. De data asta n-or să ne ajungă. Dar să-ţi spun mai departe întâmplarea noastră. Puţin după aceea ne-au dus în satul lor, alcătuit din vreo mie de colibe făcute din crengi şi frunze, şi aşezate într-un luminiş înconjurat de copaci, cam la 3 sau 4 mile de aici, aproape de marginea stâncii. Aceste fiinţe scârboase m-au pipăit atâta, încât am impresia că n-o să mă mai pot curăţa niciodată. Ne-au legat iar şi individul care mă lega făcea nodurile ca un adevărat marinar. După aceea, lungiţi sub copaci, cu picioarele mai sus decât capul, ne-au lăsat sub supravegherea unei brute de paznic înarmat cu o măciucă. Când vorbesc la plural, mă gândesc numai la Summerlee şi la mine, pentru că Challenger, urcat într-un copac, mânca ananas şi petrecea mai bine ca oricând. Trebuie să recunosc că făcea în tot chipul ca să ne poată arunca şi nouă câteva fructe şi că s-a aranjat aşa fel ca să ne desfacă legăturile cu propriile lui mâini. Dacă l-ai fi văzut pe creanga lui, fraternizând cu "sosia" lui şi cântând cu vocea lui de bas "Clopotele sună", pentru că muzica avea aerul să menţină bestiile în bună dispoziţie, te-ai fi stricat de râs. Numai că noi, după cum îţi închipui, nu prea aveam chef de râs. Cu anumite restricţii, păreau dispuşi să-l lase să facă ce voia, dar în ce ne priveşte se arătau foarte severi. Era o mare mângâiere pentru Summerlee şi pentru mine gândul că dumneata erai liber şi că puteai să veghezi asupra notelor luate de noi.

 O să-ţi spun acum, tinere, ceva care o să te surprindă. Spuneai că ai descoperit oarecare semne dovedind prezenţa omului, ca focuri, capcane şi altele. Ei bine, i-am văzut şi eu pe aceşti băştinaşi. Nişte nenorociţi cu capetele plecate, care au desigur motive să fie aşa. S-ar părea că aceste fiinţe omeneşti locuiesc într-o margine a podişului, cea mai îndepărtată, acolo unde ai observat peşterile, iar oamenii-maimuţă ocupă restul şi duc cu ei o luptă neîncetată şi aprigă. Aceasta e situaţia după cât am putut să constat. Ieri, maimuţele au prins vreo duzină de oameni, pe care i-au luat prizonieri. Nu cred că ai auzit vreodată în viaţa dumitale asemenea urlete şi văicăreli! Prizonierii erau mici, cu pielea roşie, şi abia se târau din pricina muşcăturilor şi zgârieturilor pe care le primiseră. Oamenii-maimuţă au ucis doi dintre ei şi altuia i-au smuls un braţ, dovedind o nemaipomenită bestialitate. Nenorociţii au murit cu bravură, fără să scoată un strigăt. Dar pe noi, priveliştea asta aproape că ne-a îmbolnăvit. Summerlee a leşinat, şi chiar Challenger avea aerul că văzuse mai mult decât putea să îndure. Cred că s-au depărtat, nu-i aşa?

 Am ascultat cu luare aminte, dar în afară de ţipetele păsărilor, nimic nu mai tulbura liniştea pădurii. Lord John a urmat:

 — Am impresia că ai scăpat uşor, tânărul meu prieten. Dacă n-ar fi fost capturarea indienilor, care i-a făcut să uite de dumneata, fără îndoială că s-ar fi întors în tabără. Pentru că aveai tot timpul dreptate când spuneai că cineva ne observă de sus, din copac. Ştiau perfect de bine că unul dintre noi lipsea, dar nu se mai gândeau decât la noua lor pradă. Aşa s-a făcut că eu am fost acela care te-a trezit de dimineaţă şi nu un cârd de maimuţe. Dar, Dumnezeule, ce coşmar e toată povestea asta, ce aventură! Iţi aduci aminte de pădurea cea deasă de bambuşi ascuţiţi, acolo jos unde am descoperit scheletul americanului? Ei bine, pădurea e chiar sub satul maimuţelor şi de pe stânca de deasupra ei sunt aruncaţi prizonierii. Dacă ne-am fi uitat atunci mai cu atenţie, am fi descoperit nu unul, ci grămezi de schelete. Şi-au făcut la marginea podişului un fel de câmp de paradă, unde se adună ca pentru o ceremonie. Bieţii prizonieri sunt siliţi să sară unul câte unul, şi cea mai mare distracţie a oamenilor-maimuţă e să vadă dacă nenorociţii se zdrobesc de pământ sau se înţeapă în bambuşi. Ne-au dus şi pe noi să vedem spectacolul. Tot tribul se aliniase pe margine. Patru indieni au sărit şi bambuşii s-au înfipt în ei ca nişte ace într-o perniţă. Nu-i de mirare că bietului iancheu îi crescuseră bambuşi între coaste! Era înspăimântător, dar trebuie să recunosc că în acelaşi timp era fascinant să aştepţi clipa săriturii, chiar când ştiai că vine şi rândul tău să faci acelaşi lucru!

 Dar nu s-a întâmplat aşa. Oamenii-maimuţă au mai păstrat şase indieni pentru azi, sau cel puţin aşa am înţeles, iar noi bănuiesc că trebuia să jucăm rolul de vedete. Challenger ar fi putut eventual să mai scape, dar Summerlee şi cu mine figuram pe program. Sălbăticiunile se exprimau mai mult prin semne, aşa că puteam să-i urmăresc cu destulă uşurinţă. Şi atunci m-am gândit că ar fi timpul s-o iau din loc. Chibzuisem destul de mult asupra lucrurilor şi limpezisem câteva puncte. Totul cădea în sarcina mea, deoarece Summerlee nu-mi putea fi de niciun folos, iar Challenger nici atât. Singura dată când s-au nimerit alături, şi-au spus vorbe grele pentru că nu se înţelegeau asupra clasificării ştiinţifice a acestor diavoli cu părul roşu, care ne dăduseră gata şi care, pentru unul din ei, era fără îndoială dryopithecus javanesis, iar pentru celălalt, pithecanthropus. Nişte smintiţi, nişte nebuni amândoi!

 Dar, după cum îţi spuneam, făcuseră două sau trei observaţii care-mi puteau fi de folos. Prima, că bestiile acelea nu pot alerga în câmp deschis tot atât de repede ca omul. Picioarele li-s scurte şi încovoiate, iar trupul greu. Chiar Challenger l-ar întrece pe cel mai bun dintre ei pe l00 de iarzi, iar dumneata şi cu mine ne-am putea socoti adevăraţi campioni. Apoi ei nu cunosc armele de foc. Nici nu cred că le-a trecut prin minte că cel pe care-l împuşcasem murise din pricina rănii. Dacă ne recăpătăm armele, totul era simplu.

 Şi atunci, azi dimineaţă, devreme, i-am trântit paznicului meu un picior în burtă, de-a căzut în nesimţire, şi am pornit spre tabără, te-am găsit pe dumneata, am găsit armele, şi iată-ne!

 — Dar profesorii? am strigat consternat.

 — Trebuie să ne ducem să-i eliberăm. N-am putut să-i iau cu mine. Challenger era sus în copac, iar Summerlee n-ar fi fost în stare să facă niciun efort. Singurul lucru pe care-l puteam face era să aduc puştile şi să încerc o lovitură. Bestiile ştiu că fuga mea s-ar putea întoarce împotriva lor, dar nu cred că se vor atinge de Challenger. N-aş putea spune acelaşi lucru şi despre Summerlee. Dar în orice caz, soarta lui e pecetluită. De asta sunt sigur. Aşa că n-am avut nici o mustrare de cuget plecând. Acum însă avem o datorie de onoare: ori să-i salvăm, ori să murim cu ei. Prin urmare, deprinde-te cu ideea asta, tinere, deoarece până deseară trebuie să se aleagă într-un fel...

 Am încercat să redau aici, în povestirea lui lord John, vorba lui nervoasă, propoziţiile scurte şi sacadate şi tonul jumătate ironic, jumătate nepăsător. Omul acesta era născut să conducă. Primejdia îi biciuia vioiciunea obişnuită, vorba i se făcea tot mai pitorească, ochii îi scânteiau şi mustaţa de Don Quijote i se zbârlea într-un fel de avânt tineresc. Dragostea lui pentru primejdie, sentimentul puternic pe care-l trăia cu prilejul vreunei aventuri, cu atât mai mult cu cât se găsea mai îndeaproape legat de ea, linia de conduită pe care o urma, considerând primejdia ca pe o formă sportivă de a te juca cu destinul — toate acestea făceau din el un nepreţuit tovarăş de vremuri grele. Fără frica noastră îndreptăţită, ar fi fost o adevărată fericire să te avânţi în asemenea aventură, lângă un asemenea om. Tocmai ne ridicam să părăsim tufişul care ne slujise de ascunzătoare când, deodată, lord John m-a apucat de braţ.

 — Pe legea mea! mi-a şoptit. Priveşte!

 Din locul în care ne aflam puteam cuprinde cu ochii trunchiurile copacilor alcătuind un tunel de verdeaţă, de-a lungul căruia înainta un grup de oameni-maimuţă. Veneau unul câte unul, cu picioarele încovoiate şi cu spinările aplecate, cu mâinile atingând din când în când pământul şi întorcându-şi capetele din mers când la dreapta, când la stânga. Faptul că mergeau aplecaţi îi făcea să pară mult mai mici, dar mi-am dat seama că puteau să aibă cam cinci picioare în înălţime. Aveau braţele lungi şi toracele uriaş. Mulţi purtau măciuci şi, de departe, grupul lor părea o procesiune de oameni păroşi şi diformi. O clipă i-am văzut foarte desluşit, apoi au dispărut în junglă.

 — Nu, nu-i momentul, a zis lord John, care îşi ridicase puşca. Tot ce putem face mai bun e să stăm liniştiţi până când nu ne-or mai căuta. Atunci vom vedea dacă nu ne putem apropia de sat, să încercăm lovitura cea mare. Îi mai lăsăm o oră, pe urmă pornim.

 În vremea asta am deschis o cutie de conserve şi i-am mâncat conţinutul. Lord Roxton, care nu pusese în gură, din dimineaţa zilei precedente, decât câteva fructe, înghiţea cu lăcomie. În sfârşit, cu buzunarele doldora de cartuşe şi cu câte o armă în fiecare mână, am plecat să ne îndeplinim misiunea de eliberatori. Înainte de a părăsi ascunzătoarea, am avut grijă să însemnăm locul şi poziţia ei faţă de fortul Challenger, aşa fel ca s-o putem găsi din nou dacă ne-o mai trebui. Ne-am strecurat în tăcere printre tufişuri până când am ajuns la marginea stâncii, lângă vechea noastră tabără. Acolo ne-am oprit şi lordul John mi-a expus planurile lui.

 — Atâta timp cât ne aflăm printre copaci, mizerabilii aceştia ne au în mână, a început el. Pentru că ei ne pot vedea, pe când noi nu. Dar nu-i acelaşi lucru şi la loc deschis, unde ne putem mişca mai repede decât ei. Aşa că trebuie să umblăm cât mai mult la loc deschis. Pe marginea podişului sunt mai puţini copaci decât în interiorul lui. Prin urmare, pe linia asta trebuie să ne menţinem. Înaintează încet, deschide bine ochii şi stai cu arma pregătită. Dar mai mult ca orice, nu-i lăsa să te facă prizonier atâta timp cât îţi mai rămâne un singur cartuş! Acesta e ultimul meu cuvânt, tinere.

 Când am ajuns la marginea stâncii, m-am uitat în jos şi l-am văzut pe bunul nostru negru Zambo stând pe o piatră. Aş fi dorit mult să-l strig şi să-i dau veşti despre noi, dar am socotit că ar fi prea primejdios, deoarece mă puteau auzi. Pădurea avea aerul că era plină de oameni-maimuţă, auzeam mereu vorbăria lor ciudată. În momentele acelea ne vâram în cel mai apropiat tufiş şi stăteam acolo liniştiţi până când zgomotul se depărta. Din pricina asta înaintam încet şi se vede că au trecut cel puţin două ore până să înţeleg, din mişcările prudente ale lui lord John, că eram aproape de locul spre care ne îndreptam. Mi-a făcut semn să stau liniştit, iar el a plecat înainte singur, târându-se. Peste o clipă era îndărăt şi părea foarte impresionat.

 —  Vino! spuse el. Vino repede! Să dea Dumnezeu să nu fi ajuns prea târziu.

 Tremurând de emoţie de parcă mă scuturau frigurile, m-am târât înainte şi m-am culcat lângă el, uitându-mă prin desişuri la luminişul care se deschidea în faţă. Scena pe care am văzut-o era atât de fantastică şi de absurdă, încât n-o s-o uit până în ziua morţii. Nici nu ştiu cum o s-o pot povesti sau cum, după câţiva ani, o să cred că am trăit-o aievea, dacă mi s-o întâmpla să mai stau vreodată într-un fotoliu la Savage Club sau să mai privesc cheiurile cenuşii ale Tamisei. Desigur că atunci o să mi se pară ceva ca un coşmar sau ca o vedenie de om în delir. Dar trebuie s-o aştern pe hârtie cât mai curând, atâta timp cât o am proaspătă în minte, iar omul care stă lângă mine în iarba udă poate să mărturisească dacă am minţit sau nu.

 În faţa noastră se întindea, până la marginea stâncii, un loc deschis şi larg, cu o suprafaţă de vreo câteva sute de iarzi, acoperit cu iarbă şi cu ferigi pitice. Luminişul era împrejmuit, în semicerc, de copaci, în care se vedeau nişte colibe făcute din frunziş şi aşezate una deasupra celeilalte printre crengi. Fiecare din aceste cuiburi era o mică locuinţă. Intrările colibelor şi crengile copacilor erau împânzite de un întreg popor de maimuţe care, după mărimea lor, păreau să fie femeile şi copiii tribului. Aceştia alcătuiau fundalul tabloului şi se uitau cu deosebit interes la aceeaşi scenă, care pe noi ne fascina şi ne înspăimânta.

 Pe locul gol din apropierea stâncii se adunaseră cam o sută de făpturi păroase şi roşcate, unele de o mărime impresionantă, dar toate la fel de hidoase. Aceşti oameni-maimuţă păstrau oarecare disciplină: niciunul din ei nu încerca să rupă alinierea. Înaintea lor stătea un grup de indieni, mici de statură, bine proporţionaţi, a căror piele arămie strălucea la soare ca bronzul lustruit. Lângă ei era un alb — înalt, subţire, cu capul plecat, cu braţele încrucişate şi cu o expresie de spaimă şi de resemnare: nu puteam să nu recunosc făptura uscăţivă a profesorului Summerlee.

 În faţa şi în jurul acestei cete de prizonieri se vedeau câţiva oameni-maimuţă care-i păzeau cu străşnicie şi le făceau imposibilă orice încercare de fugă. În sfârşit, înaintea tuturor şi foarte aproape de marginea stâncii, mi-au atras atenţia două personaje atât de ciudate care, în alte împrejurări, ar fi fost nespus de comice. Unul din ei era tovarăşul nostru, profesorul Challenger. Ceea ce mai rămăsese din fosta lui haină îi atârna în zdrenţe pe umeri. Cămaşă nu mai avea, iar barba mare şi încâlcită era una cu părul care-i acoperea pieptul uriaş. Îşi pierduse pălăria, şi părul, care-i crescuse apreciabil în timpul peregrinărilor noastre, îi flutura în toate părţile într-o sălbatică neorânduială. O singură zi îl schimbase, din cel mai înalt produs al civilizaţiei moderne, în cel mai jalnic sălbatic din America de Sud. Alături de el stătea stăpânul lui, regele oamenilor-maimuţă. Semăna leit cu profesorul nostru, aşa cum îmi povestise lord John, cu deosebirea că el era roşcat, în timp ce profesorul era brun. Aceeaşi faţă turtită şi masivă, aceiaşi umeri puternici, aceleaşi braţe lungi care le atârnau, aceeaşi barbă amestecată cu părul de pe piept. Numai că, deasupra sprâncenelor, fruntea îngustă şi teşită ca şi ţeasta turtită a omului-maimuţă erau în cel mai desăvârşit contrast cu fruntea înaltă şi cu craniul de o formă perfectă al europeanului. Din toate celelalte puncte de vedere, regele părea o absurdă caricatură a profesorului.

 

 Toate aceste lucruri, care acum îmi iau atâta timp ca să le descriu, le-am văzut atunci într-o clipă. De altfel, atunci aveam de făcut treburi mai importante, deoarece în faţa noastră se desfăşura o cumplită tragedie. Doi oameni-maimuţă au tras afară din ceată un indian şi l-au împins până la marginea stâncii. Regele a făcut un semn cu mâna. Supuşii au apucat prizonierul de mâini şi de picioare şi i-au făcut vânt încoace şi încolo de trei ori, cu o violenţă nemaipomenită, apoi l-au aruncat pe deasupra prăpastiei ca pe o biată zdreanţă. Puterea cu care l-au aruncat l-a făcut să se învârte în aer înainte de a cădea. Când a dispărut din văzul adunării, toţi, în afară de paznici, s-au năpustit spre marginea prăpastiei. A urmat o clipă de linişte, care s-a sfârşit cu un răcnet de bucurie: săreau în dreapta şi-n stânga, îşi fluturau braţele păroase şi urlau de fericire. Pe urmă s-au îndepărtat de marginea stâncii, s-au aliniat din nou şi au aşteptat victima următoare.

 De data aceasta îi venea rândul lui Summerlee. Doi paznici l-au apucat de mâini şi l-au tras înainte cu brutalitate. Toată fiinţa lui înaltă şi subţire se zbătea ca un pui pe care-l tragi afară din coteţ. Întors cu faţa spre rege, Challenger gesticula cu o vădită emoţie. Se ruga, pleda şi implora cerându-i viaţa prietenului său. Dar omul-maimuţă l-a împins cu asprime şi a refuzat dând din cap. Mişcarea aceasta a fost cea din urmă pe care a făcut-o. Carabina lui lord John a bubuit şi regele s-a prăbuşit la pământ ca o uriaşă grămadă de carne roşie.

 — Trage în grămadă! Trage! Trage, băiete, mi-a strigat tovarăşul meu.

 În sufletul omului celui mai placid există ciudate răbufniri de sălbăticie. Mă consider o natură sensibilă şi mi s-a întâmplat de multe ori să mi se umezească ochii în faţa unui iepure rănit. Acum însă mă stăpânea setea de sânge. M-am trezit în picioare, descărcând o puşcă după alta şi încărcând din nou, urlând sălbatic şi râzând ca un nebun. Toate cele patru puşti ale noastre făceau un masacru îngrozitor. Cei doi paznici care-l ţineau pe Summerlee au fost doborâţi, iar el se împleticea ca un om beat, fără să-şi dea seama că era liber. Tot tribul oamenilor-maimuţă fugea acum nebuneşte în toate părţile, fără să înţeleagă de unde venea furtuna aceea aducătoare de moarte. Se învârteau, dădeau din mâini şi urlau, împiedicându-se de cei care căzuseră. O pornire necugetată i-a făcut să se năpustească grămadă spre copaci ca să se refugieze, lăsând în urma lor ţărâna presărată cu morţi. Prizonierii au rămas singuri în mijlocul luminişului.

 Mintea ageră a lui Challenger a prins mişcarea. L-a apucat de braţ pe Summerlee, care rămăsese lipsit de orice vlagă, şi amândoi s-au repezit spre noi. Doi dintre paznici s-au luat pe urmele lor, însă două gloanţe din carabina lui lord John i-au oprit pe loc. Am alergat înaintea prietenilor noştri şi le-am pus în mână câte o puşcă încărcată. Dar Summerlee era la capătul puterilor. Abia mai putea păşi. In vremea asta, oamenii-maimuţă îşi veniseră în fire şi se întorceau prin junglă ca să ne taie drumul. Challenger şi cu mine ne-am retras, sprijinindu-l pe Summerlee, în timp ce lord John ne apăra retragerea trăgând susţinute focuri de puşcă de câte ori capetele sălbatice se iveau prin tufişuri. Mai mult de o milă am avut pe urmele noastre bestiile acelea vorbitoare. Apoi urmărirea lor a slăbit, deoarece au început să ne cunoască puterea şi se temeau să se mai arate în faţa puştilor. Când, în sfârşit, am ajuns la tabără, ne-am uitat îndărăt şi am constatat că eram singuri.

 Sau cel puţin aşa credeam. Dar ne înşelam. Abia astupasem intrarea "zarebei", ne strânsesem mâinile cu căldură şi ne aruncasem, tremurând din tot trupul, la pământ, lângă izvor, când am auzit afară, lângă intrare, zgomot de paşi şi glasuri plângăreţe. Lord Roxton s-a repezit pe uşă cu puşca în mână. Acolo, cu faţa la pământ, zăceau cei patru supravieţuitori indieni cu figurile lor mici şi roşii, tremurând de frica noastră şi totuşi cerându-ne ajutor. Făceau cu mâna gesturi largi, arătându-ne pădurea din jur, ca să ne dea de veste că de acolo ne pândea o primejdie. Apoi s-au apropiat şi s-au agăţat de genunchii lui lord John, lipindu-şi obrajii de picioarele lui.

 — Pe legea mea! a strigat lord John, încurcat, chinuindu-şi mustaţa. Ce naiba să facem cu oamenii aceştia? Haide, copii, ridicaţi-vă şi dezlipiţi-vă obrazul de pe cizmele mele.

 

 Summerlee îşi mai venise în fire şi acum îşi îndesa cu tutun pipa lui cea veche.

 — Şi ei au fost salvaţi ca şi noi, a zis el. Pe toţi ne-aţi scăpat din ghearele morţii. Pe cuvânt de onoare, aţi cam avut de furcă!

 — Admirabil! a strigat Challenger. Admirabil! Nu numai noi, ca indivizi, dar întreaga ştiinţă europeană vă datorează recunoştinţă pentru ceea ce aţi făcut! Nu mă sfiesc să spun că dispariţia profesorului Summerlee ca şi a mea ar fi lăsat un gol greu de împlinit în istoria zoologiei moderne. Tânărul nostru prieten şi dumneata, lord John, aţi procedat admirabil!

 Faţa i s-a luminat de un zâmbet patern, dar ştiinţa europeană s-ar fi simţit destul de încurcată văzându-i pe aceşti fii ai săi, nădejdea viitorului, cu capetele zbârlite, cu piepturile goale şi cu hainele în zdrenţe. Challenger ţinea între genunchi o cutie de conserve şi în mână o bucată mare de miel de Australia congelat. Când au dat cu ochii de el, indienii au început să ţipe şi s-au agăţat cu desperare de genunchii lui lord John.

 — Nu vă temeţi, copii, le-a zis el, mângâind cu mâna părul unuia din ei, împletit în coadă. I-ai speriat cu aspectul dumitale, Challenger. Şi, pe legea mea, nici nu mă mir. Linişteşte-te, băiete, nu-i decât un om ca şi noi.

 — Intr-adevăr, domnule! a strigat indignat profesorul.

 — Dar bine, Challenger, ar trebui să fii încântat că eşti ceva mai altfel decât un om obişnuit. Dacă n-ai fi semănat aşa de bine cu regele...

 — Pe cuvântul meu de onoare, lord John Roxton, găsesc că mergi cam departe!

 — Constat doar un fapt.

 — Te-aş ruga, domnule, să schimbăm subiectul. Observaţiile dumitale sunt tot atât de lipsite de respect pe cât de inexplicabile. Ar trebui să ne ocupăm puţin de bieţii indieni. Ce facem cu ei? Lucrul cel mai bun ar fi, desigur, să-i conducem acasă, dacă am şti unde li-e casa...

 — Nu-i nici o dificultate, am spus. Oamenii stau în peşterile de pe malul celălalt al lacului central.

 — Văd că tânărul nostru prieten ştie bine unde stau. Dar bănuiesc că drumul e cam lung.

 — Vreo 20 de mile, i-am răspuns.

 Summerlee a mormăit:

 — Întrucât mă priveşte, n-o să pot ajunge niciodată până acolo. Aud încă bestiile acelea umblând pe urmele noastre.

 În timp ce vorbea Summerlee, din negura deasă a pădurii am auzit în depărtare strigătul oamenilor-maimuţă. Indienii au început din nou să se vaiete încetişor.

 — Trebuie s-o luăm din loc, şi încă repede! a hotărât lord John. Dumneata, tinere, ajută-l pe Summerlee. Indienii or să ne care proviziile. Şi acum, să mergem înainte de a fi văzuţi!

 În mai puţin de o jumătate de oră am ajuns la adăpostul pe care-l folosisem înainte şi ne-am ascuns acolo. Şi toată ziua am auzit, dinspre tabăra părăsită, strigătele neliniştite ale oamenilor maimuţă. Dar niciunul din ei nu s-a arătat în faţa noastră, aşa că am putut dormi cu toţii, şi albi şi roşii, somn lung şi adânc. Spre seară dormitam încă, când am simţit că mă trage cineva de mânecă şi l-am văzut pe Challenger îngenuncheat lângă mine.

 — Domnule Malone, fără îndoială că ţii un jurnal al evenimentelor şi, probabil, doreşti să-l publici, mi-a spus solemn.

 — Sunt aici în calitate de gazetar, i-am răspuns.

 — Da, aşa-i. Cred că ai auzit oarecare observaţii destul de deplasate pe care le-a făcut lord John Roxton, cu privire la o oarecare... la o oarecare asemănare...

 — Da, le-am auzit.

 — E de prisos să-ţi mai spun că orice publicitate ai da acestor observaţii şi orice superficialitate pe care ai dovedi-o în relatarea acestor evenimente ar însemna o gravă jignire la adresa mea.

 — O să mă mărginesc la strictul adevăr.

 — Lord John îşi permite destul de des observaţii fanteziste şi e dispus să atribuie explicaţiile cele mai bizare respectului pe care rasele înapoiate îl acordă în orice ocazie demnităţii şi caracterului. Mă urmăreşti? Perfect.

Mă bizui pe discreţia dumitale. Apoi, după o clipă de tăcere:

 —  Regele oamenilor-maimuţă era într-adevăr o fiinţă de o mare distincţie, o personalitate de o inteligenţă şi de o frumuseţe deosebită... Nu te-a frapat lucrul acesta?

 — Într-adevăr, deosebită! am încuviinţat.

 Şi profesorul, scăpat de o grijă, s-a întins din nou şi a adormit.

Cap12