Lumea pierduta (11)

De data asta, eu am fost eroul!...

Lordul John Roxton avea dreptate să se teamă că muşcătura lighioanelor acelora oribile ar fi putut să conţină o otravă specială, pentru că a doua zi după prima noastră aventură pe podiş pe Summerlee şi pe mine ne scuturau frigurile, iar Challenger avea genunchiul atât de umflat, încât mergea şchiop. Aşa că ne-am petrecut toată ziua în tabără, ajutându-l, fiecare după puterile lui, pe lord John să ridice şi să întărească gardul de mărăcini, singura pavăză care ne apăra de primejdiile dinafară. Îmi amintesc că, fără să vreau, nu mă puteam scutura de impresia că eram observaţi îndeaproape, însă n-aş fi putut să precizez nici de către cine şi nici din care parte.

Ideea aceasta îmi intrase până între-atât în minte, încât i-am împărtăşit-o şi lui Challenger, dar el şi-a explicat-o prin surescitaţia cerebrală datorită febrei. În fiecare clipă mă uitam cu nelinişte în jurul meu, încredinţat că trebuia să văd ceva. Însă nu vedeam decât desişul negru al gardului viu din jur sau umbra maiestuoasă aruncată de copacii impunători care-şi împleteau crengile deasupra capetelor noastre. Şi totuşi, impresia unei prezenţe nevăzute, duşmănoase şi viclene, mă stăpânea din ce în ce mai mult. Amintindu-mi de credinţa indienilor în Curupuri — spiritul temut care stă la pândă în păduri — îmi închipuiam că prezenţa lui răzbunătoare îi urmărea pe toţi cei care-i încălcau lăcaşul îndepărtat şi inviolabil.

În noaptea aceea (a treia a expediţiei noastre în ţara lui Maple White) s-a produs un fapt care ne-a lăsat o impresie înspăimântătoare şi ne-a făcut să-i fim recunoscători lui lord John pentru zelul pe care l-a depus ca să ne facă un adăpost de necucerit.

Dormeam cu toţii în jurul focului care abia mai pâlpâia, când am fost treziţi (sau mai bine zis am sărit ca arşi din somn) de nişte strigăte care păreau că vin de la l00 de iarzi şi care erau mult mai ascuţite şi mai înfricoşătoare decât toate strigătele pe care le auzisem vreodată: îţi spărgeau urechile ca un şuierat de locomotivă, dar în timp ce şuieratul locomotivei e limpede, mecanic şi tăios, strigătele pe care le auzeam erau mai adânci, mai vibrante şi mai intense, pline de groază, de parcă veneau de la o fiinţă în agonie. Ne-am astupat urechile ca să scăpăm de aceste urlete de primejdie cumplită care ne zdruncinau nervii. M-a trecut o sudoare rece şi inima a început să mi se zbată în piept. Toate blestemele unui suflet încătuşat, toate imprecaţiile pe care le-ar fi putut arunca cerului, toate nenorocirile ce le-ar fi putut aduna păreau strânse laolaltă şi îngrămădite în ţipătul acela de groază, la care se adăuga, completându-l grotesc cu intermitenţe, un altul: un fel de hohot grav şi sonor, de bubuit, de gâlgâit, de chicot ieşit din gâtlej. Acest duet înspăimântător a ţinut cam trei sau patru minute, şi tot frunzişul foşnea de bătaia din aripi a păsărilor gonite. Apoi s-a oprit, tot atât de neaşteptat cum începuse. Am rămas mult timp într-o tăcere îngrozită. Apoi lord John a aruncat în foc un braţ de vreascuri şi vâlvătaia roşie a luminat feţele crispate ale tovarăşilor mei, pâlpâind spre crengile uriaşe de deasupra capetelor noastre.

—  Ce-a fost asta? am întrebat în şoaptă.

— O să ştim mâine dimineaţă, mi-a răspuns lord John. Era aproape de tot, în dreptul luminişului.

— Am avut prilejul, a început Challenger, cu o neobişnuită seriozitate, să asistăm la o tragedie preistorică, una din acelea care se petreceau, probabil, prin trestiile lagunelor jurasice, pe vremea când monştrii se luptau în mâl şi când cel mare ucidea pe cel mic. Fără îndoială că a fost o mare fericire pentru om faptul că a apărut mai târziu în ordinea creaţiei. În primele epoci ale vieţii existau forţe dinafară pe care nu le-ar fi putut înfrânge în chip eficace nici curajul şi nici maşinismul. Ce-ar fi putut face bietul om cu praştia şi cu săgeata lui, împotriva acestor forţe dezlănţuite în noapte? Monstrul s-ar fi simţit destul de bine chiar în faţa acestei carabine moderne!

— Totuşi cred că l-aş lua la ochi, a zis lord John, mângâindu-şi puşca automată. Dar şi bestia ar fi avut prilejul să-şi apere pielea.

Summerlee a ridicat o mână:

— Sst! a făcut. sunt sigur că aud ceva.

În liniştea care s-a lăsat, am desluşit un zgomot regulat şi înăbuşit, care trăda apropierea unui animal cu pasul măsurat, ritmic şi greoi, dar atenuat parcă de nişte perniţe. A făcut înconjurul taberei, apoi s-a oprit lângă intrare. Răsufla greu, cu zgomot. Nu ne despărţea decât un desiş subţire de fiinţa aceea îngrozitoare pe care ne-o trimitea noaptea. Am pus cu toţii mâna pe puşcă, iar lord John a tăiat o deschizătură în gardul viu.

— Dumnezeule! a şoptit. Cred că-l văd!

M-am aplecat şi m-am uitat peste umărul lui prin spărtura gardului. Da. Şi eu îl vedeam. În umbra copacilor se zărea o formă întunecată, nedesluşită, abia schiţată, o formă ghemuită şi ameninţătoare, care nu depăşea înălţimea unui cal, dar care lăsa să se bănuiască un volum şi o forţă considerabile. Şuierul răsuflării ritmice şi puternice ca bubuitul unui motor dovedea un organism monstruos. Forma s-a mişcat şi doi ochi cumpliţi au aruncat sclipiri verzi. S-a auzit un foşnet neplăcut, ca şi cum monstrul ar fi înaintat, târându-se.

—  Cred că se pregăteşte să sară! am strigat încărcându-mi pusca.

—  Nu trage! nu trage! mi-a şoptit lord John. Bubuitul unei puşti în noaptea asta liniştită s-ar auzi la câteva mile depărtare. Nu trage decât în ultimul moment!

— Dacă trece gardul, suntem pierduţi! a zis Summerlee şi vorbele i s-au prelungit într-un râs nervos.

— Nu, nu trebuie să-l treacă, a hotărât lord John. Insă păstraţi-vă armele ca pe un ultim mijloc de scăpare. Am o idee bună, o să vedeţi.

Actul de curaj pe care l-am văzut a fost unul din cele mai splendide pe care le-ar fi putut face un om. S-a aplecat deasupra focului, a apucat o creangă aprinsă şi s-a strecurat afară prin deschizătura pe care o tăiase în gardul viu lângă intrare. Lighioana înainta mormăind fioros. Fără să stea pe gânduri, lord John a alergat spre ea cu paşi grăbiţi şi i-a aruncat lemnul aprins în faţă. O clipă am avut viziunea unei măşti înfiorătoare, a unui cap de broscoi uriaş cu pielea râioasă şi vezicată şi cu gura căscată din care i se prelingeau bale şi sânge. S-a auzit apoi păduricea trosnind: înspăimântătorul nostru oaspete fugise.

— M-am gândit eu că n-o să reziste focului! zicea lord John, întorcându-se râzând şi aruncând creanga peste vreascuri.

— Nu trebuia să iei asupra dumitale un asemenea risc! am strigat cu toţii.

— N-aveam altceva de făcut. Dacă ar fi năvălit în mijlocul nostru şi am fi tras în el, am fi putut să ne împuşcăm unii pe alţii. Iar dacă l-am fi rănit trăgând prin gard, nici vorbă că s-ar fi aruncat asupra noastră. Iată-ne scăpaţi pentru moment în chip strălucit! Dar ce fel de dihanie o fi fost?

Savanţii noştri s-au uitat unul la altul cu oarecare şovăială.

— În ce mă priveşte, sunt incapabil să clasific animalul cu certitudine, a declarat Summerlee, aprinzându-şi pipa de la foc.

— Făcând aceasta, dovediţi o lăudabilă rezervă ştiinţifică, a făcut Challenger, pe un ton de profundă condescendenţă. Nici eu nu pot să afirm mai mult decât că, după toate probabilităţile, ne-am aflat în prezenţa unui animal din ordinul dinosaurilor carnivori. Ştiţi doar că aveam oarecare bănuieli despre existenţa lor pe podiş.

— Trebuie să ţinem seamă, a observat Summerlee, că unele specii de animale din vremurile preistorice n-au ajuns până la noi. Prin urmare să ne ferim a crede că am putea să le identificăm pe toate câte le vom întâlni.

— Exact. O clasificare sumară e tot ce putem face. Ziua de mâine o să ne aducă, poate, elemente noi în ce priveşte identificarea. În aşteptare, am putea să ne culcăm.

— Dar nu fără o santinelă, a zis lord John, cu hotărâre. Nu ne putem culca pe amândouă urechile, într-o ţară ca asta. De aci încolo, fiecare din noi o să facă, pe rând, două ore de gardă.

— În cazul ăsta, a zis Summerlee, o să-mi termin pipa începând prima gardă.

Şi de atunci înainte, nu ne-a lipsit niciodată un paznic.

A doua zi am descoperit destul de repede pricina zgomotului cumplit care ne trezise din somn noaptea trecută. Luminişul iguanodonilor fusese scena unei tragedii înfiorătoare. Judecând după bălţile de sânge şi după fâşiile de carne risipite prin iarbă, ne-am închipuit la început că avusese loc un întreg masacru, dar cercetând mai cu atenţie am descoperit că atacul nu se produsese decât împotriva unui singur monstru, care fusese sfâşiat de altul, poate nu mai mare decât el, dar în orice caz mai fioros.

Cei doi profesori, grozav de absorbiţi, examinau una după alta, comentându-le, resturile care purtau urmele unor dinţi sălbatici şi ale unor gheare uriaşe.

— Trebuie să fim cu multă băgare de seamă în judecata noastră, zicea Challenger, care avea pe genunchi o halcă de carne. Asta ar părea isprava unuia din tigrii aceia care aveau dinţii ca un tăiş de sabie şi ale căror schelete se mai găsesc încă în unele roci din cavernele noastre. Dar lighioana pe care am văzut-o era, fără doar şi poate, mai mare şi avea caractere mai apropiate de ale reptilelor. Eu, personal, aş fi de părere că e vorba de un alosaur.

— Sau un megalosaur, a adăugat Summerlee.

— Dacă vrei. În orice caz, e vorba de unul sau de altul din aceşti doi uriaşi carnivori dinosaurieni, a căror familie a furnizat cele mai fioroase tipuri de viaţă animală care au dezonorat vreodată pământul şi au onorat muzeele.

Această glumă i-a părut atât de spirituală, încât a început să râdă în hohote. Cu toate că nu avea decât un foarte redus simţ al umorului, orice glumă, cât de grosolană, când ieşea din gura lui îl făcea să se amuze copios.

— Cu cât vom face mai puţin zgomot cu atât va fi mai bine, i-a întrerupt lord John, cu o voce seacă. Nu ştim ce primejdii ne înconjoară. Dacă oaspetelui de astă noapte i-ar veni chef să ne consume la micul dejun, n-o să mai râdem defel... Dar ce înseamnă pata aceea de pe pielea iguanodonului?

Pielea cu solzi în culoarea ardeziei avea într-un loc, deasupra umărului, un ciudat semn rotund şi negru, făcut de o substanţă care semăna cu bitumul. Niciunul dintre noi n-am fost în măsură să găsim vreo explicaţie. Doar Summerlee a afirmat că ar fi văzut cu două zile înainte ceva asemănător pe pielea unui iguanodon din cei mici. Challenger nu spunea nimic, dar îşi dădea nişte aere şi se umfla în pene, ca şi cum n-ar fi fost nevoie decât să deschidă gura pentru ca problema să fie lămurită. In sfârşit, lord John l-a întrebat de-a dreptul.

— Dacă Alteţa Voastră îmi îngăduie să deschid gura, voi fi fericit să-mi expun părerea, i-a răspuns Challenger, cu ironie forţată. Nu-s obişnuit să fiu tratat în felul acesta în care Alteţa Voastră pare că obişnuieşte s-o facă... Nu ştiam că e nevoie să vă cer îngăduinţa înainte de a zâmbi de o glumă nevinovată...

Şi prea sensibilul nostru prieten nu s-a liniştit decât după ce şi-au cerut scuze. Atunci, în sfârşit, cu amorul propriu satisfăcut, aşezându-se, dar la oarecare distanţă, pe un trunchi de copac şi vorbindu-ne, după obiceiul lui, ca şi cum ar fi împărtăşit o preţioasă informaţie unei mulţimi întregi, ne-a declarat:

— In ce priveşte această pată, de acord cu prietenul şi colegul meu profesorul Summerlee, sunt de părere că e pricinuită de bitum. Pe acest podiş în întregime vulcanic, bitumul există fără îndoială în stare lichidă şi liberă, aşa că lighioana a putut veni în contact cu el. Dar o problemă şi mai importantă e existenţa animalului carnivor care a umplut astă noapte poiana de sânge. Ştim, cu aproximaţie, că podişul are o suprafaţă cam cât a unui comitat din Anglia. In acest spaţiu restrâns trăiesc laolaltă, de nenumărate secole, o serie de animale care aparţin în cea mai mare parte unor specii dispărute din toate celelalte ţinuturi ale globului. Mi se pare evident că, la sfârşitul unei atât de lungi perioade, era de aşteptat ca aceste carnivore, înmulţindu-se fără sfârşit, să fi distrus cu desăvârşire speciile din care se hrăneau şi, prin urmare, să fie nevoite sau să-şi schimbe felul de hrană, sau să moară de foame. Totuşi, lucrurile nu s-au petrecut aşa. Din asta putem deduce că natura menţine un echilibru, limitând printr-un sistem oarecare numărul acestor fiare. Una dintre cele mai interesante probleme care aşteaptă să fie rezolvate de noi e aceea de a descoperi acest sistem şi de a verifica felul cum funcţionează. Îmi place să cred că nu va mai trece mult şi vom avea ocazia să cercetăm mai îndeaproape dinosaurii carnivori.

— Iar mie îmi place să cred că nu vom avea această ocazie, l-am întrerupt eu.

Challenger s-a mulţumit să-şi înalţe sprâncenele-i groase, aşa cum ar fi făcut un profesor în faţa obrăzniciei unui elev.

— Poate că profesorul Summerlee are de făcut vreo observaţie? a întrebat apoi, şi cei doi savanţi s-au avântat într-o discuţie de înaltă ştiinţă, cercetând în ce măsură condiţiile de înmulţire puteau să fie afectare, în lupta pentru existenţă, de micşorarea cantităţii de hrană.

În dimineaţa aceea am ridicat planul unei porţiuni din podiş, înconjurând mlaştina pterodactililor şi luând-o spre răsărit faţă de cursul râului, nu spre apus cum făcusem până atunci. În direcţia aceea pământul era acoperit cu păduri dese şi cu o vegetaţie atât de bogată, încât nu înaintam decât cu greu.

Până atunci, ţara lui Maple White nu ne înfăţişase decât aspectul ei de groază. Dar mai avea un alt aspect, deoarece toată dimineaţa am mers printre cele mai minunate flori, aproape toate albe şi galbene. Profesorii noştri ne-au explicat că acestea au fost cele două culori iniţiale ale florilor. În multe locuri, pământul era cu totul acoperit cu flori şi ne afundam până la gleznă în covorul mătăsos, care ne îmbăta cu parfumul lui dulce şi pătrunzător. În jurul nostru bâzâiau albine obişnuite din Anglia. Mulţi din copacii pe lângă care treceam aveau crengile încărcate cu fructe, dintre care unele ne erau cunoscute, altele necunoscute. Văzând că unele erau ciugulite de păsări, am înlăturat bănuiala că ar putea fi otrăvitoare şi am adăugat această delicioasă hrană la alimentele noastre obişnuite. Jungla pe care o traversam era brăzdată de urme de fiare sălbatice, iar locurile mlăştinoase erau pline de semne ciudate, lăsate mai ales de iguanodoni. Într-o pădurice am găsit mai mulţi păscând iarbă, şi lord John, datorită lunetei lui, a putut să ne asigure că cel pe care îl cercetasem azi dimineaţă, precum şi aceştia erau pătaţi cu bitum, deşi în locuri diferite. Nu înţelegeam ce putea să însemne asta.

Ne-au trecut pe dinainte mai multe animale mici, porci spinoşi, un furnicar acoperit cu solzi şi un mistreţ vânăt, cu colţii lungi şi încovoiaţi. Am zărit chiar, la oarecare depărtare, printr-un luminiş tăiat între copaci, care lăsa să se vadă coama unui deal înverzit, o sălbăticiune de un brun întunecat pe care n-am putut-o recunoaşte - atât de repede se depărta de noi, dar despre care lord John pretindea că ar fi fost o căprioară. Dacă era adevărat, însemna că ar fi trebuit să aibă dimensiunile gigantice ale elanilor pe care-i mai dezgropăm şi astăzi din mlaştinile Irlandei, ţara mea de baştină.

De când ne cercetase oaspetele cel misterios, ne întorceam în tabără cu frică. De data asta am găsit totul în perfectă ordine. În aceeaşi seară am avut o discuţie cu privire la situaţia noastră actuală şi la proiectele noastre de viitor, pe care sunt dator să v-o povestesc mai pe larg, deoarece ne-a făcut să descoperim mai bine ţara lui Maple White decât am fi izbutit s-o facem explorând-o săptămâni în şir. Summerlee a fost cel care a deschis dezbaterile. Toată ziua fusese grozav de prost dispus şi nu s-a putut opri când lord John a început să ne spună ce aveam de făcut a doua zi, să nu-i răspundă:

— Gred că ceea ce ar trebui să facem şi azi, şi mâine, şi în fiecare zi e să căutăm mijlocul de a scăpa din cursa în care ne-am lăsat prinşi. Nu faceţi altceva decât să vă puneţi creierul la bătaie ca să descoperiţi cum să pătrundem mai adânc în ţinutul acesta. Eu cred că n-ar trebui să vă gândiţi decât cum să faceţi ca să ieşim din el!

— Sunt surprins, domnule, a mârâit Challenger mângâindu-şi barba maiestuoasă, că un om de ştiinţă poate să nutrească sentimente atât de josnice. Ne aflăm într-o ţară care ne oferă cel mai larg câmp de activitate care poate fi oferit cercetărilor unui naturalist, de la facerea lumii până la noi, şi dumneata ne propui s-o părăsim, cu toate că nu ne-am făcut încă despre ea decât o idee cu totul superficială. Mă decepţionezi, domnule Summerlee!

— V-aş ruga să vă amintiţi, i-a răspuns acru Summerlee, că sunt la Londra titularul unei catedre dintre cele mai importante, care e foarte prost suplinită. Lucrul acesta face ca situaţia mea să fie diferită de a dumitale, domnule Challenger, pentru că, după câte cunosc, dumneata nu ai binevoit niciodată să-ţi asumi răspunderea unei munci educative.

— Într-adevăr, a zis Challenger, aş fi comis un sacrilegiu dacă aş fi supus un creier capabil să ducă la bun sfârşit cele mai înalte şi mai originale cercetări, la o biată slujbă nedemnă. Asta vă poate explica de ce am refuzat totdeauna orice ocupaţie universitară.

— De exemplu? a întrebat rânjind Summerlee.

Dar lordul John s-a grăbit să schimbe vorba:

— Trebuie să recunosc, a declarat, că aş fi destul de contrariat dacă m-aş întoarce la Londra numai cu informaţiile pe care le-am cules până acum asupra acestui ţinut.

— Cât despre mine, am adăugat, n-aş îndrăzni niciodată să trec pragul gazetei mele şi să mă înfăţişez bătrânului McArdle. (Vă cer iertare, domnule McArdle, de cruda sinceritate a acestei

povestiri.) Nu mi-ar ierta odată cu capul să dau la iveală un reportaj atât de sumar! Dar ce folos să discutăm, când chiar dacă am fi de aceeaşi părere, tot n-am putea coborî?

— Tânărul nostru prieten, a remarcat Challenger, îşi răscumpără, printr-o oarecare doză de bun simţ, multe din golurile destul de vizibile ale minţii sale. Desigur că scopurile infamei sale meserii nu ne interesează câtuşi de puţin. Dar, după cum bine a spus, în niciun caz nu putem coborî. Aşa încât ne cheltuim de pomană energia cu toate aceste discuţii!

— Ne-o cheltuim de pomană orice-am face, a bombănit Summerlee de după pipa lui. Daţi-mi voie să vă atrag atenţia că am venit aci însărcinaţi să îndeplinim o anumită misiune care ne-a fost încredinţată la şedinţa Institutului de Zoologie din Londra. Misiunea noastră era să verificăm anumite afirmaţii ale profesorului Challenger. Trebuie să recunosc că în momentul de faţă suntem în măsură să le confirmăm. Prin urmare, opera noastră e terminată. În ce priveşte restul de cercetări pe care s-ar cuveni să le facem pe acest podiş, ele sunt de proporţii atât de vaste, încât numai o mare expediţie, înzestrată cu tot utilajul necesar, ar putea, la rigoare, să le ducă la bun sfârşit. Încercând să facem noi acest lucru, am periclita însăşi întoarcerea noastră şi am compromite contribuţiile hotărâtoare pe care aceste prime rezultate le-ar putea aduce ştiinţei. Profesorul Challenger a găsit mijlocul să ne urce pe acest podiş atunci când părea cu totul inaccesibil. Cred că ar fi cazul să apelăm tot la ingeniozitatea lui ca să ne coboare în lumea de unde am venit.

Mărturisesc că punctul de vedere al lui Summerlee mi s-a părut foarte înţelept. Până şi Challenger a fost mişcat la gândul că duşmanii lui nu se vor convinge niciodată că au greşit, dacă dovada afirmaţiilor lui nu va ajunge până la cei care le-au pus la îndoială.

— La prima vedere, problema coborâşului pare nerezolvabilă a zis el. Şi totuşi, nu pot să cred că inteligenţa nu ar putea găsi o soluţie. Sunt de aceeaşi părere cu colegul meu că o şedere prelungită în ţara lui Maple White n-ar fi justificată în momentul de faţă şi că trebuie să avem în vedere mereu găsirea unei posibilităţi de a ne întoarce. Totuşi, refuz cu indignare să părăsesc acest ţinut înainte de a-l fi cercetat măcar atât de sumar, încât să putem duce cu noi o hartă, oricât de superficială.

Profesorul Summerlee a bombănit nerăbdător:

— Cu toate că au trecut două zile încheiate de când explorăm ţinutul, nu suntem mai avansaţi, în ce priveşte topografia zonei, ca atunci când am început cercetările. Ştim bine că podişul e acoperit cu păduri şi că ne-ar trebui luni de zile ca să descoperim elementele care unesc o parte a ţinutului cu cealaltă. Dacă ar exista vreo înălţime la mijloc, lucrurile s-ar simplifica mult, dar după cât putem constata, tot podişul merge adâncindu-se de la margine spre centru. Cu cât înaintăm, cu atât vedem că e din ce în ce mai greu să obţinem o privire de ansamblu.

În momentul acela am avut o inspiraţie. Ochii mi s-au oprit din întâmplare pe trunchiul noduros al unui gingco, care îşi întindea deasupra noastră crengile-i uriaşe. Nici vorbă că, dacă diametrul lui întrecea cu mult pe ale tuturor copacilor din jur, şi înălţimea trebuia să facă la fel. Dacă, într-adevăr, marginea podişului era punctul cel mai ridicat, atunci de ce n-am arunca o privire asupra întregului podiş din vârful copacului, ca dintr-un turn? În timpul copilăriei, când zburdam ca un sălbatic prin Irlanda mea, mă căţăram pe copaci cu multă uşurinţă şi îndemânare. Desigur, tovarăşii mei îmi erau superiori în ce priveşte ascensiunile, dar eu ştiam că voi avea supremaţia printre crengile copacilor. O dată ce voi fi pus piciorul pe cea mai de jos dintre crengi, era cu neputinţă să nu ajung în vârf. Ideea mea a fost primită cu entuziasm.

— Tânărul nostru prieten, a zis Challenger, ai cărui obraji s-au rotunjit ca două mere roşii, e capabil de acrobaţii care sunt interzise persoanelor cu o aparenţă mai solidă şi cu un aspect mai impunător. Aplaud hotărârea lui.

— Bravo, tinere, ai pus degetul pe rană! a strigat lord John, bătându-mă pe umăr. Nu-mi închipui cum de nu ne-am gândit până acum la asta! Nu mai avem decât o oră de lumină înaintea noastră, dar dacă îţi iei caietul de note, tot ai să poţi întocmi o schiţă sumară a ţinutului. Dacă aşezăm aceste trei lăzi cu muniţii una peste alta sub copac, mă însărcinez să te susţin.

În picioare pe lăzi, mă ridicam domol de-a lungul trunchiului, când Challenger, cu laba lui groasă, mi-a dat un brânci atât de formidabil, încât aproape că m-a aruncat în copac. Prinzându-mă cu amândouă mâinile de prima creangă, m-am ajutat cât am putut cu picioarele, până când mi-am sprijinit de ea întâi trupul, apoi genunchii. Chiar deasupra capului meu crescuseră câteva crengi mai tinere, desfăcute ca treptele unei scări, iar peste ele se desfăşura o reţea de crengi atât de potrivit aşezate, că m-am putut urca neaşteptat de repede, până am pierdut din ochi pământul şi n-am mai văzut sub mine decât frunzişul. Din când în când mai întâlneam câte o piedică şi o dată a trebuit chiar să mă caţăr pe o liană lungă de opt sau zece picioare. Dar ascensiunea mea se făcea în cele mai bune condiţii şi nu mai auzeam mugetul lui Challenger decât foarte departe sub mine. Însă copacul era atât de înalt, încât ridicând ochii nu vedeam frunzişul luminându-se deloc deasupra capului. Una din crengile la care ajunsesem purta pe ea o tufă deasă de vegetaţie parazitară. M-am aplecat să văd ce era după această tufă, şi era cât pe ce să cad de uimire şi de groază.

Cam la un picior sau două de mine, o faţă mă privea cu atenţie. Fiinţa căreia îi aparţinea, ascunsă după tufa cea deasă, făcuse o dată cu mine aceeaşi mişcare. Era o faţă omenească, în orice caz mult mai omenească decât a oricărei maimuţe din câte văzusem vreodată. Prelungă, deschisă la culoare şi plină de bube, avea nasul turtit, maxilarul inferior ieşit în afară şi o barbă ţepoasă în jurul obrazului. Ochii acoperiţi cu sprâncene stufoase aveau luciri bestiale, iar când a deschis gura ca să scoată un muget, am băgat de seamă că avea canini încovoiaţi şi ascuţiţi. O clipă am desluşit în ochii aceia cruzi, care mă priveau ţintă, o ură plină de ameninţări, apoi cu iuţeala fulgerului, o expresie de cumplită groază. Cu zgomot de crengi rupte, faţa aceea a dispărut şi n-am mai avut timp decât să întrezăresc un trup acoperit cu fire lungi de păr roşu ca de porc. Apoi totul s-a pierdut într-o învălmăşeală de crengi şi de frunze.

— Ce s-a întâmplat? întreba Roxton, de jos. Nimic rău, sper.

— L-aţi văzut? am strigat, înconjurând creanga cu braţele şi tremurând din tot trupul.

— Am auzit un zgomot, ca şi cum ţi-ar fi alunecat piciorul. Ce-a fost?

Eram atât de surprins de acea ciudată şi neaşteptată apariţie a omului-maimuţă, încât îmi venea să cobor ca să le povestesc tovarăşilor mei cele ce văzusem. Dar ajunsesem atât de sus pe copacul cel înalt, încât mi s-ar fi părut umilitor să mă întorc fără să-mi fi îndeplinit misiunea. După un răstimp pe care l-am folosit ca să-mi trag răsuflarea şi să-mi adun curajul, mi-am continuat ascensiunea. Una din crengi, probabil putrezită, s-a frânt şi pentru moment am rămas atârnat în mâini, dar am reuşit, fără prea mari greutăţi, să-mi regăsesc echilibrul. Încetul cu încetul, frunzişul a început a se rări şi vântul mi-a biciuit obrazul. Am avut impresia că dominam în înălţime toţi copacii pădurii. Însă nu m-am uitat în jurul meu înainte de-a atinge punctul cel mai ridicat, ci am urcat mereu, până în clipa când am simţit încovoindu-se sub mine ultima creangă a copacului. Ajuns acolo, m-am aşezat călare pe două crengi bifurcate şi, aplecând-mă încoace şi încolo fără primejdie de a cădea, am îmbrăţişat cu privirea panorama neasemuită a ţinutului ciudat în care ne aflam.

Soarele era tocmai la asfinţit şi seara se arăta deosebit de liniştită şi de luminoasă, aşa încât puteam desluşi în jurul meu întreg podişul. Văzut de la înălţimea unde eram, podişul forma o depresiune ovală, lungă de vreo 30 de mile şi lată de vreo 20, în mijlocul căreia se întindea un lac, care ar fi putut avea cam l0 mile în circumferinţă. Lacul părea neaşteptat de frumos şi sclipirile serii îi dădeau o culoare verzuie. Era tivit cu trestii şi bancuri de nisip care străluceau auriu în apusul soarelui. Pe marginea nisipului, un număr de obiecte lunguieţe şi de culoare închisă, prea late ca să fie aligatori, dar prea lungi ca să fie bărci. Cu ajutorul lunetei, am văzut destul de bine că erau fiinţe vii, dar n-am putut să hotărăsc ce anume erau.

Dinspre partea podişului unde ne aflam noi, coborau spre lacul din mijloc, pe o lungime de 5 sau 6 mile, păduri presărate cu luminişuri. Chiar la picioarele mele era poiana iguanodonilor, iar ceva mai departe copacii dispăreau pe o porţiune circulară, care demarca mlaştina pterodactililor. Partea podişului care se găsea imediat sub ochii mei avea un aspect diferit. Acolo, stâncile de bazalt dinafară se reproduceau şi pe dinăuntru, închipuind o înălţime de vreo 200 de picioare şi având, chiar la picioarele ei, o pădurice. De-a lungul peretelui acestor stânci, la oarecare înălţime de la pământ, am observat prin lunetă o serie de scobituri întunecate, care m-am gândit că ar putea fi nişte guri de peşteri. La intrarea uneia din ele strălucea ceva alb, dar n-am fost în stare să descopăr ce anume era. Am rămas acolo schiţând tot ţinutul înconjurător până la apusul soarelui, când s-a făcut atât de întuneric, încât n-am putut desluşi amănuntele. Apoi am coborât la tovarăşii mei, care mă aşteptau cu înfrigurare. De data asta, eu fusesem eroul expediţiei. Numai mie îmi venise ideea şi numai eu o pusesem în aplicare. Şi iată că aveam şi harta, care urma să ne ferească de a mai orbecăi printre primejdii necunoscute. Toţi tovarăşii mei mi-au strâns mâna cu emoţie. Dar înainte de a discuta amănuntele hărţii a trebuit să le povestesc întâlnirea mea printre crengi cu omul-maimuţă.

— A fost acolo tot timpul, le-am spus.

— Ce te face să crezi? m-a întrebat lord John.

—  Nici o clipă nu m-a părăsit impresia că ceva duşmănos stătea la pândă. Mi se pare că v-am atras atenţia, domnule profesor Challenger.

— Tânărul nostru prieten a mai spus, fără îndoială, ceva asemănător. De altfel e singurul dintre noi care e înzestrat cu acel temperament celtic, care-l face sensibil la acest fel de impresii.

— Întreaga teorie a telepatiei... a început Summerlee, îndesându-şi tutunul în pipă.

— E prea lungă ca s-o punem acum în discuţie, i-a tăiat-o scurt Challenger. Spune-mi te rog, a adăugat el, cu aerul unui episcop care ţine un curs de catehism la o şcoală, ai observat din întâmplare dacă fiinţa aceea îşi putea îndoi degetul cel mare peste palmă?

— Pe cinstea mea, nu!

— Coadă avea?

— Nu.

— Putea apuca şi cu picioarele cum ar fi apucat cu mâinile?

— Bănuiesc că n-ar fi putut să dispară atât de repede printre crengi dacă n-ar fi avut această însuşire.

— Dacă memoria mă ajută, şi te-aş ruga, domnule profesor Summerlee, să-mi atragi atenţia în cazul când greşesc, în America de Sud există aproximativ 36 de specii de maimuţe, dar maimuţa antropoidă e necunoscută în acest ţinut. Mi se pare totuşi evident că ea se află în locul unde ne aflăm şi noi şi că nu are nimic comun cu specia păroasă a gorilei, care n-a existat niciodată în altă parte decât în Africa sau în Orient. (Intrucât mă priveşte, am avut o puternică tentaţie să adaug, privindu-l, că văzusem o rudă foarte apropiată a acestei gorile la Kensington). Animalul văzut astăzi e de culoare deschisă, caracteristică datorată faptului că-şi petrece zilele în vârful copacilor. Problema care se pune e dacă se apropie mai mult de om decât de maimuţă. În cazul acesta ar putea fi acea fiinţă căreia în limba vulgară i s-a zis "missing link". Şi cred că cea dintâi datorie a noastră e să rezolvăm această problemă.

— Ba deloc! a strigat Summerlee, cu brutalitate. Acum că, mulţumită inteligenţei şi îndemânării domnului Malone (citez propriile lui cuvinte), avem întocmită o hartă, cea dintâi şi singura noastră datorie e să scăpăm cu viaţă din locul acesta blestemat.

— Victimele civilizaţiei! a bombănit Challenger.

— Pionierii civilizaţiei, domnule! E datoria noastră să comunicăm ceea ce am văzut şi să lăsăm pe seama altora explorările viitoare. Doar am fost cu toţii de aceeaşi părere asupra acestui punct, înainte ca domnul Malone să ne aducă harta.

— Bine, a zis Challenger, sunt de acord că aş fi mult mai liniştit dacă aş şti că rezultatele acestei expediţii au fost comunicate prietenilor noştri. E sigur că până acum n-am întâlnit nici o problemă pe care mintea mea plină de imaginaţie să n-o fi putut rezolva, şi vă dau cuvântul că de mâine o să-mi concentrez toată atenţia ca să ne pregătim salvarea.

Lucrurile s-au oprit aci. Şi în acea seară, la lumina focului şi la a unei singure lumânări, s-a întocmit prima hartă a lumii dispărute.

Fiecare amănunt pe care-l schiţasem în calitatea mea de observator improvizat era aşezat acum la locul lui. Creionul lui Challenger s-a oprit peste ovalul care însemna punctul unde era aşezat lacul.

— Ce nume să-i dăm? a întrebat profesorul.

— De ce nu profiţi de prilejul ăsta ca să-ţi imortalizezi numele? l-a întrebat Summerlee, cu ironia lui obişnuită.

— Sper, domnule, că numele meu va avea alte titluri cu care să se mândrească în faţa posterităţii, i-a răspuns Challenger, cu asprime. Orice ignorant are posibilitatea să-şi impună numele lui unui munte sau unei ape. E un mod de a şi-l perpetua, de care eu unul mă lipsesc bucuros.

Rânjind, Summerlee se pregătea să susţină atacul, când lord John s-a grăbit să intervină.

— Atunci rămâne în sarcina dumitale, tinere, să găseşti un nume acestui lac, a zis el. Dumneata l-ai văzut cel dintâi şi, pe cinstea mea, dacă-l vei boteza "Lacul Malone", ai avea perfectă dreptate.

— Fără îndoială. Prietenul nostru e singurul în drept să-i dea un nume, a adăugat Challenger.

— În cazul acesta, am zis înroşindu-mă, aş îndrăzni să propun să-i zicem "Lacul Gladys".

— Nu crezi că "Lacul Central" ar fi mai sugestiv? a observat Summerlee.

— Aş prefera "Lacul Gladys".

Challenger s-a uitat la mine cu simpatie şi a clătinat din cap a îndoială.

— Copiii rămân tot copii, a şoptit el. Fie şi "Lacul Gladys"...

Cap10