20.07.2013, ora 6:05 dimineață. Azi plecăm către Hanovra, despărțindu-ne de mare pentru cel puțin un an. Mi-am făcut cafeaua și am deschis laptopul, ca de obicei când ies din somn. Am intrat pe un site cu știri. Pe burtieră, un titlu mare: „Nae Nicolae este condus astăzi pe ultimul drum”. Nae Nicolae... Nae Nicolae... Ah! Gata, știu! Este cel spulberat de tren, omul care juca table cu Becali pe 10.000 de euro linia. Am pornit sonorul la un nivel suficient ca să aud ce se spune și insuficient ca să trezească fetele. O voce tocmai povestea că la reședința lui Nae Nicolae au apărut foarte mulți cerșetori, oarecum organizați. „Ce procesiune grotescă” mi-am spus și am oprit sunetul. Apoi mi-am adus aminte de înmormântarea lui tata, din 1987.
Tata lucra de câțiva ani la sanatoriul TBC de la Moroieni, loc pe care l-am vizitat și eu, atât în acei ani - când m-am speriat de marele număr al bolnavilor, cât și recent, la mulți ani după moartea lui tata, găsindu-l într-o stare de nedescris. Tata a murit acasă și l-am înmormântat la cimitirul Sinăii - Șețu, după care, cum se obișnuiește, am făcut un praznic la restaurantul de peste drum - Izvorul Rece. Au venit destui oameni, inclusiv câțiva colegi de la sanatoriu, dar ce m-a impresionat cel mai mult a fost prezența unui grup de vreo 6-7 indivizi îmbrăcați în haine ponosite, unii dintre ei cu figuri cadaverice, care mergeau pe lângă noi cu pas molcom, emanând o tristețe de nedescris. Nu i-am întrebat nimic, era evident pentru mine că erau pacienți de la Moroieni, tuberculoși pe care tata îi îngrijise și care acum veniseră să-l petreacă pe ultimul drum. M-am întrebat întâi dacă nu or fi contagioși, apoi m-am auto-liniștit, spunându-mi că dacă au ajuns până la Sinaia, trebuie să li se fi permis asta de către conducerea sanatoriului, care știe ce face, pe cine învoiește etc.
Când am intrat în restaurant, lumea s-a așezat la mese, iar eu, văzându-i pe pacienții lui tata că nu prea știu unde să stea și ei, i-am invitat la o masă și i-am poftit să mănânce și să bea un pahar de vin. Eu m-am dus la masa unde stătea părintele care oficiase slujba. După o vreme, am făcut o tură prin sală, ca să văd dacă toate sunt în regulă. Când am ajuns la masa pacienților, primul lucru pe care l-am văzut a fost că mâncarea era neatinsă, moment în care m-a străfulgerat un gând: „cât de mult au ținut oamenii ăștia la tata, le vine greu și să mănânce acum, la moartea lui!” Însă chiar în acea secundă, unul dintre ei și-a dat la o parte sacoul ponosit și zdrențuit, pentru a le arăta ceva celor care stăteau pe partea opusă a mesei. Un zâmbet victorios îi luminase figura și, din cauza satisfacției de care era cuprins, nici nu a observat că sunt și eu acolo. Pe partea interioară a sacoului avea un buzunar larg și în el ascunsese două sticle de vin de câte un litru, din pomana pentru tata. Ce oroare! Am înțeles imediat: „pacienții” nu erau decât niște alcoolici ordinari, din cei care dorm prin șanțuri, oameni fără nicio altă rațiune de a trăi în afară de procurarea băuturii. Nu erau veniți de la Moroieni, nici măcar nu-l cunoșteau pe tata, pur și simplu se țineau pe lângă cimitir, cu speranța că vor face rost de băutură. Ce naiv putusem să fiu!
Nu le-am mai zis nimic, i-am lăsat în plata Domnului, dar mi-a fost silă de specia umană.
Câți oameni de felul asta or fi existând în România? Mulți, cu siguranță. Mii, poate zeci de mii. Oameni care nu știu ce se petrece în jurul lor, care trăiesc exclusiv pentru o votcă puturoasă. Și oamenii ăștia merg la vot, pun ștampila pe candidați, determinând, în anumite locuri, cine va fi primar. Oamenii ăștia sunt folosiți de politicieni în calculele lor mizerabile, ei primesc o sticlă și se duc să voteze și cu dracu în persoană, dacă asta li se cere. Ce sinistru...
Când am intrat în restaurant, lumea s-a așezat la mese, iar eu, văzându-i pe pacienții lui tata că nu prea știu unde să stea și ei, i-am invitat la o masă și i-am poftit să mănânce și să bea un pahar de vin. Eu m-am dus la masa unde stătea părintele care oficiase slujba. După o vreme, am făcut o tură prin sală, ca să văd dacă toate sunt în regulă. Când am ajuns la masa pacienților, primul lucru pe care l-am văzut a fost că mâncarea era neatinsă, moment în care m-a străfulgerat un gând: „cât de mult au ținut oamenii ăștia la tata, le vine greu și să mănânce acum, la moartea lui!” Însă chiar în acea secundă, unul dintre ei și-a dat la o parte sacoul ponosit și zdrențuit, pentru a le arăta ceva celor care stăteau pe partea opusă a mesei. Un zâmbet victorios îi luminase figura și, din cauza satisfacției de care era cuprins, nici nu a observat că sunt și eu acolo. Pe partea interioară a sacoului avea un buzunar larg și în el ascunsese două sticle de vin de câte un litru, din pomana pentru tata. Ce oroare! Am înțeles imediat: „pacienții” nu erau decât niște alcoolici ordinari, din cei care dorm prin șanțuri, oameni fără nicio altă rațiune de a trăi în afară de procurarea băuturii. Nu erau veniți de la Moroieni, nici măcar nu-l cunoșteau pe tata, pur și simplu se țineau pe lângă cimitir, cu speranța că vor face rost de băutură. Ce naiv putusem să fiu!
Nu le-am mai zis nimic, i-am lăsat în plata Domnului, dar mi-a fost silă de specia umană.
Câți oameni de felul asta or fi existând în România? Mulți, cu siguranță. Mii, poate zeci de mii. Oameni care nu știu ce se petrece în jurul lor, care trăiesc exclusiv pentru o votcă puturoasă. Și oamenii ăștia merg la vot, pun ștampila pe candidați, determinând, în anumite locuri, cine va fi primar. Oamenii ăștia sunt folosiți de politicieni în calculele lor mizerabile, ei primesc o sticlă și se duc să voteze și cu dracu în persoană, dacă asta li se cere. Ce sinistru...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu