Disperarile tanarului Cioran (6)

A nu mai putea trăi

Sunt experienţe cărora nu le mai poţi supravieţui. După ele simţi cum orice ai face nu mai poate avea nici o semnificaţie. Căci după ce ai atins limitele vieţii, după ce ai trăit cu exasperare tot ceea ce oferă acele margini pe­riculoase, gestul zilnic şi aspiraţia obişnuită îşi pierd orice farmec şi orice seducţie. Dacă totuşi trăieşti, aceasta se datorează capacităţii de obiectivare prin care te eliberezi prin scris de acea încordare infinită. Creaţia este o sal­vare temporară din ghearele morţii.

Simt cum trebuie să plesnesc din cauza a tot ce-mi oferă viaţa şi perspectiva morţii. Simt că mor de singurătate, de iubire, de dis­perare, de ură şi de tot ce lumea asta îmi poate oferi. Este ca şi cum în orice trăire m-aş umfla ca un balon mai departe decît rezistenţa lui. În cea mai groaznică intensificare se realizează o convertire înspre nimic. Te dilaţi interior, creşti pînă la nebunie, pînă unde nu mai există nicio graniţă, la margine de lumină, unde aceasta este furată de noapte şi din acel prea­plin ca într-un vîrtej bestial eşti aruncat de-a dreptul în nimic. Viaţa dezvoltă plenitudinea şi vidul, exuberanţa şi depresiunea; ce suntem noi în faţa vîrtejului interior care ne consumă pînă la absurd? Simt cum trosneşte viaţa în mine de prea multă intensitate, dar şi cum trosneşte de prea mult dezechilibru. Este ca o explozie pe care n-o poţi stăpîni, care te poate arunca şi pe tine în aer iremediabil. La mar­ginile vieţii ai senzaţia că nu mai eşti stăpîn pe viaţa din tine, că subiectivitatea este o iluzie şi că în tine se agită forţe de care n-ai nicio răspundere, a căror evoluţie n-are nici o legă­tură cu o centrare personală, cu un ritm defi­nit şi individualizat. La marginile vieţii ce nu este prilej de moarte? Mori din cauza a tot ce există şi a tot ce nu există. Fiecare trăire este, în acest caz, un salt în neant. Cînd tot ce ţi-a oferit viaţa ai trăit pînă la paroxism, pînă la suprema încordare, ai ajuns la acea stare în care nu mai poţi trăi nimic fiindcă nu mai ai ce. Chiar dacă n-ai străbătut în toate direcţiile aceste trăiri, este suficient să le fi dus la limită pe principalele. Şi cînd simţi că mori de singurătate, de disperare sau de iu­bire, celelalte împlinesc acest cortegiu infinit dureros. Sentimentul că nu mai poţi trăi după astfel de vîrtejuri rezultă și din faptul unei consumări pe un plan pur interior. Flăcările vieţii ard într-un cuptor închis de unde căl­dura nu poate ieşi. Oamenii care trăiesc pe un plan exterior sunt salvaţi de la început; dar au ei ce salva, cînd nu cunosc nicio primej­die? Paroxismul interiorităţii şi al trăirii te duce în regiunea unde primejdia este ab­solută, deoarece existenţa care îşi actualizează în trăire rădăcinile ei cu o conştiinţă încordată, nu poate decît să se nege pe ea însăşi. Viaţa este prea limitată şi prea fragmentată pentru a rezista la mari tensiuni. N-au avut toţi mis­ticii după marile extaze sentimentul că nu mai pot continua să trăiască? Şi ce mai pot aştepta de la lumea aceasta cei care simt dincolo de normal, viaţa, singurătatea, disperarea sau moartea.