Disperarile tanarului Cioran (6)

A nu mai putea trăi

Sunt experienţe cărora nu le mai poţi supravieţui. După ele simţi cum orice ai face nu mai poate avea nici o semnificaţie. Căci după ce ai atins limitele vieţii, după ce ai trăit cu exasperare tot ceea ce oferă acele margini pe­riculoase, gestul zilnic şi aspiraţia obişnuită îşi pierd orice farmec şi orice seducţie. Dacă totuşi trăieşti, aceasta se datorează capacităţii de obiectivare prin care te eliberezi prin scris de acea încordare infinită. Creaţia este o sal­vare temporară din ghearele morţii.

Disperarile tanarului Cioran (5)

Despre mizerie

Cînd mă gîndesc la faptul că mizeria este strîns legată de existenţa omenească, nu mai pot adera la nicio teorie şi la nicio doctrină de reformă socială. Toate îmi par egal de stu­pide şi de inutile. Chiar şi tăcerea îmi pare un urlet. Animalele care trăiesc fiecare din silinţa lor nu cunosc mizeria, fiindcă nu cunosc ierar­hia şi dependenţa unora de alţii. Fenomenul mizeriei apare numai la om, fiindcă numai el a putut să-şi creeze din semen un supus. Niciun animal nu-şi bate joc de altul asemănător pînă la identitate cu el. Numai omul este capa­bil de atît autodispreţ.

Disperarile tanarului Cioran (4)

Eu şi lumea

Faptul că exist eu dovedeşte că lumea n-are niciun sens. Căci în ce fel se poate găsi un sens în frămîntările unui om, infinit dramatic şi nefe­ricit, pentru care totul se reduce în ultimă in­stanţă la neant şi pentru care legea acestei lumi este suferinţa? Dacă lumea a permis un exem­plar uman de tipul meu, aceasta nu poate dovedi decît că petele pe aşa-zisul soare al vieţii sunt atît de mari încît îi vor ascunde lumina cu timpul. Bestialitatea vieţii m-a călcat şi m-a apăsat, mi-a tăiat aripile în plin zbor, şi mi-a fu­rat toate bucuriile la care aveam dreptul.

Disperarile tanarului Cioran (3)

Presentimentul nebuniei

Oamenii niciodată nu vor înţelege pentru ce unii dintre ei trebuie să înnebunească, pentru ce există ca o fatalitate inexorabilă intrarea în haos, unde luciditatea nu se poate să dureze mai mult decît un fulger. Paginile cele mai inspirate din care transpiră un lirism absolut, în care eşti prizonierul unei beţii totale a fiinţei, a unei exaltări organice, nu se pot scrie decît într-o astfel de tensiune nervoasă, încît o reve­nire înspre un echilibru este iluzorie. Nu se mai poate supravieţui normal după asemenea încor­dări. Resortul intim al fiinţei nu mai susţine evoluţia firească, iar barierele interioare îşi pierd orice consistenţă.

Disperarile tanarului Cioran(2)

Cît de departe sunt toate!

Nu ştiu absolut deloc pentru ce trebuie să facem ceva în lumea aceasta, pentru ce trebuie să avem prieteni şi aspiraţii, speranţe şi visuri. N-ar fi de-o mie de ori mai preferabilă o re­tragere într-un colţ îndepărtat de lume, unde nimic din ceea ce alcătuieşte zgomotul şi com­plicaţiile acestei lumi să nu mai aibă niciun ecou? Am renunţa atunci la cultură şi la ambiţii, am pierde totul şi n-am cîştiga nimic. Dar ce să cîştigi în lumea aceasta? Sunt unii pentru care orice cîştig n-are nicio impor­tanţă, care sînt iremediabil nefericiţi şi singuri. Sîntem toţi atît

Pe culmile disperarii

Pe 20 iunie 1995 a murit, la Paris, Emil Cioran, dupa o viata dedicata, asa cum el insusi spunea, "calomnierii universului". Prima lui carte s-a numit "Pe culmile disperarii" si a fost publicata in 1934, in Romania, pe cand Cioran avea 25 de ani. Mie imi vine foarte greu sa inteleg cum e posibil sa ai 25 de ani si sa scrii asemenea lucruri. Uite:

Pasiunea absurdului

Nu există argumente pentru a trăi. Acela care a ajuns la limită mai poate umbla cu ar­gumente, cu cauze, efecte, consideraţii morale etc? Evident, nu. Aceluia nu-i mai rămîn de­cît motive nemotivate spre a trăi. In culmea disperării, pasiunea absurdului este singura care mai aruncă o lumină demonică în haos. Cînd toate idealurile curente: moral, estetic, religios, social etc... nu mai pot direcţiona viaţa şi nu-i pot determina o finalitate, atunci cum se mai poate men­ine viaţa spre a nu deveni neant? Numai printr-o legare de absurd, prin iubirea inutilului absolut, adică a ceva care nu poate lua o consistenţă, dar, care prin fic­ţiunea lui, poate să stimuleze o iluzie de viaţă.