Cît de
departe sunt toate!
Nu ştiu absolut deloc
pentru ce trebuie să facem ceva în lumea aceasta, pentru ce trebuie să avem
prieteni şi aspiraţii, speranţe şi visuri. N-ar fi de-o mie de ori mai
preferabilă o retragere într-un colţ îndepărtat de lume, unde nimic din ceea
ce alcătuieşte zgomotul şi complicaţiile acestei lumi să nu mai aibă niciun
ecou? Am renunţa atunci la cultură şi la ambiţii, am pierde totul şi n-am
cîştiga nimic. Dar ce să cîştigi în lumea aceasta? Sunt unii pentru care orice
cîştig n-are nicio importanţă, care sînt iremediabil nefericiţi şi singuri.
Sîntem toţi atît
de închişi unul altuia! Şi dacă am fi atît de deschişi încît
să primim totul de la celălalt sau să-i citim în suflet pînă în adîncuri, cu
cît i-am lumina destinul? Suntem atît de singuri în viaţă, încît te întrebi
dacă singurătatea agoniei nu este un simbol al existentei umane. Este un semn
de mare deficienţă în voinţa de a trăi şi a muri în societate. Mai pot exista
mîngîieri în momentele din urmă? De o mie de ori este mai preferabil să mori undeva
singur şi părăsit, cînd nevăzîndu-te nimeni poţi să te stingi fără teatru şi
poză. Mi-e scîrbă de oamenii care în agonie se stăpînesc şi îşi impun atitudini
pentru a face impresie. Lacrimile nu sunt arzătoare decît în singurătate. Toţi
aceia care se vor înconjuraţi în agonie de prieteni o fac dintr-o frică şi
dintr-o imposibilitate de a suporta momentele finale. Ei vor să-şi uite în
momentul capital de moarte. De ce nu au un eroism infinit, de ce nu încuie uşa
ca să suporte senzaţiile acelea nebune cu o luciditate şi o teamă dincolo de
orice limită?
Suntem atît de separaţi
de toate! Şi tot ceea ce este nu e inaccesibil? Moartea cea mai adîncă şi mai
organică este moartea din singurătate, cînd însăşi lumina este un principiu de
moarte. In astfel de momente eşti separat de viaţă, de iubire, de zîmbet de
prieteni şi chiar de moarte. Şi te întrebi paradoxal dacă mai există altceva
decît neantul lumii şi al tău.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu