O judecata a lui Cehov

Judecata

Acasă la băcanul Cuzma Egorov. E o căldură înăbuşitoare. Muştele şi blestemaţii de ţânţari mişună roi pe lângă ochi şi urechi şi nu-ţi dau pace o clipă… Fumul de tutun e gros, să-l tai cu cuţitul – şi totuşi nu miroase a tutun, ci a peşte sărat. Aerul, chipurile oamenilor şi bâzâitul ţânţarilor au ceva jalnic.

O masă mare; pe masă, o farfurioară cu coji de nucă, un foarfece, un borcănaş cu alifie verde, sticle de votcă goale şi mai multe şepci. În jurul mesei şed Cuzma Egorov, primarul, felcerul Ivanov, ţârcovnicul Teofan Manafuilov, basul Mihailo din corul bisericesc, cumătrul Parfenti Ivanîci şi jandarmul Fortunatov, sosit de la oraş şi care a tras la mătuşă-sa Anisia. La o depărtare respectuoasă de masă stă în picioare fiul lui Cuzma Egorov, Serapion, care face slujbă la o frize­rie din oraş, şi care a venit acasă de sărbători. Nu se simte deloc la îndemână şi îşi răsuceşte mereu mus­tăcioara cu degete tremurătoare. Casa lui Cuzma Egorov este vremelnic închiriată dispensarului şi în antreu aşteaptă bolnavii. Chiar acum a fost adusă de undeva o femeie cu o coastă ruptă… Stă întinsă, geme şi aşteaptă ca felcerul să se hotărască să-i acorde aten­ţia lui binevoitoare. Sub fereastră se îmbulzeşte lumea venită să asiste la chelfăneala pe care i-o va trage Cuzma Egorov fiului său.

    — Îi tot dai zor că mint, spune Serapion, şi de asta nici n-am de gând să mă tocmesc mult cu dum­neata. În secolul al nouăsprezecelea, nu faci nicio sco­fală cu vorba, tată, fiindcă aşa cum ştii şi dumneata, teoria fără practică nu face doi bani.

— Gura! se răsteşte Cuzma Egorov. Nu mai bate câmpii şi spune-ne verde: ce-ai făcut cu banii mei?

— Banii? Hm… Eşti destul de deştept ca să înţe­legi singur că nu m-am atins de banii dumitale. Doar nu pentru mine îţi strângi carboavele… Nu era cazul să intru în păcat…

— Vorbeşte deschis, Seranion Cosmici, spune dascălul. De ce crezi că te descoasem noi? Vrem să te luminăm, să te îndreptăm pe calea binelui… Tăticul dumitale nu-ţi vrea şi el decât binele… De aceea ne-a rugat şi ne noi să… Spune drept… Tot omul păcătuieşte! Mărturiseşte: ai luat sau nu de la tatăl dumi­tale cele douăzeci şi cinci de ruble, pe care le avea în scrin?

Seranion scuipă într-o parte şi tace.

— Vorbeşte odată! strigă Cuzma Egorov, bătând cu pumnul în masă. Spune: le-ai luat sau nu le-ai luat?

— Cum vrei… Să admitem…

— Adică, să zicem, îl corectează jandarmul.

— Bine, să zicem că eu le-aş fi luat… Să zicem şi aşa! Numai că degeaba ţipi la mine, tată! Şi nici n-ai de ce să baţi în masă. Oricât ai bate, tot n-ai să bagi masa în pământ. Nu m-am atins niciodată de banii dumitale, şi chiar dacă am luat vreodată, a fost de ne­voie… Sunt o fiinţă umană, un substantiv însufleţit şi am nevoie de bani. Nu-s de piatră!…

— Du-te şi câştigă-ţi pâinea, dacă ai nevoie de bani, dar nu mă jefui pe mine. Nu eşti singur la pă­rinţi, sunteţi şapte pe capul meu!

— Asta o ştiu eu şi fără să mi-o spui dumneata; atâta că, din pricina sănătăţii mele plăpânde, nu pot prin urmare să-mi câştig viaţa, după cum prea bine o ştii şi dumneata. Şi dacă-mi scoţi acum pe nas bucata de pâine pe care o mănânc, de asta ai să răspunzi înaintea Domnului Dumnezeu…

— Sănătate plăpândă!… Ai o meserie uşoară: tunzi oamenii – şi atâta tot. Dar până şi de la asta te dai înapoi.

— Care meserie? Asta-i meserie? E mai mult o încercare! Unde pui că gradul meu de cultură nu-mi îngăduie să fac o astfel de meserie.

— Judeci greşit, Serapion Cosmici, spune dască­lul. Îndeletnicirea dumitale e onorabilă, intelec­tuală, fiindcă o faci într-un oraş capitală de judeţ, tunzi şi razi oameni nobili, intelectuali. Nici generalii nu ocolesc meseria dumitale.

— Dacă-i vorba de generali, pot şi eu să-ţi vorbesc despre ei.

Felcerul Ivanov e un pic afumat.

— După părerea noastră medicală, spune el, eşti un fel de terebentină, şi atâta tot.

— Ştiu eu câte parale face medicina dumitale… Dă-mi voie să te întreb cine a fost cât p-aci să facă anul trecut autopsia unui dulgher beat, crezând că e mort? Dacă nu s-ar fi trezit omul la timp, i-ai fi spin­tecat burta. Şi cine amestecă uleiul de ricină cu uleiul de cânepă?

— În medicină nu se poate fără asta.

— Şi cine a trimis-o pe Malania pe lumea cealaltă? I-ai dat purgativ, apoi constipant, apoi iar purgativ, până a dat femeia ortul popii. Dumneata n-ar trebui să îngrijeşti oameni, ci câini, pardon de expresie.

— Pe Malania, Dumnezeu s-o ierte,  spuse Cuzma Egorov, şi uşoară să-i fie ţărâna. Dar nu de ea e vorba, că doar n-a luat ea banii… Mai bine spune un lucru… i-ai dus sau nu Alionei?

— Cum Alionei?… Măcar faţă de cler şi de domnul jandarm ar trebui să-ţi fie ruşine!

— Tu atâta să-mi spui: ai luat sau nu banii?

Primarul iese de după masă, aprinde un chibrit, frecându-l de genunchi şi îl apropie respectuos de luleaua domnului jandarm. Tâf… se supără jandarmul. Mi-ai umplut nasul de pucioasă!

După ce-şi aprinde luleaua, jandarmul se scoală de la masă, se apropie de Serapion, şi, privindu-l mâ­nios drept în faţă, strigă cu glas pătrunzător:

— Cine eşti tu, mă? Şi cum de nu ţi-a fost ruşine? Aşa faci tu? Ce înseamnă asta? De ce nu răspunzi? Răzvrătitule! Să iei banii altuia? Taci din gură! Răs­punde! Vorbeşte! Răspunde!

— Dacă…

— Gura!

— Dacă… Nu ţipa la mine! Dacă… Degeaba, că tot nu mi-e frică! Prea te crezi grozav! Eşti un tâmpit şi asta-i tot! Dacă tata vrea să mă schingiuiască, sunt gata… Chinuiţi-mă! Bateţi-mă!

— Gura! Nu discuta! Te ştiu eu că eşti din ăia cu idei! Şi pe deasupra eşti şi hoţ! Cine eşti tu? Gura! Unde te trezeşti? Să nu crâcneşti!

— Trebuie neapărat pedepsit, spune dascălul şi oftează. Dacă nu vrea să-şi uşureze vina prin măr­turisire, trebuie neapărat să-i tragi o bătaie, Cuzma Egorîci. Aşa socotesc eu: trebuie neapărat!

— Trage-i-o! spune şi basul Mihailo, cu un glas atât de adânc, încât toţi tresar speriaţi.

— Te întreb pentru ultima oară: ai luat sau nu banii? întreabă Cuzma Egorov.

— Crede ce vrei!… Să zicem că da… Schingiuieşte-mă! Sunt gata…

— Trebuie bătut! hotărăşte Cuzma Egorov şi iese de după masă cu faţa stacojie.

Câţiva gură-cască de afară se agaţă de pervazul fe­restrelor. Bolnavii se îmbulzesc la uşi şi lungesc gâ­turile. Chiar şi femeia cu coasta ruptă ridică de pe că­pătâi capul.

— Întinde-te, spune Cuzma Egorov.

Serapion scoate haina, îşi face semnul crucii şi se întinde smerit pe bancă.

— Poftim, schingiuieşte-mă, spune el.

Cuzma Egorov îşi scoate cureaua, se uită un timp la public, aşteptând parcă să-l ajute careva, apoi începe…

— Una, două, trei! numără Mihailo cu vocea lui ca din butoi. Opt! Nouă!

Dascălul stă în colţ cu ochii plecaţi şi răsfoieşte o carte…

— Douăzeci! Douăzeci şi unu!

— Ajunge! spune Cuzma Egorov.

— Mai dă-i! îi şopteşte jandarmul Fortunatov. Mai dă-i! Mai dă-i! Aşa!

— Cred că i-ar mai trebui vreo câteva, îşi dă cu părerea dascălul, ridicând ochii de pe carte.

— N-a scos nici măcar un chiţăit! se miră dezamăgit publicul de la fereastră.

Bolnavii se dau la o parte şi în odaie intră nevasta lui Cuzma Egorov, foşnindu-şi rochiile scrobite.

— Cuzma! se adresează ea bărbatului ei. Ce bani am găsit la tine în buzunar? Nu cumva sunt ăia pe care îi căutai deunăzi?

— Ba mi se pare că da… Scoală, Serapion! S-au gă­sit banii! Îi pusesem ieri în buzunar şi am uitat…

— Mai dă-i, spune printre dinţi Fortunatov. Trage-i!

— S-au găsit banii! Scoală!

Serapion se scoală, îşi îmbracă haina şi se aşază la masă. Tăcere lungă. Dascălul nu se simte la-ndemână, îşi suflă nasul în batistă.

— Iartă-mă, bolboroseşte Cuzma Egorov. Nu erai tu… Dracu’ putea să ştie că o să-i găsesc? Iar­tă-mă…

— Nu-i nimic. Nu-i întâia dată… Nu te necăji. Sunt întotdeauna gata să îndur orice chin.

— Trage o duşcă… O să-ţi treacă…

Serapion goleşte un pahar, îşi ridică în sus nasul vânăt şi iese voiniceşte din casă. Iar jandarmul Fortunatov se mai plimbă un timp prin curte, roşu la faţă, cu ochii cât cepele şi mormăie îndesat, printre dinţi:

— Dă-i! Mai dă-i! Trage-i!